Când se-nvăța lumina

Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.

Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”

Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.

Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.

Poate dintr-o perspectivă sunt degenerat
Fiindcă generez un sentiment disfuncțional
De iubire păstrată în crematoriu incinerat
Unde drumul inimă-suflet e nefuncțional.

Spune-mi tu, cum să zâmbesc fără rațiune,
Când văd tablouri deluzorii pictate manual
Cu harapii nebunilor cu mâini degerate,

De frigul urii, încercând să pară actual?

În toiul nopții cresc grădini de stele,

Cu rădăcini adânci în necuprins,

Iar timpul, orb, își plimbă dălțile grele

Prin lutul visului abia aprins.

Pe umerii tăcerii dorm oceane

De gânduri vechi, cu valuri de lumină,

Și fiecare clipă sparge-n dane

Corăbii reci de umbră și ruină.

Tu ești o galaxie de tăcere,

Cu sori ascunși sub pleoape de mister,

O poartă veche dintre două ere

Pe unde trece dorul spre alt cer.

Iar gândul meu, cometă rătăcită,

Se frânge lin de tâmpla ta de vis,

Lăsând în urma lui o rană-nflorită

Pe harta unui infinit ucis.

Dar timpul, vultur alb peste abisuri,

Ne fură cerul clipă după clipă,

Și-n urma lui rămân doar niște visuri

Ce cad din noi ca pana din aripă.

Iar noi plutim prin noaptea fără margini,

Doi martori triști ai unei lumi târzii,

Beți de lumina stinsă dintre pagini

Pe care moartea învață a scrie vii. 

Cel mai rău, mi-e teamă că-ntr-o noapte

Te voi visa… dar n-am să te recunosc,

Ca o straină ruptă din realitate,

Iar eu n-am sa stiu ce să-ți spun, să recunosc.

Mi-e frică că-ntr-o zi te voi descrie

Ca pe-o poveste spusă de altcineva,

Că-ți voi reduce viața la hârtie

Și n-o să știu că tu… erai a mea.

„Erai atât de vie…”  mint ușor,

Când timpul îmi rescrie amintirea,

Și-n locul tău rămâne-un gol sonor

Ce-și joacă-n mine, fals, nemărginirea.

Dacă dragostea ar avea un chip,

Nu cred că ar purta coroane de flori.

Ar avea ochii tăi și liniștea aceea

Care îmi așază sufletul la loc.

Tu ești grădina unde-nfloresc tăceri,

Cu trandafiri de foc și crini de nea,

Iar inima-mi, o barcă dusă de plăceri,

Își caută limanul numai în lumina ta.

De-ar trece anii precum norii peste câmp,

Și vântul ar fura din frunze câte-o vară,

Iubirea mea ar arde-n veci, ca un Olimp,

Cu flăcări blânde ce nu mor, ci înfloresc iară.

Cu sufletul spart în psalmi nerostiți,

Îmi sprijin fruntea de absența Ta.

Nu-mi răspunzi

Și tocmai asta mă ține în picioare.

Am învățat că strigătul minte,

Iar cuvintele se tem de adevăr.

Tăcerea Ta, în schimb,

Știe tot ce n-am avut curaj să cer.

Nu Te caut în semne,

Nici în foc, nici în minuni străine,

Ci în golul care rămâne

După ce "omul"pleacă din mine.

Dacă m-ai judeca, m-aș apăra.

Dacă m-ai mângâia, m-aș pierde.

Dar Tu taci 

Și tăcerea Ta mă crește.

Ma las de tine, am zis!

E sufocant aerul ce nu-l respir cu tine

Si grele zilele ce le traiesc , ma dor.

Apasator , in inima imi simt durerea mea de tine

Intepator si rece strapunge fiecare dor.

Cat sa mai pot asa, orice fior e o tortura!

Sa nu te pot vedea cu anii, imi e dor!

Cat sa reziste-a mea faptura?

Ma las de tine, am zis , chiar daca-ar fi sa mor!

Chiar daca asta inseamna sa ma dezic de mine,

Sa sting ultimul suflu ce ma tine,

Sa ma afund in negru pt tine.

Ma las de tine, am zis, a nu stiu cata oara

Si nu dau inapoi, nu e un vis

Dar nu mai am putere sa scriu mereu de tine

Cand nici macar in vise nu -mi mai vii,

Cu bine!

Ma las de tine, si rece iar ma simt

Caci ce e trupul fara licarire?

Si ce e inima fara iubire?

Ma las de tine , chiar daca asta inseamna

A nu stiu cata oara sa ma pierd pe mine!

Așa de trist n-am fost eu niciodată
și oboseala tare m-a cuprins;
ca o durere, dorul mă apasă,
lăsând în urmă suflet pârjolit.

E o tristețe care mă-nfioară,
aruncându-mă undeva în trecut,
punând pe-al genelor povară
a despărțirii — rece, sec sărut.

M-am despărțit de casa părintească
atunci când zorile au răsărit;
cu un zâmbet desenat pe față,
pe drumul lung al vieții am pornit.

Eu am trecut prin lanurile de vară,
cu roua lor pe față m-am spălat,
și-n mirosul dulce de secară
cu dragostea de viață m-am îmbătat.

Ca un naiv, credeam că acea vară
pe-o veșnicie mie mi s-a dat;
n-am observat cum vara, ca o pară,
a ars în focul soarelui, necruțat.

A ars, lăsând un fum de toamnă ceoară
cu care parcă am fost orbit,
și frunza vieții e deja mai rară,
iar eu devin din ce în ce ofilit.

Sunt obosit, cum n-am fost niciodată;
tristețea mă alintă cu un sărut.
Nu-mi pare rău de vara terminată —
dar mi-e păcat de zâmbetul pierdut…

Un alt te iubesc este acelasi te iubesc

Pe care-l nu-l folosesc oamenii de rând...

Eu ți-l pictez și înainte să ti-l trimit îl sărut

Tu să primești nu un te iubesc ci un sărut,

Care este altfel decât au oamenii de rând.

Noi nu suntem acei oameni care se despart

Uitând magia primului lor sărut,

Noi suntem veșnic al nostru nemuritor sărut,

Tu ești sărutul meu

Eu sunt sărutul tău

Cine vreodată o să poată să ne despartă?!

(6 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Nu-ti stiu mintea

Nu-ti stiu dorul

Nu-ti stiu chipul, nici fiorul

Nici atat, nu-ti stiu amorul

Nu-ti stiu viata

Deloc fata,

Nu-ti stiu glasul si nici pasul

Ce te duce ...nu stiu unde

Si ce ti zice? Auzi glasul? 

Intelegi ce-ti spune oare? 

Ai plecat parca in mare..

Si te-ai dus in valuri limpezi

Sa tot fugi vad ca te repezi

Si n-arati un interes

Sa te stiu? Nici-un progres

Si eu cred ca-asa raman

Pe inima mea stapan

La capătul zilei stă noaptea-n priveghi

Aprinsă e luna să-i țină lumină

Curg orele triste plecând nicăieri

Dus  azi ca și ieri, la rând vine mâine

Pământul se-nvârte, nu șade pe loc

Un soare răsare zâmbind pe-altă lume

Căldura e-n vise, n-o simt mână-n mâini

Sclipirea privirii se stinge de jale

Degeaba mă arde pe suflet un dor

Nu-i pasă lui soarelui ce mă topește

Etern în priveghi trece timpul în zbor

Cu mâinile lui peste toate lovește

Văd steaua pe cer dar e prea-ndepărtată

Dau vina pe nori că n-o pot atinge

Și-atunci am să stau la priveghi pentru azi

La fel ca și ieri, probabil și mâine

La capătul verii stă toamna-n priveghi

Cum iarnă va sta la capăt de toamnă

Iubirea-mi lipsește s-ating primăveri

Trec ani-așteptând în priveghi de pomană

În ochii ei albaștri, văd trecutul,

O umbră fină, o dulce amintire,

De parcă timpul a pierdut minutul,

Și-n ei văd iar a ta iubire.

Pe buzele-i de rouă, simt cuvinte,

Ce-odinioară îmi vorbeau de dor,

În gesturi tandre, regăsesc fierbinte

A ta chemare, suflet călător.

Și când lumina serii cade lină,

În ochii ei d-azur te-ntrezăresc,

Ca un vis vechi ce-n noapte se-anină,

Și-n profunzimea lor, iar te iubesc.