Inconsecvenţă

Hai, spală-te pe mâini Pilate,

Şi ieși spre a primi ovaţii,

Arată-ţi mâinile curate,

Şi-apoi îmbrățișează-ţi fraţii.

Înalţă adevărul sus pe cruce,

Minciuna las-o pe pământ,

Ca nimenea să nu mai urce,

Spre sfântul legământ.

Hai frate, spală-te pe mâini,

Ascunde adevăru-n minte,

Şi vindeţi sufletul la câini,

Pe-un pol şi câteva cuvinte,

Şi-apoi cu hulă și trufie,

Să-ţi rupi cămașa în bucăţi,

Ca toată lumea să te știe,

Că n-ai avut prejudecăţi.

În focul mic ce tremură-n cărbune,

Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,

Iar vântul afară suflă amărăciune,

Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.

Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,

Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,

Iar mâna mea, străină mângâierii,

Întoarce file vechi din calendar.

Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,

Iar ploaia toarce fire de noroi,

În trup mi-e frig, și inima uitată,

Privește trist spre drumul dinapoi.

Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,

Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,

De-s pașii mei pierduți în pragul verii,

Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.

Și-n bezna grea ce curge peste casă,

Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,

Și simt în os, și-n carne cum apasă,

Suflarea duhului peste un trup de lut.

Roua pe iarbă zilele-și curmă,

Oile urcă răsfirate de turmă,

Pământul își plânge iarba păscută,

Și toată pădurea astăzi e mută.

Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,

Groaza-mi sporește sub mângâieri,

Tot câmpul devine într-o clipă arid,

Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.

Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,

Frunzele tremură, moarte în cale,

Raze fierbinți în mine se frâng,

Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.

Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,

Din zâmbetul tău seva îmi trag,

Din iarbă cu patos roua o strâng,

Și bob cu bob îți împletesc un șirag.

Noaptea sfârșește și zori se ivesc,

Iarba surâde la ziua cea nouă,

Stai tristă, și plângi, și privesc,

Cum lacrima ta devine boabe de rouă.

Suferința mi-a coborât în vene ca un fier înroșit,

și mi-a ars inima până a rămas doar jăratec. 

În cenușa cărnii am găsit lumina,

nemateria pe care Dumnezeu își sprijinea capul.

Am atins omul în zbuciumul său ascuns,

și i-am simțit lacrimile ca pe niște ploi ascunse sub piele. 

L-am iubit, abia când l-am văzut sfărâmându-se,

când lacrimile sale nu mai erau apă, ci răni pe obraji. 

Am privit creația și am văzut că totul respiră:

copacii aveau vene, izvoarele inimă, iar pietrele memorie;

În mugetul văii am auzit întâiul meu scâncet, și m-am rușinat — 

eu, pulberea, voiam răspunsuri.

Apoi, am căzut în mine până la ultima treaptă a suferinței,

unde urletul devine tăcere. 

Acolo am simțit mâna Lui — rece, dar vie — ridicându-mă

nu ca pe un slujitor, ci ca pe un fiu.

Eu nu mă-mbăt cu gesturi de paradă,

Nici nu mai vreau răspunsuri de pe buze,

Cuvintele sunt vechi, sunt căi confuze,

Ți-e limba arsă și mintea-n ambuscadă.

Aş vrea să fiu în tine, ca o boală,

Să-mi pui pe tâmple timpul ca sigiliu,

Dar ne-am trăit iubirea în exiluri,

Şi ne-au rămas pe umeri ani de smoală.

Ne-a fost blestemul scris în alfabetul

Unui tăcut şi sacru dezacord,

Și-am fost deopotrivă sud și nord,

Și-acum ne bântuie pe amândoi regretul.

Azi plouă-n mine, stropii nu se văd,

Dar mușcă din lumină cu ardoare,

Și fiecare rană-i o ninsoare,

Ce cade-n pieptul meu ca un prăpăd.

Am învățat durerea nerostită,

Și-am preschimbat-o în linii de abis,

Tu ești cuvântul care n-a fost scris,

Iar eu o filă veșnic necitită.

Mi-e viața un altar pe jumătate,

Pe care nici o jertfă n-a ajuns,

Deși de soartă mi-a fost uns,

Să-mi port tristețea ca o cruce-n spate.

Nu-ți cer nimic. Rămâi acolo, stinsă,

În colțul tău, cu florile uscate,

Eu mi-am făcut din lipsa ta cetate,

Și nu mai bat la poarta ta învinsă.

Din ochii goi o lacrimă-i căzuse,

Și mâna întinsă i-a rămas,

Un fulger alb o străbătuse,

Si-apoi rămase fără glas.

Un tremur îi pătrunse-n carne,

Iar inima-i în piept se frânse,

Părea că totu-n ceruri doarme,

Și teama-n juru-i se restrânse.

Mari umbre, reci, spre ea coboară,

Sub pașii moi, pământul geme,

Un vânt străin adie a vară,

Și sloi de gheață-i curge-n vene.

Pe frunte, miru-i se prelinge,

Ca dintr-o rană neavută,

Un cer pustiu parc-o atinge,

Cu steaua morții nevăzută.

Știute voci din alte timpuri vin,

Din culmi, abisuri și morminte,

Chemând-o blând înspre destin,

Prin cânturi dulci lipsite de cuvinte.

Dar ea, cu ochii plini de teamă,

Se-oprește-n pragul nopții grele,

Și-n chipu-i blând de dulce mamă,

Amar sclipește două stele.

Și-atunci, din neguri se desprinse,

Un dor de ducă, altfel, nelumesc,

Și-ncet, de mână, cald, mă prinse,

Și-mi spuse tainic... Te iubesc!

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Dar unora le ești otravă,

Iar altora le ești puterea.

Speranță, ești o comoară,

Răbdare dai celor ce-așteaptă,

Dar cei care cred în iubire 

Cu greu mai găsesc calea dreaptă.

Ca orice monedă de aur 

Au nu ai și tu două fețe?

Pe una-i un chin năprasnic,

Pe alta, însă, blândețe.

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Salvezi întregi țări de la moarte,

Iar mie îmi ești averea.

Se făcea într-o zi, luminoasă și onestă,
Încă dormind, visam către marea celestă,
La cerul fără nori, albastru, dumnezeiesc,
Pluteam ușor și nu voiam să mă trezesc...

Tot mai sus și mai sus, zburam fără ocol,
Soarele blând îmi îmbrățișa trupul meu gol,
Aripile mele ușoare și aurite, nu se-auzeau,
Și-n zborul meu către paradis, mă țineau... 

Apoi, îngerii străluminând cast un nor,
M-au luat de mână din plinul meu zbor,
Și deschizându-mi porțile grele din aur,
Mi-au așezat pe frunte cunună cu laur...

Dar m-am trezit din visul meu cu-adevărat, 
Știind că toate acestea pe câte le-am visat,
Zborul meu către înalt - într-o singură zi -
Într-o ploaie aurită de pene, se va împlini...

Masive înalte ,pasive înălțimi ,

Cât de mult se poate înălța lumea ta ?

Acolo unde se începe cerul și se termină viața

Vei fi așteptat de către zeul Ra.

Un apus de soare se poate termina cu ploaie 

Iar un apus frumos cu viața ta 

Ești efemer precum dragostea

Strălucește mai tare și vei dispărea.

Fiecare din noi poate sfârși subit 

Ajungând la infinite altercații,

Prefer să rămân aici precum Carl Schmidt,

Vă las chestii frumoase precum Bernardazzi.

Iar silueta ta se estompează în ceață

De parcă nici nu ai existat,

Efemeră e viața precum dimineața 

În care se poate bucura un stat sărac.

Poți fi sărac având și multe bancnote,

Te rezolvă soarta și pe tine,

Povestea ta poate finisa pe orice note

Precum narcomanii aidoma ție.

Din antiteza logicii genezei

izolez posibilitățile psihogenezei;

sătul de mersul orb către zei,

înfășor mărgelele peste claviculă.

Vârât și vânat în aceeași bulă,

lasă-mi vocea să urle în noapte,

prin setea ce aduce răutate,

tratând tăcerea cu finețea securii.

Curbura coloanei, capsată prin funii,

aduce închiderea dramatică a gurii;

zvârcolit de starea ambiguă, nesătulă,

sunt lăsat de bunăvoie în căderea nopții.

Ținut țintă lângă țărușul sorții,

înțepat, prins în țipăt, să-mi omor volții,

nu vreau să mă vezi clipind —

închizând ochii, pot să te surprind.

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

Poartă-te superficial,

și vei primi superficialitate.

Poartă-te demn,

și vei primi demnitate.

Alege să fi tu,

și vei primi realitate.

Alege să fi alții, 

și vei primi falsitate.

Alege să fi flori,

și-ți vei lăsa aroma înfiptă-n mintea cuiva.

Alege să fi piatră,

ș-ai să rămâi precum o rană.

Alege să fi dur,

dar nu aștepta bunătate de prin jur.

Alege să fi bun,

dar nu aștepta înțelegere în sejur.

Alege să te simți,

ca să nu te lași de-o parte.

Alege să fi tu,

ca să nu te pierzi în aglomerație.