A Dobrovățului mireasmă

Iubito,emoțiile tale

Alungă-le departe!

Eu am emoțiile mele

Când gândul meu iar te cuprinde

Și vrea să te iubească delicat,

Dar spun că este mult mai bine

Să transformăm emoțiile în iubire,

Emotii arse fără de păcat...

De n-ai emoții n-ai iubire

Cum poți iubi fără așa ceva?

Amorul nostru e cuminte,

Chiar dacă locuiește-ntr-un palat

Palat cu ziduri groase

Ce sunt zidite din pietre prețioase,

Și coborâte printre norii-ntunecați,

Precum sunt valurile mării

Când de furtună sunt purtate

Și pescărușii toți sunt alungați,

(18 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Mort ești trecutule,pleacă!

Lasă-mă iar să iubesc!

Nu-mi pasă de minciuna-ți din urmă lăsată,

Pleacă fantomă grețoasă,

Du-te la tine acasă,

La neamurile tale proaste,

Lasa-mă iar să iubesc!

Mori trecutule mori odată,

Topit să rămâi ca un om de zăpadă,

Te-am gonit demult de acasă

Tu însă obraznic trecutule ești,

Vrei să revii cu imagini și gânduri sau vise

Ești doar un strigoi putrezit pe cărările ninse,

Eu vreau iar să iubesc!

Adio trecut mort,nu-mi mai pasă,

Ești fantoma plecată demult de acasă ,

Te-ai topit ca un fum,

Ce iarna iese pe coșul de pe casă

Ți-am tot spus, de mă crezi nu îmi pasă,

Eu acum iarăși vreau să iubesc!

(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Știu că poți iubi tandru,platonic

Fără ale pământului dorințe...

Că-ți place liniștea

Dar și marea cu zgomotul valurilor ei,

Că eu,poate nu sunt ce vrei

Sau poate că da,de ce nu?

Pot fi o mare iubire de-a ta!

Tot ce trebuie să faci e să-mi ceri,

Să mă cerți, să ierți

Să crezi în amorul ce astăzi nu-l vrei sau nu-l vezi..

Sau poate-l dorești mai blajin..

Să speri știind că-s multe griji,greutăți și ispite,

Vorbele vin deja risipte..

Iubito,fără tine nu există nici astazi sau mâine,viitor sau sărut,

Ori amorul ce se vrea viu și el!

Nu e dragostea cum am spus

Rugaciunea lui İisus Dumnezeu?

Iubito te iubesc infinit

Cerșetor de iubiri ne-mplinite îți sunt,

Port otrava fericirii din dulcele-ți mistic blestemat sărut,

Când te-aștept și plâng...

(29 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Libertatea este Însuși Dumnezeu,

Chiar dacă nimeni nu știe cine este Acesta...

Credința este libertatea ta de a-ți închipui ce vrei!

Voința este libertatea de a crede,

De a nu renunța ușor,

Iar Dumnezeu este partenerul tău nemuritor!

Cine crede în Dumnezeu nu-i niciodată singur,

Chiar aflându-se în cea mai aspră singuratate...

Renegat,uitat,alungat!

Desigur,credința poate fi oarbă,

Este o metaforă doar!

Oamenii sunt orbi în realitate,

Le cercetează pe toate,

Văd doar ce se poate,

Chiar dacă au primit ochi

Ce-i poartă de formă!

(27 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Tu noapte cea întunecată

De ce-mi ții iar iubita trează?

Crezi că ești scufundată în misterul Lunii ce te luminează,

Dar tu ești rece precum reci sunt ei strigoii,

Ori ale nopții sumbre fără chip fantome,

Sau mai degrabă nimeni nu te știe,

Ce tainică înfățișare porți?

Te cert acum nebună noapte,

Să-mi lași iubita să ajungă acasă,

Purtată de al dimineții dulce braț...

Te cert din nou pe tine noapte,

Du-te departe,pleacă...

Mie îmi pari nerușinată,

De vrei îngheață ori te topește,

Sincer de tine nici că-mi pasă!

Știi bine,nimeni nu te place,

Lasă-mi iubita ca să doarmă,

Dispari odată!

(17 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Zi de zi,declarații de dragoste sosite,

Toate-s noi pentru tine scornite,

Este dragostea noastră născocire?

Dacă da,de cine?

Zi de zi îți trimit fermecate de amor aurite cuvinte,

Doar așa depărtarea cea rece trece,

Doar așa ești aici,acum lângă mine!

Zi de zi construim o frumoasă iubire,

Dumnezeu e prezent e chemat permanent,

Când de tine când de mine,

Prin de taină blândă și șoptită rugăciune...

Zi de zi ne iubim izgonind un sfârșit ce nu vine,

Ți-am mai spus,dragostea este doar urcuș,fericire,ascensiune...

Zi de zi construim infinitul iubirii cum îl vrem,

Arhitect e de fapt Dumnezeu,

Zi de zi tu si eu...

(1 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Roua pe iarbă zilele-și curmă,

Oile urcă răsfirate de turmă,

Pământul își plânge iarba păscută,

Și toată pădurea astăzi e mută.

Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,

Groaza-mi sporește sub mângâieri,

Tot câmpul devine într-o clipă arid,

Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.

Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,

Frunzele tremură, moarte în cale,

Raze fierbinți în mine se frâng,

Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.

Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,

Din zâmbetul tău seva îmi trag,

Din iarbă cu patos roua o strâng,

Și bob cu bob îți împletesc un șirag.

Noaptea sfârșește și zori se ivesc,

Iarba surâde la ziua cea nouă,

Stai tristă, și plângi, și privesc,

Cum lacrima ta devine boabe de rouă.

Un aprig vânt, cu degete de sticlă,

Ne mângâie obrajii sidefați,

Iar timpul prins în clipe ce se strică,

Ne stă pe umerii deja încovoiați.

Sub cerul mut, cu bolta lui adâncă,

Am sta tăcuți, cu sufletul deschis,

Ca două urme calde pe o stâncă,

Dar nu există munte, ci veșnicul abis.

Și-n liniștea de alb fără hotare,

Cu inimi mici în frigul sideral,

Suntem cu-o singură chemare,

Să ne-nălțăm spre cerul de opal.

Și poate-n frigul clar ca o oglindă,

Ne-am regăsi mai puri decât eram,

Cu inimi care-nvață să se-aprindă,

Dintr-o privire lungă înspre geam.

Ți-aș pune-n palme nordul ca pe-o floare,

Și-un cerc de foc din pieptul meu,

Să trecem negrăbiți a timpului hotare,

Să fim din nou în curtea vechiului liceu.

Iar când s-ar stinge focul ca o vrajă,

Sub lemnele uscate ce trosnesc și plâng,

Te-aș despuia de frunze și de coajă,

Și te-aș planta în carnea mea adânc...

Poți păcăli corpul cu altă piele 

Ca un vechi voal de primăvară,

Dar sufletul cu altă inimă niciodată,

Își știe ritmul, chiar și când totul minte.

Trupul se lipește de umbre și străini 

Ca un câmp ce primește orice ploi grele,

Sufletul, destin pierdut printre miile de stele,

Știe doar inima care foscul veșnic i-a sădit.

Nu pleca de lângă focul ce-ți arde inima,

Chiar nevăzut, te-a făcut să simți ce nu știi 

Restul, sunt umbre lăsate-n voia sorții,

Pași pierduți în noapte, fără ecou, fără "ea".

    Priveam la dimineți trandafirii,
    Cu cer curat, albastru, fără pată,
    Pe lac o undă tremurată, mată,
    Duios, trecea-mpotriva firii...
    
    Purta cu ea și toate gândurile mele,
    Ecoul șoaptelor pierdute în amurg,
    Căci am simțit secundele cum curg,
    Supus fiind la cazne dulci și grele...
    
    Acum, privesc în gol, însingurat,
    La toate câte-mi trec prin minte,
    De aseară până azi, fără cuvinte,
    Eu am rămas final, înstrăinat...
    
    Și din oglinda tainică a dimineții,
    Se-ntoarce către mine clipa cea dintâi -
    Învăluind amurgul în tăceri de căpătâi,
    În dor de cer și freamăt viu al vieții…

Târziu înțeleg, dar prea greu să rostesc,

Ce-a fost adevăr și ce-a fost nefiresc.

Cuvintele toate rămân suspendate,

În spații pierdute de timp și de fapte.

Atât de târziu, încât n-are rost

Să spun ce-am ascuns și ce-am adăpost.

Un ceas fără glas a trecut în tăcere,

Lăsând doar priviri pierdute-n durere.

Întrebări fără răspuns, regrete-n declin,

Când inima-i gata, trecutul e strin.

Cine-a fost vinovat? Cine-a vrut să înțeleagă?

Târziul răspunde: „E doar o etapă.”

Prea târziu să repar, dar destul să învăț,

Din pașii greșiți, din focul ce-ngheț.

Începuturi mă-ndrumă din umbre spre zare,

Și las un ecou în lumea-n schimbare.

    De ce-am ştiut că tu vei fi aceea?
    De ce-am sperat că te voi întâlni? 
    Cum am ştiut că-n umbra palmei tale, 
    Se naşte-n fiecare zi, un zbor...
    Cum de-am crezut în tine,
    Cum de-am crezut în noi?
    Cine să-mi fi şoptit în pleoape,
    Că tu eşti cea pe care-o voi?
    
    Destăinuieşte-mi mie,
    Şi fă-mă să-nleleg,
    Că ce trăiesc acum, nu-i vis,
    Sau şi mai bine, dacă-i vis,
    Nu mă trezi, ci lasă-mă să dorm...
    Şi dormi cu mine,
    Pe acelaşi pat de frunze vii,
    Să-mi fie clipa cât un veac,
    Noaptea - o-ntreagă veşnicie...
    
    ... şi-n zori, să mi te naşti din nou,
    În zi, cu visul meu să creşti,
    Să mi te dărui iar şi iar, în noapte-albastră,
    - nu-i lacrimă mai pură şi mai castă – 
    Căci pentru mine noaptea-i zi,
    Şi ziua, noaptea noastră...