flux de poeme naani /50

Cum focul nu arde fără aer,

Pamantul nu da viața fără apa.

Intunericul fără lumina e eter,

Fara noapte nici zorii nu crapă!

Cum luna nu luminează fără soare,

Curcubeul nu colorează cerul fără ploaie.

Sarea va fi cea care va da hranei savoare,

Iar copacii poveștilor nescrise câte o foaie.

O lume calculata perfect matematic,

Elementele parca vii se completează in ansamblu,

In mediul lor natural se prezintă sălbatic.

Misterioase ca și proveniența culorii albastru.

Ascuns in suflet și văzut doar in ceata,

Aerul ne conectează cu ceea ce numim noi acasă.

Prin legile atracției ne ghidează și ne învață,

In mijlocul peisajului va fi chiar vârful nasului.

Din magma pământului sau fulgerul cerului,

Focul este un spectacol mistic al naturii.

Flamele-i dansând duc spre descoperirea sinelui,

Simbol al dorinței și al pasiunilor mărturii. 

Putitatea și sălbăticia s-au incorporat in viața verde

Natura in sine este un element viu,misterios.

Sub semnul infinitului sământa ei nu se va pierde.

Din pământ fertil creste meticulos și curios.

Imaculat, puterea apei este inimaginabil de puternica.

Purifica hidratează și împrospătează tot ce atinge.

Avand propria memorie și o vasta latura artistica 

In lupta cu focul se poate încinge sau flăcările stinge.

Magic e puțin spus și fascinant nu e îndeajuns,

Un puzzle perfect unde imperfectul nu e in plus.

Se definesc una pe alta și cumva binele in rău inclus.

Prin noi planeta e in viața,suntem al inimii ei puls.

Se despart lung şi cad,

Închinându-se-n zbor copacului gol.

Se desculță frunzele, uscate de dor,

În pastelat, visător, foşnitorul covor,

Uşor răvăşite de un vânt călător.

Le seduce en passant ca un fin connoisseur,

Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,

Ştrengar, fluierând nepăsător.

...

Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.

În murmur stins, sub cerul gri,

Unde nimeni nu vrea a privi,

Din strat de umbre și noroi,

O floare crește în gunoi.

Cu petale fragede, de vis,

În loc uitat, unde totu-i nins,

Ea sfidează colțuri reci, pustii,

Hrănită doar de amintiri târzii.

N-are grădini, nici soare cald,

Doar umbre grele și-un drum întortochiat,

Dar totuși luptă, fără glas,

Spre ceruri largi, un drum atras.

În gunoiul vieții, plin de durere,

Se naște viața, plină de putere,

Căci frumusețea stă-n curajul pur,

De-a înflori, chiar și-n locul cel mai dur.

Aceasta-i lecția ce ea ne dă,

Că-n orice loc, speranța va răzbate,

Și-n haos rece, în frig și noroi,

O floare va crește din gunoi.

Albastrul cer

În care te descopăr

Ziua spre înserat

Din albastrul cer

Îmi alină focuri

Și nopțile lungi și pustii

Nu mai scad.

Din albastrul cer

Mai păstrez o poză cu tine

Îngenunchez,mă rog

Iar îngenunchez și plang

Acopăr pămantul

Cu lacrimi ce dor de suspine

Știind că nu o să te mai pot,

păstra în gand,

Și o să mor în uitare

Neștind în lume de mine

Că am fost o muză a poeziei

în inimă și minte

Iar eu îmi voi aminti de tine

Muză aleasă,

Corifeu de cuvinte.

Ai bătut, ți-am deschis, dragă toamnă 

Și te-am poftit în viața mea, mare doamnă

Să-mi aduci în dar covor de frunze colorate

Care să îmi fie tovarășe de singurătate.

Să-ți așterni bruma argintie 

Peste sufletu-mi ca o mantie 

Și să mă învălui în aripi de cocor 

Să pot visa să plec cu ei în zbor. 

Să-mi decorezi casa cu tentă arămie 

Să mai schimb nuanța cenușie 

Să lași ploaia să cadă peste mine 

Să șteargă lacrimile de amar pline. 

Hai, dragă toamnă, mai rămâi 

Nu încerca ușa să o zgâlțâi

Rămâi și-mi fii prietenă de zi

Căci noaptea e a friguroasei ierni...

O creangă mi-a bătut în geam

Parcă dorind ceva să-mi spună,

Am înțeles uitându-mă la ram

Că toamna a venit cu a ei brumă

Privirea mi s-a dus către pământ

Și l-am văzut de frunze-acoperit,

E semn că vara de acum s-a dus

Și pomul plânge că este dezgolit

Arunc un ochi la florile din curte

Și văd c-au început să ofilească,

Și ele simt din plin răceala nopții

De care nu mai pot să se ferească

Pe cer zboară cârduri de cocori

Cu-n comandant în fruntea lor,

Gălăgioși se duc spre  alte zări

Și se întorc la cuib in anul viitor

Pe drum trec carele cu grâne

Ce vor fi puse toate în hambare,

E munca omului de peste anq

Și-a noastră gură de mâncare

Deschid fereastra, e răcoare

Și cu iuțeală o închid la loc,

Vorbesc cu creanga și o rog

Să-mi bată-n geam pân' o să fie...

lemn de foc!

flori de celosia

acoperă

duplicitatea trădării;

feșe roșii stacojii

aruncate-s

pe dealuri.

÷

reper

pentru o scurtătură:

ephialtes.

orășel înfoiat

printre câmpii de ape;

strada principală-i inghițită de

ciocul mirosurilor înțepătoare

de vinuri.

casele, pitite după garduri,

tulburate-s numai

de șuieratul trenurilor rapide.

gara-i pustie,

ecoul unor pași grăbiți

punctează bătăile timpului.

în urmă,

geamantane deschise, saci de dormit,

cărucioare goale....

frica de moarte

e un factor generator de cercuri concentrice-

o piatră aruncată-n 

apele unui fluviu ce coboară-n 

hăul cascadei.

 primul cerc e conturat de ploconeală și tăcere-n

fața minciunii.

din el purcede un altul mai viguros,

hrănit cu sofismele ignoranței,

definind  astfel șantajul.

sămânța lașității a-ncolțit-

 un fel de  reflex condiționat, 

 ce năpădește totul.

" dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte!"

a conchis Nicolae Steinhardt.

cu cât ne depărtăm-

spre stânga,

de centrul creației divine,

valorile umane-și schimbă structura,

modificând genomul,

inversând sensul

forțelor de progres spiritual.

un copil.

mi-a spus că numerele negative

nu-s simpatice.

serile-s

din ce în ce mai răcoroase,

oamenii tot mai bățoși.

luceferii

tremură-n sclipiri de ape,

barca e dusă de valuri departe.

luna-și

întoarce fața spre zilele de-nceput ale facerii,

jinduind

după un culcuș cald

în visele noastre.

conversații aprinse

la miezul nopții-

greierii din gradină

nu au nici ei somn