Iubire...
Sub raza unei stele, când vântu-ncet suspină,
Se legănă mălinii, privind spre luna plină,
Iar astre somnoroase, lucind, de dor stingher,
Vor plânge întreg pământul cu lacrimi de mister,
Și freamătul pădurii îți spune murmurând,
Hai, du-te la culcare, tu chip de înger blând.
Iubirea-ți voi așterne pe câmpul ars de timp,
Din brazde-o să răsară al florilor nimb,
Și poate, din tăcere, un cânt va înflori,
Iar păsările toate spre cuiburi vor fugi,
Vor curge lin izvoare, amarul să ți-l spele,
Și bându-i apa rece, te uită înspre stele,
La primăveri ascunse, când nurii vor pocni,
Când florile iubirii în suflet vor rodi,
Să vezi în umbra crucii cum tainica lumină,
Cu zorii în pământ și-n ceruri rădăcină,
Dă scâncetului viață, și-n tindă bucurii,
Și-atunci făptură dragă vei zămisli copii.
Iar eu, sub luna rece, voi plânge visător,
Iar ție în toiul nopții de mine-ți va fi dor,
Și-n lacrima căzută pe marginea de pat,
Se-ascunde amintirea al celui ce-i plecat,
Și-n tot ce te-nconjoară vei regăsi mereu,
Că fiecare-n parte, ascunde chipul meu.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 21 martie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 115
Poezii din aceiaşi categorie
După 2 ani...
E-o noapte întunecată, flămândă de o lună plină
Nu știu de-mi plouă-n suflet sau e vremea de afară
Vreau să te scriu în versuri, c-o rază de lumină
Poate așa dorul de tine, azi, nu o să doară...
Cât mi-e de dor, oricât aș vrea, nu pot descrie
Îmi ești și vis, dorință arzătoare dar și chin
Ești gândul ce noaptea mă cuprinde
Într-un pahar de poezie plin...
Și pare că visele nu îmi mai sunt de-ajuns
Prin amintiri cu noi, gândul îmi stă ascuns
Amintiri una și una, care de care mai frumoase,
Ce dăinuiesc în suflet...de-aici nicicând nu au fost scoase!
Și năvălesc peste mine și nu pot să le opresc
Toate par să îmi amintească cât de mult încă îmi lipsești
Și mă conving a nu știu câta oară, încă o dată,
Că tot ce-a fost frumos cândva, timpul nicicând nu o să șteargă!
Doi ani de când ne-am cunoscut, un an de când ne-am frânt,
Eu te-am păstrat în amintiri și gânduri cu dorul in brațe
Tăcerea ta deși mă doare o port drept legământ
C-o să ne terminăm povestea într-o altă viață...
Până atunci o să te scriu în tot și-n toate
Chiar de pe-acest pământ nicicând n-o să mai fim
....din tot, a mai rămas doar poza într-un sertar cu amintiri uitate,
Și dor... de vin, îmbrățișări... iluzii...un infinit...
Un pahar de poezie
In așteptare activă,
La un pahar de poezie..
Spuneti-mi care știți? voi, mie,
Să-mi spună va rog careva,
Cât măsurată, durează iubirea?
Dar speranța? să răspundä cine poate
Are cumva termen de valabilitate?
C-am cam uitat ce-nseamna fericirea..
Astept..doar c-așteptarea imi e eternitate.
Și așteptând îmi pleac-o vară
Tot așteptând mai trece-o zi
Și asteptand vine o toamna
Și numai tu nu îmi mai vii...
Știu.. așteptarea mi-i nebună
Dar sper cândva sa mai vorbim
Sub razele de luna plină
Candva...cu drag sa ne privim.
Astept...azi nu ai timp de mine
În gând mereu eu sunt cu tine,
Astept ca așteptarea nu-i păcat
Astept deși.. totul în zadar.
Pe mine demult m-ai uitat
De parcă nici n-am existat..
Aducere-aminte
În tăcerea ce curge domol,
Țin inima-n palme de ceară,
Pe buze, o șoaptă, respiră ușor,
Sfârșind într-un zumzet de seară.
Te simt în lumina difuză,
În freamătul scos de perdea,
În gândul venit de la muză,
Ce încă-n tăcere mă vrea.
Îți port amintirea pe pleoape,
Clipind ca o mângâiere de vânt,
Iar pașii mi-i duc peste ape,
Pribegind, tristețea mi-o cânt.
Mi-e gândul un fulg de zăpadă,
Pe care-ai căzut, tremurând,
Ca o floare de gheață prea caldă,
Mi te scurgi prin ochi, lăcrimând.
Hoț de inimi
Pe stradă mergeam
Cu căștile-n urechi
Muzică ascultam
Prin cartierul meu vechi
De minune mă distram
Mirosind mii de flori
De vreme mă bucuram
Cu un soare fără nori
Până am observat
La doar un pas
Un chipeș băiat
Atenția mi-a atras
Cu o singură privire
Inima mi-a furat
Ochii lui aveau o strălucire
La care n-am rezistat
E un hoț de inimi
Cu parfum de caramel
Am devenit intimi
Când m-a văzut fără rimel
E posibil să fi răpit
Mii de suflete
Fără să fi dorit
Le-a eclipsat cu zâmbete
Mie când mi-a zâmbit
Inima mi-a topit
Hoț de inimi l-am numit
Ș-atunci la mine a venit
M-a analizat intens
Din cap până-n picioare
Apoi buzele mi-a atins
Cu buzele lui arzătoare
De atunci s-a transformat
În hoțul inimii mele
Iubirea s-a înfiripat
Cu tot cu floricele.
Retoric 2
Cuprinsă de-un dor ţi-aș scrie
Despre vremuri apuse și timp
De parcă am asteptat acest anotimp
Și povestea noastra s-ar putea rescrie.
Oare același parfum il foloseşti?
Ochii la fel fi sclipesc când zâmbești?
Glasul oare la fel îți sună?
Îţi mai place s-asculți ploaia când e furtună?.
Visează
Visează cu mine iubito
Cât încă cerul este albastru și-i al nostru...
Lasă-te purtată de visele tale
Ce eu ți le-am trimis decolorate,alb-negru,
Tu pune-le culorile doar
Și spune-mi ce-ți place sau nu
Primește sărutul meu,
Ti-am povestit unde-i locul lui
Pe buzele tale,
Și ține-l acolo o mie de ani,
Ce par o clipă doar,
Mai bine așa,
Și spune-mi ce pot face
Când ești departe de mine,
Sau cum să scap de o mie de suspine..
Visează cu mine iubito
Cât încă cerul este albastru și-i al nostru
Sau poate-i mai bine să poarte culorile tale,
Iubirea noastră-i aproape să se nască,
N-o vom lăsa să moară vreodată....
Eu îți promit ție iar tu îmi vei promite mie,
O mie de vise ,o mie de ani,
Atâtea clipe-mpreună cu noi doi ținându-ne de mână,
Sau îmbrățișați cum îți place
Nu-i oare așa începutul de Rai,
Nu-s îngerii acum printre noi,
Cine știe ar putea să ne spună și nouă ....!
(15 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
După 2 ani...
E-o noapte întunecată, flămândă de o lună plină
Nu știu de-mi plouă-n suflet sau e vremea de afară
Vreau să te scriu în versuri, c-o rază de lumină
Poate așa dorul de tine, azi, nu o să doară...
Cât mi-e de dor, oricât aș vrea, nu pot descrie
Îmi ești și vis, dorință arzătoare dar și chin
Ești gândul ce noaptea mă cuprinde
Într-un pahar de poezie plin...
Și pare că visele nu îmi mai sunt de-ajuns
Prin amintiri cu noi, gândul îmi stă ascuns
Amintiri una și una, care de care mai frumoase,
Ce dăinuiesc în suflet...de-aici nicicând nu au fost scoase!
Și năvălesc peste mine și nu pot să le opresc
Toate par să îmi amintească cât de mult încă îmi lipsești
Și mă conving a nu știu câta oară, încă o dată,
Că tot ce-a fost frumos cândva, timpul nicicând nu o să șteargă!
Doi ani de când ne-am cunoscut, un an de când ne-am frânt,
Eu te-am păstrat în amintiri și gânduri cu dorul in brațe
Tăcerea ta deși mă doare o port drept legământ
C-o să ne terminăm povestea într-o altă viață...
Până atunci o să te scriu în tot și-n toate
Chiar de pe-acest pământ nicicând n-o să mai fim
....din tot, a mai rămas doar poza într-un sertar cu amintiri uitate,
Și dor... de vin, îmbrățișări... iluzii...un infinit...
Un pahar de poezie
In așteptare activă,
La un pahar de poezie..
Spuneti-mi care știți? voi, mie,
Să-mi spună va rog careva,
Cât măsurată, durează iubirea?
Dar speranța? să răspundä cine poate
Are cumva termen de valabilitate?
C-am cam uitat ce-nseamna fericirea..
Astept..doar c-așteptarea imi e eternitate.
Și așteptând îmi pleac-o vară
Tot așteptând mai trece-o zi
Și asteptand vine o toamna
Și numai tu nu îmi mai vii...
Știu.. așteptarea mi-i nebună
Dar sper cândva sa mai vorbim
Sub razele de luna plină
Candva...cu drag sa ne privim.
Astept...azi nu ai timp de mine
În gând mereu eu sunt cu tine,
Astept ca așteptarea nu-i păcat
Astept deși.. totul în zadar.
Pe mine demult m-ai uitat
De parcă nici n-am existat..
Aducere-aminte
În tăcerea ce curge domol,
Țin inima-n palme de ceară,
Pe buze, o șoaptă, respiră ușor,
Sfârșind într-un zumzet de seară.
Te simt în lumina difuză,
În freamătul scos de perdea,
În gândul venit de la muză,
Ce încă-n tăcere mă vrea.
Îți port amintirea pe pleoape,
Clipind ca o mângâiere de vânt,
Iar pașii mi-i duc peste ape,
Pribegind, tristețea mi-o cânt.
Mi-e gândul un fulg de zăpadă,
Pe care-ai căzut, tremurând,
Ca o floare de gheață prea caldă,
Mi te scurgi prin ochi, lăcrimând.
Hoț de inimi
Pe stradă mergeam
Cu căștile-n urechi
Muzică ascultam
Prin cartierul meu vechi
De minune mă distram
Mirosind mii de flori
De vreme mă bucuram
Cu un soare fără nori
Până am observat
La doar un pas
Un chipeș băiat
Atenția mi-a atras
Cu o singură privire
Inima mi-a furat
Ochii lui aveau o strălucire
La care n-am rezistat
E un hoț de inimi
Cu parfum de caramel
Am devenit intimi
Când m-a văzut fără rimel
E posibil să fi răpit
Mii de suflete
Fără să fi dorit
Le-a eclipsat cu zâmbete
Mie când mi-a zâmbit
Inima mi-a topit
Hoț de inimi l-am numit
Ș-atunci la mine a venit
M-a analizat intens
Din cap până-n picioare
Apoi buzele mi-a atins
Cu buzele lui arzătoare
De atunci s-a transformat
În hoțul inimii mele
Iubirea s-a înfiripat
Cu tot cu floricele.
Retoric 2
Cuprinsă de-un dor ţi-aș scrie
Despre vremuri apuse și timp
De parcă am asteptat acest anotimp
Și povestea noastra s-ar putea rescrie.
Oare același parfum il foloseşti?
Ochii la fel fi sclipesc când zâmbești?
Glasul oare la fel îți sună?
Îţi mai place s-asculți ploaia când e furtună?.
Visează
Visează cu mine iubito
Cât încă cerul este albastru și-i al nostru...
Lasă-te purtată de visele tale
Ce eu ți le-am trimis decolorate,alb-negru,
Tu pune-le culorile doar
Și spune-mi ce-ți place sau nu
Primește sărutul meu,
Ti-am povestit unde-i locul lui
Pe buzele tale,
Și ține-l acolo o mie de ani,
Ce par o clipă doar,
Mai bine așa,
Și spune-mi ce pot face
Când ești departe de mine,
Sau cum să scap de o mie de suspine..
Visează cu mine iubito
Cât încă cerul este albastru și-i al nostru
Sau poate-i mai bine să poarte culorile tale,
Iubirea noastră-i aproape să se nască,
N-o vom lăsa să moară vreodată....
Eu îți promit ție iar tu îmi vei promite mie,
O mie de vise ,o mie de ani,
Atâtea clipe-mpreună cu noi doi ținându-ne de mână,
Sau îmbrățișați cum îți place
Nu-i oare așa începutul de Rai,
Nu-s îngerii acum printre noi,
Cine știe ar putea să ne spună și nouă ....!
(15 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Alte poezii ale autorului
Lumea azi
Lumea toată aleargă, aleargă,
Pământul întruna se-nvârte,
Urma ei grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri s-o uite.
Se înmoaie lacrima-n lacrimă,
Plâng mame când nasc un copil,
Tații-l primesc ca pe-o patimă,
Iar totul din jur li se pare ostil.
E foșnet și-n suflet, și-afară,
Pământul înghite bucurii și iubiri,
Grâu-i uscat iar pâinea amară,
E spaimă și groază-n clădiri.
Trăim izolați de oameni și lume,
Suntem conectați invizibil la ură,
Găsim vinovați cu nume, prenume,
Apoi instalăm peste tot dictatură.
Omul hulpav aleargă, aleargă,
Pământul mai tare se-nvârte,
Urma lui grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri să-l uite.
Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Trenul vieții
Seară de seară, într-o gară pustie,
Rămas îngândurat, fără soartă,
Aştept un tren ce n-o să mai vie,
Trenul garat pe linia moartă.
Călătoria mea odisee devine,
Biletul e cu o singură oprire,
Şi în bagajul ce îl am cu mine,
Port doar o tristă amintire.
Timid, mă abordează un sinucigaş,
Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,
Şi eu, şi el avem acelaşi glas,
Şi căutăm să îndeplinim blestemul.
Se aude un şuierat în depărtare,
El strigă bucuros că vine trenul, lent,
Dar timpul trece, nimic nu mai apare,
Şi cred că moartea a avut un accident.
Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,
Un veac aici avem de petrecut,
Iar trenul vieţii probabil pentru noi,
Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
O scrisoare fatală
Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,
N-am pomenit în ea de iubire,
Și mai mult peste toate am omis,
Să-ți vorbesc de costumul de mire.
Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,
C-am avut mai demult niște vise,
Cu ale mele scrisori sângerând,
Și sfârșind într-un colț nedeschise.
Savurez aiureli cu răspunsuri venind,
Dar goală-i mereu cutia poștală,
Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,
Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.
Lumea azi
Lumea toată aleargă, aleargă,
Pământul întruna se-nvârte,
Urma ei grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri s-o uite.
Se înmoaie lacrima-n lacrimă,
Plâng mame când nasc un copil,
Tații-l primesc ca pe-o patimă,
Iar totul din jur li se pare ostil.
E foșnet și-n suflet, și-afară,
Pământul înghite bucurii și iubiri,
Grâu-i uscat iar pâinea amară,
E spaimă și groază-n clădiri.
Trăim izolați de oameni și lume,
Suntem conectați invizibil la ură,
Găsim vinovați cu nume, prenume,
Apoi instalăm peste tot dictatură.
Omul hulpav aleargă, aleargă,
Pământul mai tare se-nvârte,
Urma lui grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri să-l uite.
Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Trenul vieții
Seară de seară, într-o gară pustie,
Rămas îngândurat, fără soartă,
Aştept un tren ce n-o să mai vie,
Trenul garat pe linia moartă.
Călătoria mea odisee devine,
Biletul e cu o singură oprire,
Şi în bagajul ce îl am cu mine,
Port doar o tristă amintire.
Timid, mă abordează un sinucigaş,
Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,
Şi eu, şi el avem acelaşi glas,
Şi căutăm să îndeplinim blestemul.
Se aude un şuierat în depărtare,
El strigă bucuros că vine trenul, lent,
Dar timpul trece, nimic nu mai apare,
Şi cred că moartea a avut un accident.
Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,
Un veac aici avem de petrecut,
Iar trenul vieţii probabil pentru noi,
Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
O scrisoare fatală
Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,
N-am pomenit în ea de iubire,
Și mai mult peste toate am omis,
Să-ți vorbesc de costumul de mire.
Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,
C-am avut mai demult niște vise,
Cu ale mele scrisori sângerând,
Și sfârșind într-un colț nedeschise.
Savurez aiureli cu răspunsuri venind,
Dar goală-i mereu cutia poștală,
Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,
Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.