Revărsare
Mi-e pielea încrețită de la ploaie,
De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,
Din brațe-mi curg torent puhoaie,
Spre coapse și-nspre umerii setoși.
În mine lâncezesc oceanele sărate,
Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,
Ca astăzi să botez fecioare necurate,
Să umble despuiate pe carne și pe sânge.
Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,
Când Luna se îmbracă în femeie,
Și toate venele ca un vulcan erup,
Curgând prin păr în valuri și maree.
Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,
Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,
Dar trebuie să plec grăbit spre stele,
Să sting pe Marte-un foc de paie.
Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,
Că voi aduce un nou potop în lume,
Cu veșnicie și săruturi o încarcă,
Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 8 martie 2024
Vizualizări: 501
Poezii din aceiaşi categorie
Anii care vin
Ani de chin
Care vin,
Ploaie dupã cer senin;
Când pierzi dinţi
Şi pãrinţi
Şi ai multe rugãminţi.
Ani de dor,
Vânt şi nor
Straniu ţipãt de cocor;
Când vezi dungi,
Umbre lungi,
Faptul serii dac-ajungi.
Fiicã, fiu,
Care scriu
Un "Adio!", pe sicriu.
Greutãţi,
Libertãţi,
Altfel decât alte dãți.
Multe ploi
Şi noroi,
Fãcând pasul meu greoi.
Verde-arbust
Lãsând must,
Miere, fãrã niciun gust.
Anii mei
Scurţi şi grei,
Negãsind plãcere-n ei.
Vis târziu,
Pãmântiu,
Câini, ce latrã a pustiu.
Timp urât,
Mohorât,
Bãtrâneţi şi... cam atât.
Tu, iunie al lor
Tu, iunie al lor
Plângi că nu-i mai ai
Sau plângi că ai să-i pierzi
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
Învață să te bucuri, cu ei,de ei
Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil
Părinți-s fericiți, căci tu exiști
Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi
Sau ei te chem
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
De-i uiți pe ei, părinții tăi
Nici tu nu mai existi
Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg
Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști
Nici gând, nici suflet n-ai mai fi
Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai
Sau cazul fericit, când încă îi mai ai
Se bucura nespus, că ești copilul lor
Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți
Copile sa nu-i uiți
Ești iunie al lor
Florin Ristea
1 iunie 2024
21:55
Nu mai aștept
Nu mai aștept vrerea nicicui de mine,
Nu-i o decizie luată în pripă,
...mi-e scris de mult pe fiecare-aripă
Că pot să zbor frumos și în suspine...
Irina Anghel,
București 2020
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Când aud că se plânge toată lumea,
Căci cutremurul a fost acum lunea.
Dar lumea îi proastă și nu gândește,
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,
Că nu au fost morți chiar nicăieri.
Nici clădiri sau blocuri căzute,
Și nici morți sau pagube văzute.
Este o adevărată acum isterie,
Făcută de români ce au în cap prostie.
Fiindcă românii se feresc de moarte,
Dar nu știu că de ea nu pot să scape.
În Oltenia acum toată lumea zace,
Cutremurul ăla mic nu le dă pace.
Și toți să îi vezi cum dau de pomană,
C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.
Vor face babele plecăciuni în faţa popii,
Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.
Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,
Așa cum o făceau babele de cutremur odată.
Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,
Că de cutremur și moarte nu scăpați.
Când vă venii timpul ca să plecați,
De dracul cu toții veți atunci luați!
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
CASA DIN UNIVERS
PE LUME TOȚI VENIM LA FEL,
DIN IUBIRE , DIN GREȘALĂ,
CU O ȘANȘĂ CU UN SCOP...
CU-N GRĂUNTE DE NOROC.
MICI ,SUNTEM FRUMOȘI ,DIVINI
LA ICOANĂ SĂ-I ÎNCHINI.
ODORUL SĂ CREASCĂ MARE
SA NU FIE UN OARECARE...
VIAȚA ÎNTREAGĂ-I O MINUNE,
UN MIRACOL POT SĂ SPUN ,
ȘI-O TRĂIEȘTE FIECARE CUM DOREȘTE
CU DORINȚE ,CU ILUZII ȘI-O CONSTRUIEȘTE!...
TOȚI MUNCIM ,CREEM ,SĂDIM
FACEM CEVA CE PUTEM ȘI ȘTIM
AM PRIMIT ÎN DAR PĂMÂNTUL
ȘI-Î FRUMOS , BOGAT CA GÂNDUL.
AM PRIMIT ÎN DAR NATURA;
MUNȚI ÎNALȚI , PĂDURI BOGATE, ,APE,
CÂTE DARURI NE DĂ EA ?
SĂ-O PĂSTRĂM AȘA FRUMOASĂ ,
ÎN UNIVERS NE ESTE CASĂ....
SĂ NE BUCURĂM DE EA ,
ALTA NU VOM MAI AVEA!...
Anii care vin
Ani de chin
Care vin,
Ploaie dupã cer senin;
Când pierzi dinţi
Şi pãrinţi
Şi ai multe rugãminţi.
Ani de dor,
Vânt şi nor
Straniu ţipãt de cocor;
Când vezi dungi,
Umbre lungi,
Faptul serii dac-ajungi.
Fiicã, fiu,
Care scriu
Un "Adio!", pe sicriu.
Greutãţi,
Libertãţi,
Altfel decât alte dãți.
Multe ploi
Şi noroi,
Fãcând pasul meu greoi.
Verde-arbust
Lãsând must,
Miere, fãrã niciun gust.
Anii mei
Scurţi şi grei,
Negãsind plãcere-n ei.
Vis târziu,
Pãmântiu,
Câini, ce latrã a pustiu.
Timp urât,
Mohorât,
Bãtrâneţi şi... cam atât.
Tu, iunie al lor
Tu, iunie al lor
Plângi că nu-i mai ai
Sau plângi că ai să-i pierzi
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
Învață să te bucuri, cu ei,de ei
Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil
Părinți-s fericiți, căci tu exiști
Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi
Sau ei te chem
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
De-i uiți pe ei, părinții tăi
Nici tu nu mai existi
Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg
Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști
Nici gând, nici suflet n-ai mai fi
Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai
Sau cazul fericit, când încă îi mai ai
Se bucura nespus, că ești copilul lor
Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți
Copile sa nu-i uiți
Ești iunie al lor
Florin Ristea
1 iunie 2024
21:55
Nu mai aștept
Nu mai aștept vrerea nicicui de mine,
Nu-i o decizie luată în pripă,
...mi-e scris de mult pe fiecare-aripă
Că pot să zbor frumos și în suspine...
Irina Anghel,
București 2020
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Când aud că se plânge toată lumea,
Căci cutremurul a fost acum lunea.
Dar lumea îi proastă și nu gândește,
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,
Că nu au fost morți chiar nicăieri.
Nici clădiri sau blocuri căzute,
Și nici morți sau pagube văzute.
Este o adevărată acum isterie,
Făcută de români ce au în cap prostie.
Fiindcă românii se feresc de moarte,
Dar nu știu că de ea nu pot să scape.
În Oltenia acum toată lumea zace,
Cutremurul ăla mic nu le dă pace.
Și toți să îi vezi cum dau de pomană,
C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.
Vor face babele plecăciuni în faţa popii,
Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.
Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,
Așa cum o făceau babele de cutremur odată.
Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,
Că de cutremur și moarte nu scăpați.
Când vă venii timpul ca să plecați,
De dracul cu toții veți atunci luați!
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
CASA DIN UNIVERS
PE LUME TOȚI VENIM LA FEL,
DIN IUBIRE , DIN GREȘALĂ,
CU O ȘANȘĂ CU UN SCOP...
CU-N GRĂUNTE DE NOROC.
MICI ,SUNTEM FRUMOȘI ,DIVINI
LA ICOANĂ SĂ-I ÎNCHINI.
ODORUL SĂ CREASCĂ MARE
SA NU FIE UN OARECARE...
VIAȚA ÎNTREAGĂ-I O MINUNE,
UN MIRACOL POT SĂ SPUN ,
ȘI-O TRĂIEȘTE FIECARE CUM DOREȘTE
CU DORINȚE ,CU ILUZII ȘI-O CONSTRUIEȘTE!...
TOȚI MUNCIM ,CREEM ,SĂDIM
FACEM CEVA CE PUTEM ȘI ȘTIM
AM PRIMIT ÎN DAR PĂMÂNTUL
ȘI-Î FRUMOS , BOGAT CA GÂNDUL.
AM PRIMIT ÎN DAR NATURA;
MUNȚI ÎNALȚI , PĂDURI BOGATE, ,APE,
CÂTE DARURI NE DĂ EA ?
SĂ-O PĂSTRĂM AȘA FRUMOASĂ ,
ÎN UNIVERS NE ESTE CASĂ....
SĂ NE BUCURĂM DE EA ,
ALTA NU VOM MAI AVEA!...
Alte poezii ale autorului
Tinereţe
Eram frumos cu trupul zvelt,
Cu vânt bătând prin buzunare,
Purtam și soarele în piept,
Iar ochii îmi erau văpaie.
Aveam și zbor, și prăbușiri,
Mușcam din cărni și oase,
Mă-nțelegeam doar din priviri,
Cu toate fetele frumoase.
Cântam în crâșme nopți în șir,
Iar inima-mi urla de bucurie,
Făr-o lețcaie în chimir,
Plăteam cu trupu-a mea simbrie.
Acum îmi bate coasa-n ușă,
Carnea-mi miroase a pământ,
Of tinerețe, scânteie și cenușă,
De ce nu m-ai vârât și în mormânt?
Insomnie
Mi-e somnul rupt din vise fără vină,
Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,
Tăcerea mușcă nopțile de-acum,
Iar zorii par o rană clandestină.
Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,
În care somnul să mă ia pribeag,
Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,
Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.
Târziu mă poartă noaptea către mine,
Dar somnul nu mă prinde nicidecum,
Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,
O umbră prinsă-n orele străine.
Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,
Căci somnul nu-i decât un duh străin,
Și-n trupul meu de gheață și venin,
Am hotărât să nu mai am odihnă.
La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,
Voi merge fără drum, pe-acolo unde,
E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,
Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.
Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,
Voi merge obosit, cât mai departe,
Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,
Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.
Nu mai e loc de mine pe pământ
Nu mai e loc de mine pe pământ,
Mă scuipă grotele afară,
Sunt animalul cel mai blând,
Ce-a evadat din viața sa precară.
Nu mai e loc de mine pe sub ape,
Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,
Aștept pe moarte din mine să se-adape,
În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.
Nu mai e loc de mine nici în cer,
Sunt prăbușit mereu peste abisuri,
Deși, demult, nimica nu mai cer,
Primesc exil în compromisuri.
Nu mai e loc de mine nici în mine,
Mă car în spate ca pe-un parazit,
Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?
Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?
Nu mai e loc deloc în alte locuri,
Sunt toate doar de oameni ocupate,
Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,
Ce-și cară tot spectacolul în spate.
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.
Tinereţe
Eram frumos cu trupul zvelt,
Cu vânt bătând prin buzunare,
Purtam și soarele în piept,
Iar ochii îmi erau văpaie.
Aveam și zbor, și prăbușiri,
Mușcam din cărni și oase,
Mă-nțelegeam doar din priviri,
Cu toate fetele frumoase.
Cântam în crâșme nopți în șir,
Iar inima-mi urla de bucurie,
Făr-o lețcaie în chimir,
Plăteam cu trupu-a mea simbrie.
Acum îmi bate coasa-n ușă,
Carnea-mi miroase a pământ,
Of tinerețe, scânteie și cenușă,
De ce nu m-ai vârât și în mormânt?
Insomnie
Mi-e somnul rupt din vise fără vină,
Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,
Tăcerea mușcă nopțile de-acum,
Iar zorii par o rană clandestină.
Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,
În care somnul să mă ia pribeag,
Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,
Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.
Târziu mă poartă noaptea către mine,
Dar somnul nu mă prinde nicidecum,
Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,
O umbră prinsă-n orele străine.
Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,
Căci somnul nu-i decât un duh străin,
Și-n trupul meu de gheață și venin,
Am hotărât să nu mai am odihnă.
La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,
Voi merge fără drum, pe-acolo unde,
E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,
Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.
Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,
Voi merge obosit, cât mai departe,
Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,
Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.
Nu mai e loc de mine pe pământ
Nu mai e loc de mine pe pământ,
Mă scuipă grotele afară,
Sunt animalul cel mai blând,
Ce-a evadat din viața sa precară.
Nu mai e loc de mine pe sub ape,
Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,
Aștept pe moarte din mine să se-adape,
În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.
Nu mai e loc de mine nici în cer,
Sunt prăbușit mereu peste abisuri,
Deși, demult, nimica nu mai cer,
Primesc exil în compromisuri.
Nu mai e loc de mine nici în mine,
Mă car în spate ca pe-un parazit,
Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?
Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?
Nu mai e loc deloc în alte locuri,
Sunt toate doar de oameni ocupate,
Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,
Ce-și cară tot spectacolul în spate.
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.