Mai lasă-mă moarte…

Ți-aș respira neliniștea

până când ți-ar deveni liniște...

Apoi ți-aș înfige un ceas în piept,

ca să nu mai curgă timpul

când respiri între îndoială și dor.

Doar iubirea noastră să bată.

Ți-aș construi o încăpere

în creierul meu, fără uși —

numai tu să intri,

prin vis, prin gânduri,

prin crăpătura dintre două regrete.

Aș muta chiar și clipirea

într-un viitor paralel,

să nu tulbure prezentul,

în care trăim ca doi inculpați,

în procesul iubirii...

Vine întunericul, acoperă-ți ochii, 

Moartea așteptă tolănită pe prispă, 

Șuieră vântul, se cutremură plopii, 

Caută-n suflet să vezi ce ai lipsă. 

Vine întunericul, stinge lumina, 

Mușcă-ți limba și curmă cuvântul,

Asumă-ți greșeala și nu mai da vina, 

Pe Cel ce-a creat ființa, pământul. 

Vine întunericul, cerneala își varsă,

Pe umerii tăi aduce aripi de fum,

Fă-ți în grabă valiza, casa o lasă, 

Caută-ți soarta la un capăt de drum. 

Vine întunericul, ia-ți bastonul de orb, 

Lovește în mersu-ți colțuri de stele, 

Noaptea plutește pe aripi de corb, 

Suite-n grabă și zboară spre ele. 

Vine întunericul cu tâmplele ude,

Își sprijină frigul de coastele tale,

Șoptește luminii căci bezna n-aude, 

S-aducă căldură prin razele sale. 

Veghează întruna și fii pregătit, 

Păstrează aprinsă lumina în tine, 

Ultima pecete s-a rupt, e sfârșit, 

Veghează întruna, întunericul vine. 

Săgeată-mă Cupidon,

Aruncă săgeţi în mine,

Să-mi curgă iubire prin vine,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până vei rupe a arcului coardă,

Ca iubirea încet să mă ardă,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până la ultima săgeată,

Să plouă cu iubire curată,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Cu toate săgeţile deodată,

Să-mi faci tristeţea uitată,

Săgeată-mă Cupidon.

O, tu cizmar cu mâinile crăpate,

Ce ai trudit o viață lângă calapod,

La ușă nimeni nu-ți mai bate,

Și nu-ți mai trece dincoace de pod.

În lume astăzi totul s-a schimbat,

Nimic nu se repară, mi se pare,

Ci se încalță nefiresc și deșănțat,

De parcă am avea o mie de picioare.

Ce să repari? Când pielea fină de bizon,

E astăzi doar o simplă mușama,

Ce-o poartă mândru un filfizon,

Și râde mai apoi de breasla ta.

Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,

Pe nicovală bateți coasa morții,

Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,

Și pleacă la cerșit în fața porții.

Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,

Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,

Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,

Să ți le bată automat robotul în sicriu.

Acum când viața mă provoacă,

Mai bine-n ștreang aș atârna,

Să-mi curgă sângele băltoacă,

Din rana mea prin carnea ta.

M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,

Apoi l-aș insulta pe Creator,

Căci am pierdut și ce n-aveam,

Și lesne-mi este ca să mor.

Mi-e jertfa somniferul morții,

Și mă-nspăimântă zorile de zi,

Fără regret las tot în grija sorții,

Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.

Primesc pedepse de oriunde,

Iar ispășirea-i crâncenă și grea,

Și nu-mi mai curge pic de sânge,

Și-n ștreang atârnă umbra mea.

Prin cimitir mi-e lesne pasul,

Cu moartea braț la braț mă plimb,

Îi simt în carne pulsul, glasul,

Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.

Trăiesc cu lumina-n prăsele,

În cer am dureri de măsele,

Mă-njunghie în inimă un gând,

Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.

Mormântul mi-l scurmă o fiară,

Mă roade omida de dud,

De la lacrima ta de aseară,

Părul îmi este tot ud.

Eşuez pe un banc de guvizi,

La căpătâi sirene-mi descântă,

Pe trup doi peştişori timizi,

Balada înecului îmi cântă.

De creştet valuri se sparg,

Spuma e ornată pe trup,

Undeva departe în larg,

Se aud urlete fioroase de lup.

Din ochi mei vii de albaştri,

Azurul încet se cromează,

Sub cerul ciorchine de aştri,

Privirea-mi siluete vânează.

Mă îneacă lumina divină,

Luceşte putregaiul din oase,

Sunt pentru gângănii tulpină,

Moartea pe mama descoase.

Mă caută cu poteri din iad,

În zori am fost topit de nămeţi,

Acum între stele eu ard,

Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.

Trec păsări călătoare,

Trec peste mine-n zbor,

Se pierd, iubito,-n zare,

Dând din aripi uşor.

Abia de mai văd cârdul,

Abia le mai aud,

Le-nghite-ncet Pământul

La orizont spre sud.

Doar eu, străin de ele,

Privind în urma lor,

Rămân cu aceleaşi stele,

Rămân cu acelaşi dor.

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale. 

Poate ca am fost doar doua destine in univers.

Tu erai rătăcit printr-un vers,

Însă nu unul dintr-a mea poezie.

Tot ce a fost a fost erezie.

Am crezut ca esti menit sa aparții poeziei mele

Dar tu erai departe rătăcit printre stele.

Am revenit asupra versurilor,

Fiindca refuzam noțiunea sensurilor.

Am căutat cuvinte noi și pe cele vechi le-am modificat

Deoarece asupra așteptărilor mele nu s-au ridicat.

Credeam ca dacă e poezia mea o să fie cum îmi doresc,

Dar tu nu erai un simplu vers,erai ceva ceresc.

Nu te limitezi poeziei mele de aluzii abundentă.

Tu erai mai degrabă o lumină transcendentă.

Erai dornic să te arunci în necunoscut,

Nu într-o poezie cu final prevăzut.

Erai dornic să străbați cu incertitudine prin neant,

Nu îți doreai să trăiești ceva constant.

Așa ca poezia mea doar te-ar fi limitat,

Când tu îți doreai ca prin necunoscut să fii purtat.

Eu în schimb îmi doream ceva absolut,

Așa ca am scris un început,

Dar de fapt a fost doar risipă de cerneală

A unei povești care nici măcar nu a fost reală.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Ja, engang drømte

Ja, engang drømte jeg om en solstråle,

hvor vi mødtes, et sted i rummet.

Jeg har aldrig følt mig så heldig som aldrig før i mit liv,

fordi du for første gang smiler tilbage.

Jeg tror ikke på drømme, uanset hvor meget jeg prøver

Men jeg håber, at jeg en dag bare ses

ved den lilla solopgang, når vi mødes igen,

samme vej vil blive taget.

Ja, engang drømte jeg om en solstråle,

hvor vi mødtes, et sted i rummet.

Jeg har aldrig følt mig så heldig som aldrig før i mit liv,

fordi du for første gang smiler tilbage.

Jeg tror ikke på drømme, uanset hvor meget jeg prøver

Men jeg håber, at jeg en dag bare ses

ved den lilla solopgang, når vi mødes igen,

samme vej vil blive taget.

Ja, engang drømte jeg om en solstråle,

hvor vi mødtes, et sted i rummet.

Jeg har aldrig følt mig så heldig som aldrig før i mit liv,

fordi du for første gang smiler tilbage.

Ja, engang drømte jeg om en solstråle,

hvor vi mødtes, et sted i rummet.

Drømmen slutter, solen sank i havet

og da jeg vågnede, fandt jeg dig ikke mere.

Un gând...

ai devenit un gând

ce uneori trece neobservat,

iar alteori creează multe întrebări...

un gând, neînceput, un gând, primul gând.

Mi-a adus azi mama o jucărie,

O cutie mărișoară, învelită în hârtie,

Cu o fundă roșie pe capac ornată

O păpușă, jucărie ca pentru o fată.

De ce oare fetiților ca mine ne plac 

Să jucăm rolul de doctoriță, de mămici,

Să vorbim cu păpuși, să le tratăm de gâlci

Și păpușii mele să-i găsesc un leac?

Mama e lângă mine, tot drumul vieții

Far aprins, să nu mă rătăcesc

Bunica, are mereu sfaturi, contra ceții

Temătoare, de ce vede in jur, să nu orbim.

Mama și bunica, sunt zâne bune pentru noi

Ele ne învață primii pași, primele cuvinte,

Ce este respectul, care-i drumul drept 

Și ce sfaturi să purtăm in minte

Gândurile mele sunt aztăzi călătoare

Depărtarea-i mare, nu aduce uitare

Mintea când se odihnește fuge 

Alături de voi și in brațe vă strânge.