Privește prin ochii mei
Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.
N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.
Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.
Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Florin Dumitriu
Date of posting: 26 июля 2021
Views: 2014
Poems in the same category
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Beatitudine
Viață, fericire, iubire; Ce vrei să faci!?
Pui aceiași întrebare, te blochezi și taci
Trăim după acest catalog, din basme decupat
Nu pot! Nu vreau! E de neacceptat!
Ce este viața cu adevărat; Ce-nseamnă!?
Vreau să aflu tot! Ceva mă-ndeamnă
Brusc, devine clar, răspunsul mă lovește
Stă lângă mine, liniștit, și mă privește
Viața este doar un simplu curs
Vrei, nu vrei, el trebuie parcurs
Este un pârâu calm, simplu și curat
Te naști, n-ai de ales, în el ești așezat
Lângă tine stau și alții, nu ești singur niciodată
Ce frumos este acest paradis, dar de-o dată
Cineva începe să se zbată, valuri se formează
Apă tulbure, cald, rece, mai mulți se alarmează
Te uiți neputincios cum de spume ești măturat
În jurul tău se-neacă, vai! Nu poate fi adevărat!
Se-ntunecă, e rece. De ce? Ce caut eu aici!?
E plin de resturi, mărunțișuri plutitoare, mici
E liniște, sunt singur, sunt încă aici. Ce fac acum?
Să renunț? Să mă las atras în vid? Nu! Nicidecum!
N-am ales să fiu aici și nu accept această soartă!
Cum am fost adus aici? Deci, exist-o poartă
Mărunțiși cu mărunțiși, bucată cu bucată
Speranțele ramase-n această baltă bulbucată
Nimic nu mă va opri, pot, voi construi o plută
Voi supraviețui în această mare mută
Timpul trece și trece, tot singur am rămas
Liniștea este perturbată. Ce se-aude? Este un glas!
Mă grăbesc s-ajung la el, vâslesc, vreau să-l ajut
Încerc să-l trag pe radou. Nu! De asta m-am temut
Pluta-i prea mică, trebuie mărită, încerc să-i explic
Cum să-și facă și el una, urma să mă implic
Fără s-apuc să reacționez, m-apucă strâns și trage
Vâslește cu putere și din peisaj se sustrage
Înconjurat de întuneric; Cum a putut!? Nenorocitul!
Nu mai pot! Renunț! Ăsta este sfârșitul…
Mă las purtat de curent, să devin una cu abisul
O senzație nouă, caldă, îmi întrerupe visul
“Ești bine? Te ajut?”, urechile mi se desfundă
Simt cum sunt cuprins de o stare profundă
Deschid ochii și privesc în jur; Mi-am imaginat?
Totul este negru, doar în jurul meu s-a luminat
Rămân uimit de ce-mi stă-n față, fără cuvinte
Aș spune ceva, dar nu-mi vine nimic în minte
Mă ia în brațe și mă strânge cu putere
“Sunt aici, te voi ajuta cu orice-mi vei cere”
Ce sentiment plăcut! Ce se întâmplă cu mine?
Pârâul s-a calmat, s-a luminat, totul e bine
Simt cum încep să zbor, mă țin strâns
Ne oprim în fața unei porți; Bufnesc în plâns
Am ajuns! Am reușit! Asta-am tot căutat!
M-a strâns iar, mi-a șters lacrimile și m-a sărutat
Sufletul mi se umple de gânduri domolite
“Voi fi mereu cu tine”, cu-n glas cald, îmi promite
Ne privim, zâmbim și ne întoarcem spre intrare
Ținându-ne de mână, privim această cărare
Am găsit drumul ce duce spre fericire
Avansam împreună. Am fost salvat de ea, de Iubire
Wondering Mind
Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
But deep down I know, they'll return soon.
Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?
But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.
In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Amarul incandescent
M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.
Crisalida
Într-o noapte cu ferestrele deschise
M-am așezat pe marginea timpului,
Și-am început să număr stele,
Până când una mi-a căzut în palmă.
Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,
Și-au început să se împletească,
Ca două păsări fără zbor,
Prinse în colivia tăcerii.
Am simțit o bucată de cer
Căzând pe umerii mei,
Greu ca un gând uitat în ploaie,
Încercând să se desprindă din carne.
În fiecare clipă, neștiind în gândire,
O parte din mine se desface de lume,
Dar rămân acolo, legat de pământ,
Ca niște rădăcini însetate de lumină.
79
Crisalida mea nu știe de frică,
Dar o simt ca un ecou
Ce pulsează în venele nopții,
Tremurând pe marginea infinitului.
Când m-am trezit,
Dimineața avea gust de tăcere,
Și doar liniștea rămăsese
Între mine și cer, între cer și stele.
Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,
Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,
Până când nu a mai rămas decât o urmă,
Pe care doar timpul o poate șterge.
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Beatitudine
Viață, fericire, iubire; Ce vrei să faci!?
Pui aceiași întrebare, te blochezi și taci
Trăim după acest catalog, din basme decupat
Nu pot! Nu vreau! E de neacceptat!
Ce este viața cu adevărat; Ce-nseamnă!?
Vreau să aflu tot! Ceva mă-ndeamnă
Brusc, devine clar, răspunsul mă lovește
Stă lângă mine, liniștit, și mă privește
Viața este doar un simplu curs
Vrei, nu vrei, el trebuie parcurs
Este un pârâu calm, simplu și curat
Te naști, n-ai de ales, în el ești așezat
Lângă tine stau și alții, nu ești singur niciodată
Ce frumos este acest paradis, dar de-o dată
Cineva începe să se zbată, valuri se formează
Apă tulbure, cald, rece, mai mulți se alarmează
Te uiți neputincios cum de spume ești măturat
În jurul tău se-neacă, vai! Nu poate fi adevărat!
Se-ntunecă, e rece. De ce? Ce caut eu aici!?
E plin de resturi, mărunțișuri plutitoare, mici
E liniște, sunt singur, sunt încă aici. Ce fac acum?
Să renunț? Să mă las atras în vid? Nu! Nicidecum!
N-am ales să fiu aici și nu accept această soartă!
Cum am fost adus aici? Deci, exist-o poartă
Mărunțiși cu mărunțiși, bucată cu bucată
Speranțele ramase-n această baltă bulbucată
Nimic nu mă va opri, pot, voi construi o plută
Voi supraviețui în această mare mută
Timpul trece și trece, tot singur am rămas
Liniștea este perturbată. Ce se-aude? Este un glas!
Mă grăbesc s-ajung la el, vâslesc, vreau să-l ajut
Încerc să-l trag pe radou. Nu! De asta m-am temut
Pluta-i prea mică, trebuie mărită, încerc să-i explic
Cum să-și facă și el una, urma să mă implic
Fără s-apuc să reacționez, m-apucă strâns și trage
Vâslește cu putere și din peisaj se sustrage
Înconjurat de întuneric; Cum a putut!? Nenorocitul!
Nu mai pot! Renunț! Ăsta este sfârșitul…
Mă las purtat de curent, să devin una cu abisul
O senzație nouă, caldă, îmi întrerupe visul
“Ești bine? Te ajut?”, urechile mi se desfundă
Simt cum sunt cuprins de o stare profundă
Deschid ochii și privesc în jur; Mi-am imaginat?
Totul este negru, doar în jurul meu s-a luminat
Rămân uimit de ce-mi stă-n față, fără cuvinte
Aș spune ceva, dar nu-mi vine nimic în minte
Mă ia în brațe și mă strânge cu putere
“Sunt aici, te voi ajuta cu orice-mi vei cere”
Ce sentiment plăcut! Ce se întâmplă cu mine?
Pârâul s-a calmat, s-a luminat, totul e bine
Simt cum încep să zbor, mă țin strâns
Ne oprim în fața unei porți; Bufnesc în plâns
Am ajuns! Am reușit! Asta-am tot căutat!
M-a strâns iar, mi-a șters lacrimile și m-a sărutat
Sufletul mi se umple de gânduri domolite
“Voi fi mereu cu tine”, cu-n glas cald, îmi promite
Ne privim, zâmbim și ne întoarcem spre intrare
Ținându-ne de mână, privim această cărare
Am găsit drumul ce duce spre fericire
Avansam împreună. Am fost salvat de ea, de Iubire
Wondering Mind
Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
But deep down I know, they'll return soon.
Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?
But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.
In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Amarul incandescent
M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.
Crisalida
Într-o noapte cu ferestrele deschise
M-am așezat pe marginea timpului,
Și-am început să număr stele,
Până când una mi-a căzut în palmă.
Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,
Și-au început să se împletească,
Ca două păsări fără zbor,
Prinse în colivia tăcerii.
Am simțit o bucată de cer
Căzând pe umerii mei,
Greu ca un gând uitat în ploaie,
Încercând să se desprindă din carne.
În fiecare clipă, neștiind în gândire,
O parte din mine se desface de lume,
Dar rămân acolo, legat de pământ,
Ca niște rădăcini însetate de lumină.
79
Crisalida mea nu știe de frică,
Dar o simt ca un ecou
Ce pulsează în venele nopții,
Tremurând pe marginea infinitului.
Când m-am trezit,
Dimineața avea gust de tăcere,
Și doar liniștea rămăsese
Între mine și cer, între cer și stele.
Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,
Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,
Până când nu a mai rămas decât o urmă,
Pe care doar timpul o poate șterge.
Other poems by the author
Tu ești răspunsul
Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,
când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.
Ești visul pe care îl port în privire,
pulsul din pieptul ce-n tine respiră.
Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,
ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă
toate cuvintele, toate tăcerile,
toate iubirile, toate durerile.
Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,
cum litere mor ca să-ți spună ție
cum cerul îți poartă conturul pe pleoape
și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…
Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt
fără ochii ce-mi țin universul în frâu,
ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,
nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.
.
Admite
Lasă patul să ne fie martor,
Arzătoarei noastre iubiri
Și nopțile de vară să ne fie tartor,
Ca mai apoi, să cerem despăgubiri.
Lasă stelele luminos să ardă
De focul dragostei noastre,
Iar luna, lin din cer să cadă
În blânda ta senină privire.
Lasă grijile tale să piară
În fierbințile noastre dorințe
Și mâna mea fină să-ți stârnească
Tremurânde colorate tendințe.
Noi suntem Romani, pardon, Români
(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)
În țara-n care râsul ține loc de pâine,
Și gluma tristă-ți cade greu în minte,
Românul zice: „Nu murim de foame,
Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”
Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,
Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,
Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,
Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.
La spital iei bon, apoi un parastas,
Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.
Pe hârtie-i sacru, în real business pur,
Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.
Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,
Și facem haz cât mai avem o fală.
Suntem români —și asta nu-i o scuză,
E doar un titlu... într-o comedie confuză.
Un secol și o zi
Un secol și o zi, doar noi să știm,
Că am trăit și-am ars să ne iubim.
Când stele mor și cerul se destramă,
Noi vom rămâne, viața fără teamă.
Din vremea noastră s-au scurs clipe
Pe buze mute, jurăminți risipite.
Dar ochii tăi, o flacără albastră,
Răzbat prin timp, mă cheamă acasă.
În fiecare clipă ești o poveste,
Un dor care arde, un vis îngropat.
Dar cum să-ți spun, cuvintele-mi fug,
Și-mi rămâne doar ecoul unui oftat.
Un secol și o zi să mă ierți,
Să te-ntorci, să rămâi, să mă crezi.
Dincolo de timp, de moarte, de noi,
În nemurire să fim doar noi.
Semne
Aș vrea să-mi trimiți un semn,
Nu mare, doar cât o bătaie de inimă,
O privire pierdută pe furiș,
Un cuvânt uitat între rânduri.
Mi-ar fi de-ajuns o adiere,
Un sunet cald, abia șoptit,
Ce mi-ar spune că încă știm
Să fim noi, chiar și în tăceri.
Nu-i dor, nici regret, doar o sete
De a regăsi firul nescris
Din care am țesut povești cândva,
Cum aș vrea să ne mai vorbim.
Tu ești răspunsul
Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,
când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.
Ești visul pe care îl port în privire,
pulsul din pieptul ce-n tine respiră.
Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,
ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă
toate cuvintele, toate tăcerile,
toate iubirile, toate durerile.
Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,
cum litere mor ca să-ți spună ție
cum cerul îți poartă conturul pe pleoape
și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…
Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt
fără ochii ce-mi țin universul în frâu,
ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,
nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.
.
Admite
Lasă patul să ne fie martor,
Arzătoarei noastre iubiri
Și nopțile de vară să ne fie tartor,
Ca mai apoi, să cerem despăgubiri.
Lasă stelele luminos să ardă
De focul dragostei noastre,
Iar luna, lin din cer să cadă
În blânda ta senină privire.
Lasă grijile tale să piară
În fierbințile noastre dorințe
Și mâna mea fină să-ți stârnească
Tremurânde colorate tendințe.
Noi suntem Romani, pardon, Români
(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)
În țara-n care râsul ține loc de pâine,
Și gluma tristă-ți cade greu în minte,
Românul zice: „Nu murim de foame,
Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”
Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,
Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,
Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,
Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.
La spital iei bon, apoi un parastas,
Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.
Pe hârtie-i sacru, în real business pur,
Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.
Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,
Și facem haz cât mai avem o fală.
Suntem români —și asta nu-i o scuză,
E doar un titlu... într-o comedie confuză.
Un secol și o zi
Un secol și o zi, doar noi să știm,
Că am trăit și-am ars să ne iubim.
Când stele mor și cerul se destramă,
Noi vom rămâne, viața fără teamă.
Din vremea noastră s-au scurs clipe
Pe buze mute, jurăminți risipite.
Dar ochii tăi, o flacără albastră,
Răzbat prin timp, mă cheamă acasă.
În fiecare clipă ești o poveste,
Un dor care arde, un vis îngropat.
Dar cum să-ți spun, cuvintele-mi fug,
Și-mi rămâne doar ecoul unui oftat.
Un secol și o zi să mă ierți,
Să te-ntorci, să rămâi, să mă crezi.
Dincolo de timp, de moarte, de noi,
În nemurire să fim doar noi.
Semne
Aș vrea să-mi trimiți un semn,
Nu mare, doar cât o bătaie de inimă,
O privire pierdută pe furiș,
Un cuvânt uitat între rânduri.
Mi-ar fi de-ajuns o adiere,
Un sunet cald, abia șoptit,
Ce mi-ar spune că încă știm
Să fim noi, chiar și în tăceri.
Nu-i dor, nici regret, doar o sete
De a regăsi firul nescris
Din care am țesut povești cândva,
Cum aș vrea să ne mai vorbim.