Iubire...

Pe drumul nostru plouă din senin, 

Și ploaia-i rece, și seamănă a venin, 

Deschid umbrela dar tu mereu o-nchizi, 

Alergi prin ploaie și soarele-l ucizi, 

Și parcă între noi prăpăstii se ivesc, 

Și malurile cad, și-n lacrimi se strivesc, 

Am încropit o barcă din trupul meu uscat, 

Dar ție îți place ploaia și rolul de pirat,

Și plouă tot mai tare, și ploaia e un chin, 

Ești udă pân' la piele și plină de venin. 

Pe drumul nostru tună din lacrimi și suspin,

Iar cerul greu ne cade pe suflet și destin,

Îți strig să stai, prin mii de rugăminți,

Dar pașii-ți sunt mai repezi, mai fierbinți, 

Între cuvinte cresc ușor nisipuri reci,

Eu nu mai vin, tu nu mai poți să pleci,

Îmi fac catarg din oase, din păcat,

Dar tu aduci furtuna când ploaia a-ncetat, 

Și fulgere mi-arată trecutu-ți filistin, 

În ochii tăi adânci de foc și de venin. 

Se rupe noaptea-n două ca un spin,

Iar dragostea se scurge clandestin,

Îți port tăcerile în inimă și piept, 

Deschid din nou umbrela și încă te aștept, 

Dar timpul curge crud și nefiresc, 

Și jurăminte noi, încet se ofilesc,

Îmi sfârtec inima cu brațul fulgerat,

În marea ta cu steag însângerat,

Și plouă peste tot, aiurea, din senin, 

Și ploaia-i rece, și seamănă a venin. 

Mă caut în oglinda dimineților,

dar chipul nu mai știe să zâmbească.

E ceva străin în privirea mea,

ca un loc părăsit de lumină.

Simt în adâncul meu o liniște care doare,

o tăcere care respiră în locul meu.

Uneori, când vântul se lovește de ferestre,

îmi pare că e sufletul rătăcitor,

încercând să se întoarcă acasă.

Am învățat să respir din amintiri,

să privesc fără să mai caut,

dar inima – săraca – urlă cu fiecare bătaie.

Înlăuntru totul e pustiu, un imens deșert. 

Mi-e teamă că va trebui să învăț să trăiesc 

doar cu o jumătate din mine... 

De ce ai plecat? 

Sub pielea mea cresc mărăcini,

Se-nfig în carne, curg în ploi,

Și-n gâtul meu, uscat de spini,

Se-neacă strigătul din noi.

Dar moartea-i doar o rugă mută,

Un vânt hoinar prin gând sălciu,

Ce-n trupul frânt nu mai sărută,

Ci zgârie cu chinuri și pustiu.

Și-n negura din ochiul stins,

Un ultim vis se zbate-n van,

De-o noapte albă sunt cuprins,

Pe-un cer de Dumnezeu orfan.

Dar poate, când s-or frânge toate,

Când moartea blând îmi va surâde,

Voi regăsi în alte lumi uitate,

Un loc, să cad, sub sabie de gâde.

Astronom

Telescop şi-a cumpărat,

Însă nu să cate-n stele,

Ci să vadă de sub pat,

De-a plecat a sa muiere.

Unui astronom

Sus pe cerul înstelat,

Cată întruna cu luneta,

Însă alăturea-i în pat,

Găuri negre îl atrag.

Unui astronom

Astronom vrând să se facă,

Şi-a luat ochean de clasă,

Dar l-a lepădat de îndată,

Văzând gaura de-acasă.

Examen de angajare secretară

Proba scrisă stă să-nceapă,

Dar o blondă din fundal:

- Voi sări această etapă,

Mă pricep doar la oral...

Corona virusul

M-a atins cu degetul, m-a pipăit,

Şi-am zis că iau Corona negreşit,

Dar până boala o să - mi vină,

Eu, m-am mutat la e în carantină.

Atac de poantă

M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,

Chiar am făcut o mare dramă,

Dar nu a fost atac de cord,

Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.

Atac

M-a insultat c-o vorbă dură,

Şi mă ataca mereu în plen,

Dar i-am pus lacătul la gură,

Când i-am răspuns cu un catren.

Apocalipsa

Toţi se plâng că-i bate Domnul,

Că-i omoară cu “Corona” …

Dar din zori, până-i ia somnul,

Ei petrec doar cu Mamona.

Genetică – epidemia de Corona virus în Italia

Cei mai bravi au fost romanii,

Au creat chiar mari imperii,

Azi s-ascund ca şobolanii,

Le e frică de bacterii.

La terasă în pandemie

O Corona a comandat,

Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,

Vine băiatu’… a strigat,

Şi înspre el a strănutat.

E o primăvară veșnică în tine,

Iar sânii-ți înfloresc în fiecare zi,

Mă țin de pleoape să te văd mai bine,

De le închid mi-e teamă c-oi orbi.

Pe loc te-aș desfrunzi de toate,

Arându-te cu plugul pe pulpele de gheaţă,

Iar ochii prin noroaie să-mi înoate,

Vâslind din gene până dimineață.

Săruturi grele aș arunca din ram în ram,

Să-mi înflorească ochiul dinspre tine,

Și ți-aș zidi chiar azi pe coapse-un geam,

La care-oi pune vitralii albe și cortine.

M-aș furișa tiptil pe sub pământul ud,

Să încolţesc pe pielea-ţi albă de satin,

Să mă adap setos din sânu-ţi crud,

Şi-n primăvara ta, astenic să leşin.

În casa asta timpul curge straniu,

Se rupe picuri lenți din fiecare clipă,

Iar dorul, ca o umbră fără margini,

Se-ntinde peste tot ca o aripă.

Aş sta să-ţi spun că liniştea apasă, 

Ca o durere grea peste cuvinte,

Și glasul meu se pierde-n golul serii, 

De parcă n-ar mai ști să te alinte. 

Şi noaptea curge peste mine lent,

Ca o lumină neagră fără umbră,

Iar dorul — pasăre rănită — bate

Cu aripi grele în tăcerea sumbră.

Pe masa veche arde-o lampă pală,

Cu flacără subţire, tremurată,

De parcă şi lumina ştie dorul, 

Şi stă de veghe peste casa toată.

Iar sufletul, grădină părăsită,

Mai poartă un parfum etern,

Acolo unde mâna ta odată, 

Făcea din primăvara mea, eden. 

Aștept sa mi scrii,

Un mic mesaj sa îmi trimiți,

Sa mi spui ca ma iubești,

Și asa tu ma n veselesti.

Sa simt ca sunt iubita,

Sa fiu fata visurilor tale,

Dar păcat ca e doar o imaginare.

Am așteptat,

Și am asteptat,

Crezând ca o sa vii,

Dar tot nu ai venit.

M am pus cu capul pe perna

Și am așteptat sa mi scrii.

Am început sa plang,

Sa plang de durere,

Căci inima mea pe tine te vrea.

Păcat ca nu simte și a ta asa...

Am nevoie de tine,

Ma pierd în gânduri,

Ma pierd în mii de vise,

Mii de poezii,

Doar pentru tine.

Te doresc cum oamenii doresc banii,

Dar eu te vreau pe tine.

Sa fii lângă mine,

Sa ma ajuti și sa ma susții.

Te vreau și am nevoie de tine,

Și ca să nu te pierd,

Ti as zice cele 2 cuvinte

Și 8 litere,

Dar știu ca nu are sens...

Asa eu ma mint mereu,

Crezând ca ma iubești,

Ca intr o zi o sa ma dorești...

The moon is full, but not as whole
as I was when I held your soul,
now Friday’s dusk has shut the gate,
and time just slows, but won’t abate.

Your absence clings like candle wax,
still warm upon my broken tracks,
and every breath I dare to keep
ignites your name in air too deep.

No classroom walls, no glances near
just silence thick enough to hear
the echo of your whispered grin
still trembling soft beneath my skin.

Return, when Monday dares to bloom,
I’ll wait in love’s unlit perfume.

Ca spuma mării de ușoară,

În brațe-mi șezi și dormi,

Cu tine gândurile-mi zboară,

Iar ochiul minții mi-l răstorni.

Și pielea marmură-ți lucește,

Un crin cu albele-i petale,

Un dar din lumile celeste,

Un înger adormit în poale.

În somnul tău, eu visuri am,

Și tainic te sărut pe gură,

Iar luna râde pe sub geam,

Și miezul nopții încet bătură.

Ferice, mi te văd mireasă,

O, zâna mea fără povești,

Curând vei fi împărăteasă,

Regatul inimii să-l stăpânești.

Privesc a farmecului noapte,

Cu buza mea pe tâmplele-ți reci,

Și-ți murmur calde șoapte:

Rămâi, a mea... pe veci!

    Nu caut să-mi găsesc vreo vină sau motive, 
    De ce mi-am agăţat inima-n portative, 
    Căci ştiu c-aşa sunt eu, iubind cursiv, total, 
    Cu patimă-n priviri, m-am prăbuşit... fatal. 
    
    Şi nicio carte-n lumea asta nu s-a dezvăluit, 
    Privirii însetate din ochiul uluit, 
    Aşa cum sufletul mi-am aşezat pe tavă 
    Nepăsător, ecoul, suspină-ntr-o octavă... 
    
    Vibram în adierea şoptită-a minţii tale 
    Şi-obişnuiam să cânt în simfonii banale, 
    Acum, mă simt stingher: sunt ca o cheie sol 
    Redându-mi partitura, trecută la subsol... 
    
    În mine nu sunt eu. E-o linişte totală. 
    În rime stau blocat, cu-o inima fatală, 
    Cu sufletul zvârlit la tigri şi la lei, 
    Eu zac în nemişcare şi-aştept mişcarea ei…

A fost odată ca niciodată,

O prea frumoasă fată.

A poposit un ceas,

Si de timp a tras.

Si o răsuflare a simțit,

Tihnit, a poposit.

Doi ochi de sticla l-au privit.

Alți doi, vii, s-au întâlnit.

S-au conectat si s-au iubit.

Totu' a fost nemărginit.

Si a fost un fir ce i-a legat,

Dar ei s-au îndepărtat.

Anii trec dar nu se uita.

Ochi căprui de sticla cruntă,

Ochii verzi au așteptat,

De iubire au suspinat.

Intr-o zi s-au întâlnit,

Iar firul s-a întărit

Când privirea lor a luat amploare,

Parca soarele răsare.

Doar ritmul inimii se aude,

Chiar daca in camera e ca la târg.

Si departe el pătrunde,

Răsfrângeri roșii de amurg.

O iubire așa de rara, ce nu poate rosti,

O iubire ca in povesti.

Ca de n-ar fi,

Nu s-ar mai povesti

Străină,

Străină am devenit de mine și de lume

și tot îmi caut locul în umbre și ruine.

În jurul meu e haos, e grabă și uitare,

și tot mă uit și caut un loc cu flori și oameni.

Cu flori ce înfloresc sub soarele măreț

și oameni ce-ți zâmbesc în drum de-i întâlnești,

acei copaci înalți, cu umbră și răcoare,

și apele ce curg și strălucesc în soare.

Așa mi s-a promis, de vin pe acest pământ,

că totul e asemeni unui paradis.

M-am întrebat mereu de ce am fost mințită…

sau acești oameni distrug și fac risipă.