Revărsare

Să știi să prețuiești pe om, 
Să știi să îi vorbești frumos, 
Până când poți să-l folosești, 
Oh, dragilor... E ironie! 

Să poți juca un rol

Să poți să-l joci frumos 
S-aduci apoi durere, 
La fel-e ironie! 

Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici

Si dacă tulbure ți-e mintea! 
Nu te schimba în chip fățarnic 
Si nu gândi aiurea! 

Nu armele distrug, ci vorbele

Ce le folosim când nu gândim 
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm... 
La fel distruge- ironia! 

pasta de dinti,magica,mentolata, face minuni

ea sta intr-un tub colorat

si printr-un capac economic

se aseaza pe periuta de dinti

noua,curent,ne place pasta colgate

ea  este alba si parfumata

face o spuma bogata

care lasa dintii stralucitori

 as vrea sa fiu o pasta de dinti

 si-n fiecare dimineata

 inainte de orice, as vrea

 sa stau intins pe periuta ta

P - PUȚINĂ IUBIRE ÎMPART...

U - UIMIT DE FRUMUSEȚEA FEMEII VICLENE,

Ț - TINDE SĂ INTRE ÎN PATUL MEU LARG DE FETE ,

I - INTUIEȘTE ȚINTA CU OCHII DE VIPERĂ NEBUNĂ...

N - N-AȘ VREA SĂ MĂ CORUPĂ CA EVA PE ADAM  ÎN FRUNZIȘUL PĂCATULUI.

Ce-a ajuns țara acum ?

Ajungi să spui,tot e minciună,

Minciună-i vorba ce-o arunci

Spunând că viața-i mai bună.

Mai bună viața pentru cine?

Ce-a fost sătac ,sărac rămâne

Căci leafa ta doi bani nu face,

Te mustră soața apoi tace.

Și vezi vitrinele încărcate

Găsești în ele tot  ce vrei

Dar prețurile nu-s de noi

Copii flămânzi ,flămânzi și goi.

Sunt mulți ca  mine,vai de ei

Muncim din greu ,dar nu avem lei

Leii noștri n-au valoare

S-au  dus schimbați peste hotare.

Voi,ce azi cârmuiți țara

Pe unde vă petreceți vara?

De unde atâtea milioane?

Le-ați primit comisioane?

Tu n-ai să ştii ce-i nemurirea,

Atâta timp cât nu iubeşti,

Că dintre toate doar iubirea,

Viaţă îţi dă şi mort de eşti.

Această forţă creatoare,

Egal nu are -vreau să-ţi zic-

Că doar iubirea-i născătoare

De Universuri din nimic.

De-ai s-o-ntâlneşti în a ta viaţă,

Un fericit al sorţii eşti,

Că doar iubirea te învaţă

Cum veşnicia s-o găseşti.

Şi de-o să pleci atât contează

Pe aproapele să-l fii iubit,

Că doar iubirea te salvează

Şi viu de eşti şi de-ai murit.

Iar de ceilalţi de nu te doare,

Pierdut vei fi căci nu iubeşti,

Că doar iubirea-n veac nu moare,

Tu mort vei fi...chiar de trăieşti.

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.

Ne-am conectat cu alte simţuri,

Rupându-ne treptat de adevăr,

Dansăm lasciv pe alte ritmuri,

Mergând spre ţintă în răspăr.

Purtăm pe umeri lungi sicrie,

Cu nefilimi de prin geneză,

Călugări lângă noi încep să scrie,

Ecleziaste fără diateză.

Icoane vechi plâng în biserici,

Iar preoţi cântă fără de habar,

I-o luptă mare între clerici,

Asemenea păcatului originar.

Se strâmbă crucile de pe morminte,

La fel şi cele de la gâtul lor,

Scripturile rămân fără cuvinte,

Din ceruri trâmbiţe se-aud în cor.

Pământu’ încet se împământeşte,

Şi pomul vieţii prinde ram,

Din duhuri şi lumini celeste,

Se plămădeşte iar un nou Adam.

Te uită copile cum pleacă,

Cum intră amintirea-n trecut,

Hai du-te acuma la joacă,

Cât încă nu-i totul pierdut.

Aleargă afară prin ploaie,

Soarele plimbă-l în lesă,

Poartă-l pe Luna bălaie,

Și lasă-l la o altă adresă.

Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,

Aleargă pe frunze ca vântul,

Cu greierul împacă furnica,

Și învârte mai tare pământul.

Bea apă din râu și ciubere,

Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,

Rupe-n pădure sinistra tăcere,

Să sune întruna ecoul buimac.

Te uită copile cum pleacă,

Cum intră vremea-n trecut,

Hai du-te acuma la joacă,

Că încă nu-i totul pierdut.

Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,

M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,

Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,

Să urc în sus pe coapse spre sufletu-ți rebel.

Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,

Așa îți este trupul și ochii de argint,

În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,

Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.

Te cântă trubadurii în cântece de stradă,

Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,

Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,

Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.

Sunt acelaşi om în altă lume,

Sunt acelaşi gând rătăcitor,

Mare agitată fără spume,

Rană adâncă în picior.

Am aceiaşi tresărire,

Precum valul spart de stâncă,

Port în mine acea iubire,

Care îngerii o cântă.

Peste iarbă calc apatic,

Sângele a-nceput să-mi fiarbă,

Ochii-mi sunt acum jăratec,

Îmi smulg firele din barbă.

Rup petalele din flori,

Mângâi roua dimineţii,

Peste trup îmi trec fiori,

Şi mă mustră toţi poeţii.

L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,

Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.

Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…

Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.

Rupând o bucată de pâine i-am spus:

Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,

I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:

Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.

Am început să-i cânt apoi o doină de jale,

El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!

Am vrut să-i ofer un ultim cadou,

Să-L îmbrac cu sufletul meu.

El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,

Trăgând  peste cer o divină cortină.

Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,

Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.

Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,

Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!

Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,

În dulci amintiri de copil să se scalde,

Focuri de toamnă din piepturi strănut,

Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.

E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,

În care colcăie șerpi și dansează năpârci,

Mă simt sechestrat de propriul dezastru,

Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.

Clopote aud zilnic plângând în timpane,

Sufletul surâde într-un zbucium al minții,

Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,

Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.

Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,

Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,

Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,

Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.

Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?

Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,

În pământul anost sub o brazdă de plug,

Să renasc din sămânță de cer ori infern.