Încercare – capitolul I

Gaia, O, tu zeu ce neîncetat

Suporţi a noastră vieţuire

Sub scoarţa ta ne ducem rostul

Trăind prezentul dezlegat

În mod pasiv precum un arc

Încordat şi pregătit

A lansa în timp şi spaţiu

O săgeată cu mesajul

Am fost şi noi atunci aici.

Aseară, când voi n-ați fost

Dintr-un vis vă veți trezi

Cu ecoul unui şuier

Precum o rază zgomotoasă

Prăbuşită în extaz.

Te rugăm pe tine Doamne

Ghidează a noastră omenire

Căci din legile lăsate

Toate au fost... încălcate

Iar poveţele sfătoase

Toate au fost... periculoase

De ce acum ne îndoim

De-a ta esenţa în divin

Ne târâm precum un şarpe

Rătăcind fără scăpare

În deşertul pustiit

Plin de oaze irosit

Şi când mori, tu zămisleşti

Un alt crez, într-un alt destin.

Tot ce atingem se ofileşte

Sfărâmam până şi miezul

Palempsistic de a trăi?

Odată, atunci când ne-ai creat

Aminteşte-ţi,

Pe loc, Tu ai regretat

Însă timpul e un năvod

Al căror ochiuri întâmplătoare

Te cuprind în mreaja lor

Tot şoptindu-ţi încetişor

Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea

Din

Mânia ta.

Astfel noi te-am renegat

Creând zei falşi

Al căror chip

Metamorfozat

Din Peste, Leu

Maimuţa, Om

Involuând toţi împreună

Tu cu noi

Noi fără tine

Oare în timp ce va urma?

Uitarea ta?

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.

Din ochii negrii

Mijiţi în sânge-moarte

Cu amintirea-n suflet

Un gol, pustiu

Îmi văd corpul ca o torţă

Arzând în flacăra iubirii

Descătuşat de propria chemare

Înrobită-n amintirea

Punctului demult uitat.

Tastând cuvinte al căror sens

Uitat de timpul anagnost,

Tot ce-i trist

E un imens

Trec emoții al căror cost

Le vom uita pentru că

Au fost.

Precum trăiești vei reveni

A ta soartă va deveni

O secundă împrăștiată

În viața mea naufragiată.

Eram, am fost, voi fi, nu sunt

Un om al cărui rost străin

Spulberat al cărui suflet

Nu există în abis.

Orice cuvânt, el se aude

Cum e rostit, așa şi este

Esenţa lui e şi chemarea

Unui fel de a fi greşit.

Problema e fără răspuns

 Și o spun

Ca...

Să ne  înţelegem

Prin ce spunem comunicăm

În limite şi ziduri sterpe

A ce spun tu înţelegi

Pentru că din închisoarea

Societăţii culturale

Cu faţete transparente

In culori strălucitoare

A luminii nevăzute

Și  a glasului tactil,

Tu răspunzi inteligibil

Ca triunghiu-n patru laturi

Ca un romb hexagonal

Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată

A dorinței de a fi

Neputinței de a trăi.

Ce vreau să spun

Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe

Inventate-n realitatea

Cea creată fără rost,

Șlefuit de omenirea  

Al cărei unic țel si scop

E să trăiască călcând pământul

Distrugându-i esenţa vieţii.

Păduri, tărâmuri, oceane verzi,

Câmpii și munți, nestrăbătuți

Oricine ai fost te voi găsi

Și această viață o vom părăsi.

Sunt o mică înregistrare

Pe hardul vieţii

Upgradat

Al cărui Windows

Eronat

Se aşterne la picioare

Fără ram sau procesor,

Însă viaţa nu suportă

La infinit aceeaşi greşeală

Creând un om ca partener

Din dorinţa de a nu mai fi

Singură-n nimicnicia

Timpului fără sfârşit.

Însă omul acest duşman

A tot ce-i viu, stăpân legal

Distrugând în calea lui

Tot ce vede înverşunat

Că nu e el, la fel,

Creat de el

Cum vrea şi poate

În nețărmuita-i lui gândire.

Fără ea noi n-am mai fi

Oameni a căror soartă

O răsfrângem

Prin credința

Ce-o cunoaştem în prezent

Acel ceva nu poate să fie

N-a fost creat şi nici născut

Pentru a fi un crez al nostru

Al dorinţei de a fi

Un Dumnezeu pe acest Pământ.

Opriţi-vă,

Nu vă mai mişcaţi,

După clipe să alergaţi,

Dăm format dar mai înainte

Lumina vieţii s-o aprindem

Și cu toții să ne rugăm

De păcate să ne lepădăm

Apusul nostru acum va fi.

Suntem nici buni,

Nici cei mai răi

Însă calea ce-o urmăm

 Prin crearea nenaturală

A unor zei

Străbuni şi ei

Ce ne cheamă în lumea lor…

Veniţi acum sau niciodată

Lăsaţi timpul să respire

Glasul lui ca un ecou

Din nou, lumina s-o umbrească

Și din moarte să răzbească

Un nou sens

O altă cale,

O altfel de viață,

Poate mai bună.

                   Mijiţi în sânge-moarte

Ca două clipe împreunate

Două timpuri îngemănate

Eu și tu alergând sub marea

Căutându-ne amarul

Vieții-n doi de a nu mai fi.

Când te-am văzut

O clipă doar

Într-o joi sau poate nu,

Inima mi s-a oprit

Și pe loc m-am îndrăgostit.

Parcă erai și totuși nu

O părere singulară

A cuvântului sfârșit.

Totodată am alergat

Tot atunci te-am și strigat

Însă pieptu-mi bubuia

Inima-mi tresălta

Ca un nebun țipând amarnic

În zadar te-am căutat

Unde ești,

Unde, poți fi tu oare?

Zână a vieții sfâșietoare

Crăiasa a nopții înșelătoare.

Însă tu, nu m-ai văzut

N-ai alergat, nu te-ai oprit

Tot ai mers urcând mereu

Dealuri, munți fără-ncetare,

Săvârșind fără să vrea,

Cu privirea ta,

Mii de victime,

Colaterale,

Mii de daune,

Marginale,

Ca și mine

Sau ca tine

Ca și noi,

Poate ca voi.

Pentru o clipă am cunoscut

Fericirea, de a putea,

Uita,

Întreg trecutu-mi viciat

Viitorul tulburat

Și prezentul cariat.

Al unui simț a cărui stare

Deșteptată de-o sărutare

Nu există, să-i dau un nume

Nici prenume sau altceva.

Închipuită-n visarea

Fericirii de moment.

Zi și noapte

Prizonier

Legat pe veci,

De vraja ta,

Sub umbra ta,

Etern voi fi.

Tu respiri același aer,

Dar ai uitat

Cândva

Am fost și eu

O mică parte din expirația ta.

M-ai aruncat ca un gunoi

Ca un abces plin de puroi.

Mereu un altul, altundeva

Mereu în zare,

Căutând în veci, pe veci,

O nouă,

Transformare.

O secundă chipul tău

În timpul meu el va rămâne

O torță vie,

Mistuitoare,

A unei clipe milenare

În vidul cosmic atârnată

De mintea mea dezrădăcinată.

Te iubesc,

Dar oare ce e iubirea?

E ca atunci când fără tine

Tot ce văd în jur mă doare

Când de dorul tău îmi vine

Să-mi scot ochii și-al meu văz

Că poate astfel vei rămâne

De-a pururi în ceruri în mintea mea

O icoană,

Imaculată-n amintirea,

Clipei vii

A cărei viață

Tristă și desăvârșită,

N-am trăit-o

Eu niciodată.

Sub a sorții nepăsător

Și a sufletului trădător.

E târziu în anotimpul fără număr și mișcare

Sunt tot eu

Un oarecare

Trăindu-și clipa despărțirii.

De tine însumi, aș vrea să pot

Dar nu pot, nu voi putea

Același suflet,

Pe care tu,

L-ai aprins fără să știi,

Te rog acum când nu mai ești

Să-l stingi cumva,

Nu ți-aș dori, să mă cunoști,

Ce simt, trăiesc, e monstruos

În fața ta-s... neputincios.

În genunchi îți cad acum

Iartă-mă că am cutezat,

Și o secundă am privit

Al tău chip seducător,

Ai tăi ochi ... neiertători.

Mijiți în sânge-moarte.

Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.

Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.

Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.

Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.


Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.

Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.

Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.

Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.


Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.

În fiecare zi

De un infinit de ori

Și copacii mor

Așteptând în rând ca la tăiere

 În a omului onor

 Sacrificați pentru o clipă de plăcere.

Ne mișcăm, trezim, visăm

Fără ca-n viață să discernem

Un  cărbune de  diamant

Un diamant ce-i tot cărbune.

Nu conștiința,  inteligenţa

E ceea ce

Ne face umani, geniali sau raţionali.

Deşi trecură

Eoni întregi

N-am învăţat

Cum să trăim în armonie

În agonie

Sau entropie

Cu mişcarea pendulară

A timpului neînăscut.

Orice făptură, oricât de mică

 Inteligentă de-ar fi,

Ca și norii distrugători

A căror spaime seducătoare

Creează viață din eter.

Trăiește în sine prin ea însăși

Precum  o umbră neluminată

Ca o rază întunecată.

Din spaime abrupte înălțate

O pădure milenară

Ar fi arsă, reclădită

Sub chip de om reconstruită.

Suntem o umbră

(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule,  umbra,  aceeași umbră, tot te  va urmări).

În căutarea dimineții.

Noaptea găsim ce e tristeţea

Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji

Şi totuşi pentru a noastră mântuire

Strivim și  baza rădăcina

Rugându-ne ca și tulpina

Să stea dreaptă înălțată

Strigând zadarnic un crez impur.

Un sunet alb de a viețui

Neputința de a muri.

Suntem trăitori  doar cu gândul,

Pe vecie trădători,

Vom fi.

Suntem aici, ai voștri stăpâni

Vai de noi căci prin

Tăiere

Ce distrugem ne înconjoară

Ca-ntr-o plasă a minciunii

A durerii, slăbiciunii

Și a bolii de a fi

Un om prea mic pentru a întelege

Căci prin viaţa ce-o curmăm

Noi la moarte ne condamnăm.

Trăim şi nu ne uităm

La umbra ce-o călcăm.

Cine, cine sunt eu oare?
Trup viu de lut par în oglindă
Prin care curge praf de stele
Și-i căptușit cu piele fină.

În timp ce filmul derulează
Părul tot încărunțește
Scoarța mi se încrețește
Lent se metamorfozează.

Și iată, corpul îmi cedează
Vârsta iute-naintează
Și spre final, mereu, mereu
Mă întreb: cine-am fost eu?

Și mai e ceva în mine, e-acel suflet făr' de care
Trupul meu de carne-ar fi ca o vază fără floare.

El de nicăieri răsare
În mine pare a se naște.
Încontinuu crește, crește;
Ființa mea prinde culoare.

Timpul fără capăt înainte zboară,
Tot mai bogată e a mea conștiință.
Dar trupul ciob se face, intră în neființă.
Sufletul acum în vid total coboară.

Așa ca trupul cerul învelește-acest pâmânt
Care altfel ar pluti în monotonele neanturi.
Căci iată, aflat-am cine sunt –
Vietate-n două planuri
Care, prin a lor natură separate,
În unitate scriu o prea-frumoasă carte.

“Norocul ți-l faci cu a ta mână”

O-nțeleaptă vorbă strămoșească,

Să nu crezi: “Imi ține morală o bâtrană,

Oș lăsa-o eu să vorbească,

În strună să-i cânt,

Și ea după strună să-mi joace,

Și așa s-o ținem până când

M-o lăsa cu povețele ei în pace.”

Destinul ți-e o carte deschisă

Și sufletul ți-e cerneală

C-a ta inimă s-o lași scrisă,

Căci ea ție îți e leală

Și-i dictează cum să scrie

Stiloului cel mort al conștiinței

Despre lunga lui călătorie

În ale veseliei și suferinței.

Coperțile-i sunt colorate

De cei pe care-i porți în inimă,

Care te susțin în tot și-n toate

Și direct pe suflet îți imprimă

Minunate desene, mici scrijelituri,

Dar tot tu ești autorul cel dintâi.

Pe marginea tăcerii stau,

Cu gândul prins în cerc de stele,

Și mă întreb: ce sunt „eu”?

Un fir de fum printre mărgele.

Trec clipele pierdute în zori,

Și mor tăcuți în fiecare seară,

Dar cine țese din fiori,

Țesătura asta atât de rară?

E timpul o iluzie pură,

Ori doar o rană ce se-nchide,

Pe trupul lumii, în arsură,

Și-n noi adânc se răspândește.

Ce-i viața, dacă nu o umbră,

Ce-n dansul focului s-a prins,

Un vis din care lumea s-aruncă,

Spre-un adevăr ce n-a fost scris.

Și totuși, din nimicul rece,

Un rost pâlpâie, vag, tăcut,

Poate că sensul vieții, nu se zice,

Ci doar se simte, fiind mut.

Soarele încet se lasă

Și lumina iar dispare.

Nici măcar acum nu-ți pasă

De a mea mută strigare,

Ce oprește ceasu-n loc.

Valurile-nvolburate

Al tinereții foc

Si toate clipele furate.

Stop.

Se uită acum la asfințit,

La firava continuare,

La codrul incărunțit, 

La culoarea ce dispare.

Apa ce curgea odinioară,

Vântul ce frunzele-mi mișca, 

Cerul ce se-nseninară, 

Vor mai reveni cândva? 

De ce le lași să plece? 

Să mă scufund în al meu adanc ocean

Umbrele sa mă înece

Să mă zbat aici în van...

    Această noapte n-a fost o minciună, 
    doar flori zdrobite de furtună, 
    valuri ce s-au spart de mal, 
    în reflexe de cristal...
    
    Adâncul mării s-a cutremurat, 
    când s-a ivit Întâia Dimineaţă...
    - m-am regăsit înstrăinat
    de apă, cer, pământ şi viaţă -... 
    
    Delfinii mei plecaţi de-atunci în larg, 
    nu v-aţi întors acasă niciodată,
    cu fiecare val v-aţi depărtat, 
    de plaja mea, ciudat de-albastră.
    
    Voi, ridicaţi-mi eşafodul,
    lan de gânduri înverzit,
    si lăsaţi să-mi moară dorul,
    de flori, de stepă-n asfinţit...

Întunericul profund, rece, infinit,
Se preschimbă absolut,
Într-un cadru mult iubit,
Și se întoarce iar la lut.

Lumina orbitoare ce promite,
O secundă efemeră,
Se întoarce-n timp și speră,
Trecutul să-l imite.