Dulcele cămin
Tristețea mă apasă
În depărtări de casă,
Mă simt clandestină
Smulsă de la rădăcină..
Molipsită de dor
Sub cerul incolor
Bântui în noapte,
Lăcrimez în șoapte.
Timpul ce -a rămas
În ticăit de ceas,
Îl culeg tacit
Din simțul mocnit..
Îmi zâmbise La fereastră
Ziua cea albastră;
Mă lepăd de străin
Spre dulcele cămin...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Keller Gabriela
Data postării: 29 aprilie
Vizualizări: 38
Poezii din aceiaşi categorie
TĂCERE
Te strig în șoapte iar pe tine
Te aud vorbind în somn,
Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,
Zicându-mi:Te ador.
Ce dulce este-a ta strigare
În șoaptă când tu îmi vorbești
Când tu mă strigi iar eu suspin
Și eu din somn iar mă trezesc.
Aș vrea să simt a ta chemare
Din tot suspinul ce îl port;
S-adorm mereu la tine-n brațe
Când plânsul meu nu-l mai suport.
Atât de dulce e tăcerea
Când lacrimile curg șiroi -
Mai bine-mi e când simt durerea
Când eu în suflet iar te port.
Fii calm, nu te-nerva!
Azi mai mult ca niciodată
De vrei șef mare să fii,
Capul să-ți fie plecat
Iar rușinea să n-o știi.
Ia poziție de ghiocel
Când șefu mare te ceartă,
Că nu-i bine drept să stai
Nici să-i sufli vorbă-n ceafă.
Nu le spune c-ai dreptate
Și-ncerca să schimbi ceva,
Că doar ei cunosc ce-i bine
Deci...fii calm, nu te-nerva.
Fii atent ce scoți pe gură
Mai bine rămâi drept mut,
Când în jur este gâlceavă
Fă-ți din rugă, al tău scut.
Iar, când vezi prostie multă
Și nu știi cum s-o oprești,
Fugi cât te ține puterea
C-altfel tu, te...molipșesti!
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Networking
Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit
Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.
Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,
Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.
Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...
O lume atât de evazivă, expusă la păcat,
Oricine poate să te agațe în ştreangul social.
Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.
Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,
Cu mulți prieteni vechi şi noi.
Cu toți, pe rând, ne-am transformat,
În tipi de treabă sau smardoi.
Ne-am împărțit de la nevoi,
Ne-am îndoit prin alte zări,
Şi-am căutat perseverent
Un scop mai nobil, mai select.
Dar la origini când te-ntorci,
Eşti consultat de acei proroci,
Care ți-au zis c-aşa va fi,
Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.
E viața un dar sau un calvar,
Ori labirint profesional?
E moartea-un prag sau un popas
Sau e credința în impas?
Să ne-amintim!
Mă plimb prin țara unde m-am născut
Prin locuri atât de minunate,
Și recunosc că sunt un patriot convins
Care-a trăit și zile întunecate
În astă țară a fost comunism
O perioadă bună pentru unii,
Ce ne-au supus la multe cazne
De am ajuns de râsul lumii
Întăi de toate și peste tot era partidul
În frunte cu coducătorul mult iubit,
Iar prin județe secretarii de partid
Dictau ce le cereau șeful din răsărit
Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi
Așa numita clasă muncitoare,
Care a construit și cultivat pământul
Ca să avem cu toții puțină bunăstare
Dar tot ce produceam se exporta
Și-n țară rămânea mult prea puțin,
Mâncarea se dădea doar pe cartelă
Iar să găsești câte ceva era un chin
Ce se-ntâmpla atunci în lume
Nu se spunea pe radio și televizor,
Nimic prin ziarele locale și naționale
Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor
Dar cel mai grav era că ne-au furat
Acel sfânt sentiment de libertate,
Și pentru care în "89 ne-am revoltat
Plătind cu sânge pentru demnitate
Azi din păcate cu greu ne amintim
De cei ce au murit pentru dreptate,
Foarte puțin am învățat din jertfa lor
Și-n țară este multă...nedreptate!
Cartea din copilărie
Te-am lăsat cândva, demult,
Într-un colţ de casă.
Te-am lăsat într-o lume
Sfântă şi frumoasă.
Te-am învelit în hârtie albă,
Te-am învelit cu dor,
Mă întorceam iarăşi la tine
De mii şi mii de ori.
Mi-ai dăruit cei dragi
Cărţi de care-am vrut -
Scumpe, colorate, ilustrate,
Dar pe tine să te uit n-am putut.
Am plecat departe
Şi tare îmi lipseai,
Îmi era dor de ale tale poveşti
Dar prea departe erai.
N-am vrut să te iau cu mine,
Te-am lăsat ACASĂ,
În lumea-n care am crescut -
Cea sfântă şi frumoasă.
De câte ori mă-ntorc,
Întâi la tine vin,
Te şterg de praf, de timp
Şi lângă piept te ţin...
Îmi eşti comoara fără preţ
Amintirea cea mai vie,
Ce repede mai zboară anii!
Carte din copilărie.
TĂCERE
Te strig în șoapte iar pe tine
Te aud vorbind în somn,
Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,
Zicându-mi:Te ador.
Ce dulce este-a ta strigare
În șoaptă când tu îmi vorbești
Când tu mă strigi iar eu suspin
Și eu din somn iar mă trezesc.
Aș vrea să simt a ta chemare
Din tot suspinul ce îl port;
S-adorm mereu la tine-n brațe
Când plânsul meu nu-l mai suport.
Atât de dulce e tăcerea
Când lacrimile curg șiroi -
Mai bine-mi e când simt durerea
Când eu în suflet iar te port.
Fii calm, nu te-nerva!
Azi mai mult ca niciodată
De vrei șef mare să fii,
Capul să-ți fie plecat
Iar rușinea să n-o știi.
Ia poziție de ghiocel
Când șefu mare te ceartă,
Că nu-i bine drept să stai
Nici să-i sufli vorbă-n ceafă.
Nu le spune c-ai dreptate
Și-ncerca să schimbi ceva,
Că doar ei cunosc ce-i bine
Deci...fii calm, nu te-nerva.
Fii atent ce scoți pe gură
Mai bine rămâi drept mut,
Când în jur este gâlceavă
Fă-ți din rugă, al tău scut.
Iar, când vezi prostie multă
Și nu știi cum s-o oprești,
Fugi cât te ține puterea
C-altfel tu, te...molipșesti!
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Networking
Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit
Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.
Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,
Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.
Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...
O lume atât de evazivă, expusă la păcat,
Oricine poate să te agațe în ştreangul social.
Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.
Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,
Cu mulți prieteni vechi şi noi.
Cu toți, pe rând, ne-am transformat,
În tipi de treabă sau smardoi.
Ne-am împărțit de la nevoi,
Ne-am îndoit prin alte zări,
Şi-am căutat perseverent
Un scop mai nobil, mai select.
Dar la origini când te-ntorci,
Eşti consultat de acei proroci,
Care ți-au zis c-aşa va fi,
Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.
E viața un dar sau un calvar,
Ori labirint profesional?
E moartea-un prag sau un popas
Sau e credința în impas?
Să ne-amintim!
Mă plimb prin țara unde m-am născut
Prin locuri atât de minunate,
Și recunosc că sunt un patriot convins
Care-a trăit și zile întunecate
În astă țară a fost comunism
O perioadă bună pentru unii,
Ce ne-au supus la multe cazne
De am ajuns de râsul lumii
Întăi de toate și peste tot era partidul
În frunte cu coducătorul mult iubit,
Iar prin județe secretarii de partid
Dictau ce le cereau șeful din răsărit
Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi
Așa numita clasă muncitoare,
Care a construit și cultivat pământul
Ca să avem cu toții puțină bunăstare
Dar tot ce produceam se exporta
Și-n țară rămânea mult prea puțin,
Mâncarea se dădea doar pe cartelă
Iar să găsești câte ceva era un chin
Ce se-ntâmpla atunci în lume
Nu se spunea pe radio și televizor,
Nimic prin ziarele locale și naționale
Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor
Dar cel mai grav era că ne-au furat
Acel sfânt sentiment de libertate,
Și pentru care în "89 ne-am revoltat
Plătind cu sânge pentru demnitate
Azi din păcate cu greu ne amintim
De cei ce au murit pentru dreptate,
Foarte puțin am învățat din jertfa lor
Și-n țară este multă...nedreptate!
Cartea din copilărie
Te-am lăsat cândva, demult,
Într-un colţ de casă.
Te-am lăsat într-o lume
Sfântă şi frumoasă.
Te-am învelit în hârtie albă,
Te-am învelit cu dor,
Mă întorceam iarăşi la tine
De mii şi mii de ori.
Mi-ai dăruit cei dragi
Cărţi de care-am vrut -
Scumpe, colorate, ilustrate,
Dar pe tine să te uit n-am putut.
Am plecat departe
Şi tare îmi lipseai,
Îmi era dor de ale tale poveşti
Dar prea departe erai.
N-am vrut să te iau cu mine,
Te-am lăsat ACASĂ,
În lumea-n care am crescut -
Cea sfântă şi frumoasă.
De câte ori mă-ntorc,
Întâi la tine vin,
Te şterg de praf, de timp
Şi lângă piept te ţin...
Îmi eşti comoara fără preţ
Amintirea cea mai vie,
Ce repede mai zboară anii!
Carte din copilărie.
Alte poezii ale autorului
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Peisajul
Plutea chipu-ncremenit
Peste valuri de molid,
În simfonii de ciripit,
Ce-l copleșeau fluid.
Curgea apa unduios,
Murmură ceva-n reflexii,
Clipea lin și tânguios,
Șerpuind pe -alocuri munții..
De mirajul ei uimit
Își scălda obrazul;
Trupul astrelor cioplit,
Adulmecând talazul..
Pe creastă umbre picurau,
Ce frământau în preajmă
Și ramurile dănțuiau,
Furnicând în palmă...
Năframa nopții cerne
Obeliscul în rumoare,
Tăcerea se așterne
Peste iarnă în suflare..
Binele de rău..
E comod să reproșezi,
Ieftin să faci rău;
Din prefață maschezi
Chipul viciului tău..
De ce izbești de piatră
Bărna de sub nas;
Nu te pișcă,nu te mustră
Din lăuntricul glas?...
Binele neprețuit,
Dificil de conceput,
E însușit și folosit
Că și personal avut.
Căci pizma prin vene
Stimula placerea
De-a ticlui scene,
Stârnind durerea..
Ideal ar fi să ierți
Din cugetul dezlănțuit
Și tardiv să nu regreți,
Când nu ai cum să fii mântuit..
Ființelor dragi
Voi, Suflete îngenuncheate
Cât îmi este dor de voi;
Ați zburat departe
Străini de azi și noi
Ce nu aș da ,ca să răzbat
Prin trecutul răpus
Pe aripi ce se mai zbat
Pentru timpul apus.
După inimi de cleștar,
Ce -mi plângeau amarul.
Și -mi șopteau cu har,
Umpländu -mi paharul
S -au risipit,nu le găsesc,
Căci s -au topit în zare;
Ființe dragi,eu vă iubesc
Până la ultima suflare!...
Ul
Iubire frântă
În ochii tăi văd cerul
Și stelele curgând
Și de stâncă valul
Izbește al tău gând..
Ești izvor învolburat
De simțuri și fiori.
Ești prințul fermecat
Împresurat cu flori...
Universul meu respiră
Atunci când mă atingi
Și nurii tăi vrăjiră
Inimi ce le frângi...
Eu,pt tine nu însemn
Decât o clipă dulce
Eu, chipul tău, solemn
Îl veneram pe cruce...
Tu, dispăreai in ceatä,
Râzând de simțăminte.
Sub stropii tăi de gheață
Mă topeam fără cuvinte...
Ursita
Supus la tăcere,
Crispat de durere,
Scrâșnea din dinți,
Îl scotea din minți
Strigătul de ajutor
Blocat pe interior
Bătrânului neputincios
Scuturat până la os
De -o suferință cruntă
Din existența lui măruntă,
Alunecând prin ea,domol
Privea zările în gol.
Osândit singurătății
Implora divinității
Viața să și -o curme
Pt cealaltă lume,
Eliberându-se de cruzime.
Decât să le mai deprime
Nopți scăldate -n umbre,
Zile reci și sumbre.
De la fereastra -i fumurie
Răzbate trist o melodie.
Ațipi bătrânu -n pripă
Și zbură pe o aripă...
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Peisajul
Plutea chipu-ncremenit
Peste valuri de molid,
În simfonii de ciripit,
Ce-l copleșeau fluid.
Curgea apa unduios,
Murmură ceva-n reflexii,
Clipea lin și tânguios,
Șerpuind pe -alocuri munții..
De mirajul ei uimit
Își scălda obrazul;
Trupul astrelor cioplit,
Adulmecând talazul..
Pe creastă umbre picurau,
Ce frământau în preajmă
Și ramurile dănțuiau,
Furnicând în palmă...
Năframa nopții cerne
Obeliscul în rumoare,
Tăcerea se așterne
Peste iarnă în suflare..
Binele de rău..
E comod să reproșezi,
Ieftin să faci rău;
Din prefață maschezi
Chipul viciului tău..
De ce izbești de piatră
Bărna de sub nas;
Nu te pișcă,nu te mustră
Din lăuntricul glas?...
Binele neprețuit,
Dificil de conceput,
E însușit și folosit
Că și personal avut.
Căci pizma prin vene
Stimula placerea
De-a ticlui scene,
Stârnind durerea..
Ideal ar fi să ierți
Din cugetul dezlănțuit
Și tardiv să nu regreți,
Când nu ai cum să fii mântuit..
Ființelor dragi
Voi, Suflete îngenuncheate
Cât îmi este dor de voi;
Ați zburat departe
Străini de azi și noi
Ce nu aș da ,ca să răzbat
Prin trecutul răpus
Pe aripi ce se mai zbat
Pentru timpul apus.
După inimi de cleștar,
Ce -mi plângeau amarul.
Și -mi șopteau cu har,
Umpländu -mi paharul
S -au risipit,nu le găsesc,
Căci s -au topit în zare;
Ființe dragi,eu vă iubesc
Până la ultima suflare!...
Ul
Iubire frântă
În ochii tăi văd cerul
Și stelele curgând
Și de stâncă valul
Izbește al tău gând..
Ești izvor învolburat
De simțuri și fiori.
Ești prințul fermecat
Împresurat cu flori...
Universul meu respiră
Atunci când mă atingi
Și nurii tăi vrăjiră
Inimi ce le frângi...
Eu,pt tine nu însemn
Decât o clipă dulce
Eu, chipul tău, solemn
Îl veneram pe cruce...
Tu, dispăreai in ceatä,
Râzând de simțăminte.
Sub stropii tăi de gheață
Mă topeam fără cuvinte...
Ursita
Supus la tăcere,
Crispat de durere,
Scrâșnea din dinți,
Îl scotea din minți
Strigătul de ajutor
Blocat pe interior
Bătrânului neputincios
Scuturat până la os
De -o suferință cruntă
Din existența lui măruntă,
Alunecând prin ea,domol
Privea zările în gol.
Osândit singurătății
Implora divinității
Viața să și -o curme
Pt cealaltă lume,
Eliberându-se de cruzime.
Decât să le mai deprime
Nopți scăldate -n umbre,
Zile reci și sumbre.
De la fereastra -i fumurie
Răzbate trist o melodie.
Ațipi bătrânu -n pripă
Și zbură pe o aripă...