Am băut în vis cu Nichita

Merg fără urme prin mine și lume,

Ca apa ce trece prin piatră-n răstimp,

Nu port nici un chip, nu mai port nici un nume,

Iar pașii se împiedică de timpuri prin timp. 

Trupul mă ține mai mult decât chinul,

Mai strâns decât frica, mai greu decât dorul,

Sunt golul din gol și prea-plinul din plinul, 

În care seacă și-apoi reizbucnește izvorul.

Și poate că asta e singura formă,

De-a fi fără margini, de-a fi fără loc,

Să ard fără flacără, să curg fără normă,

Să fiu doar o clipă ce trece prin foc.

Sunt foamea de cer într-un trup fără aripi,

Un clopot de sticlă ce sună în gol,

Port mări în privire și sete de maluri,

Și-o noapte adâncă cu toate stelele-n stol. 

Mă strâng din risipă, mă înalț din cădere,

Mă frâng ca lumina prin geamuri de fum,

Sunt rana din timp care secole cere,

Și pasul ce merge pe unde nu-i drum.

Și merg mai departe cu golul lumii în mine,

Ca un mesaj dintr-o sticlă pierdută-n ocean,

Nu caut ieșire, nici reclădiri din ruine, 

Ci doar pământ pentru umbra ce-o am. 

Acum că dacă tot m-am și născut,

Prin dar divin având și dreptul a trăi,

Un pic de libertate le-am cerut,

Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.

Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,

Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,

Și fiecare pentru celălalt e pradă,

Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.

Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,

De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,

Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,

Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.

Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,

Căci virușii subit au evadat din eprubete,

Suntem bolnavi cu toții la grămadă,

Și ne tratează specialiști din clinice secrete.

Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,

Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,

Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,

Ce răspândește boli virale și în masă.

Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,

Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,

Lângă amvon găsești deschise farmacii,

Să iei câte-un calmant la fiece minune.

Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,

Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,

De-atâta aplaudat îi doare seara palma,

Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.

Am învățat lumina,

Să-ți fie adăpost,

Când umbrele se-adună,

În traiul tău anost. 

Am prins din cer o rugă,

Și ți-am țesut-o-n vis,

Să-ți fie noaptea blândă,

Așa cum ți-am promis. 

Iar dacă-n zori de taină,

Te va atinge-un dor,

Să știi că-s eu, iubito,

Un astru privitor.

Și am rugat tăcerea,

Să-ți fie freamăt lin,

Să-ți legene ființa,

Cu brațe de senin.

Am strâns din stele calde,

O pulbere de dor,

Să ți-o presor pe pleoape,

Când visul ți-e ușor.

Iar vântului i-am spus,

Cu adierea-i lină,

Să îți atingă părul,

Și fața cristalină.

Ca-n fiecare clipă,

Când inima ți-e grea,

Să simți cum te cuprinde,

O mână ca a mea.

În palma dimineții,

Lăsat-am al tău nume,

Ca roua să ți-l poarte,

Pe liniștea din lume.

Am îmblânzit amurgul,

Să-ți fie umbră vie,

Să-ți coase peste umeri,

O caldă veșnicie.

Și-am scris pe cer cu stele,

Un legământ tăcut,

Să-ți fiu, din depărtare,

Aproapele pierdut.

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

Hai, spală-te pe mâini Pilate,

Şi ieși spre a primi ovaţii,

Arată-ţi mâinile curate,

Şi-apoi îmbrățișează-ţi fraţii.

Înalţă adevărul sus pe cruce,

Minciuna las-o pe pământ,

Ca nimenea să nu mai urce,

Spre sfântul legământ.

Hai frate, spală-te pe mâini,

Ascunde adevăru-n minte,

Şi vindeţi sufletul la câini,

Pe-un pol şi câteva cuvinte,

Şi-apoi cu hulă și trufie,

Să-ţi rupi cămașa în bucăţi,

Ca toată lumea să te știe,

Că n-ai avut prejudecăţi.

Seară de seară, într-o gară pustie,

Rămas îngândurat, fără soartă,

Aştept un tren ce n-o să mai vie,

Trenul garat pe linia moartă.

Călătoria mea odisee devine,

Biletul e cu o singură oprire,

Şi în bagajul ce îl am cu mine,

Port doar o tristă amintire.

Timid, mă abordează un sinucigaş,

Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,

Şi eu, şi el avem acelaşi glas,

Şi căutăm să îndeplinim blestemul.

Se aude un şuierat în depărtare,

El strigă bucuros că vine trenul, lent,

Dar timpul trece, nimic nu mai apare,

Şi cred că moartea a avut un accident.

Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,

Un veac aici avem de petrecut,

Iar trenul vieţii probabil pentru noi,

Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Ca semnul ranirii a fost prea adinc

Ca sa nu-ti iei seama la asta

Si-atunci,ca un tigru atipit in amiaza

Ti-ai stins pleoapa peste taisul albastru

Pina la umbra lunga pazita de gene

Ca-ntr-o pasnica toleranta

Ca-ntr-o inocenta sfiala

Cum si el,tigrul, cotropit de amiaza fierbinte

Isi arata palma dezarmata, asezat in pinda

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Vazind cicatricea de mare lauda

Care alunga grija anonimatului

Ca singura-i vindecare vine din mingiierea albastra

Netezita cu o soapta ,racorita c-o privire

Ca dintr-un izvor ascuns, uitat sub umbra amara

Asa rezemat in asteptare

Asa resemnat in acceptare

Cum si arsita zilei se lasa-n amurgul temperat

Iar greierii-n singuratate aseaza inserarea

Piatra nu s-a rostogolit

dinspre mormînt,

ci dinăuntrul fricii noastre.

Dimineața a intrat fără zgomot,

cu pași de rouă,

iar moartea,

neobișnuită cu lumina,

s-a retras.

Giulgiu a rămas pe loc - 

o propoziție neterminată,

semn că trupul nu mai aparține,

nici pământului,

nici timpului.

Rănile nu s-au închis,

s-au transformat în uși:

prin ele intră pacea,

nu durerea.

Învierea nu a fost explozie solară,

ci respirația reluată a lumii,

un „da” spus din nou

creației și omului.

De atunci,

fiecare răsărit

poartă în el o șoaptă:

moartea nu e sfârșit,

ci un nou început.

Privesc cuprins de uimire la a mea fotografie,

Cum din a mea viaţă a reuşit să lege

O clipă trecătoare de un petic de hârtie,

Fără să lase clipa vreodată să mai plece.

Şi uitându-mă pe poză din ce în ce mai mult,

O stranie senzaţie mă-nvăluieşte lent,

Să văd cum clipa care prin viaţa mea a trecut,

O retrăiesc aievea de parcă ar fi prezent.

Prins de fotografie timpul încremenit,

Captiv cu el mă ţine ca pe un prizonier,

Ce nicio graţiere vreodată n-a primit

Şi nici să evadeze nu va putea-n vreun fel.

Căci dacă prin clepsidra cu timp ce se hrăneşte,

Clipele curg întruna şi nu se mai întorc,

Trecând prin poză timpul o clipă se opreşte,

O clipă ce în poză mereu mă ţine-n loc.

Şi astfel când din viaţă va trebui să plec

Şi-al meu trup în ţărână se va preface uşor,

În timp ce o veşnicie prin moarte am să trec,

Pe un petic de hârtie rămân nemuritor.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Ensino médio

Ensino médio, - cemitério

Da minha juventude -

Professores pedantes

E exames difíceis...

E hoje você me faz estremecer

Ensino médio, - cemitério

Da minha juventude! –

Ensino médio, - cemitério

Com longos corredores –

Hoje eu não sou mais eu

E minha mente dói...

Eu não quero mais nada -

Ensino médio, - cemitério

Com longos corredores... –

Ensino médio, - cemitério

Da minha juventude -

Você me deu ao mundo

Nas ondas pesadas,

Tão blasé...

Ensino médio, - cemitério

Da minha juventude!

Demoni plâng de durere

Când citesc tot ce scriu,

Îngeri plâng de durere 

Când îmi fac loc în sicriu,

Cerul îmi cade când se lasă seara,

Din dragoste mi-a rămas doar povara,

Iubirea dulce mi-e amară precum țigara.

Deschise răni ale văzduhului —
stărnută și tușesc cu sânge,
nici nu-ți vine să crezi…
undeva, în cer, un înger plânge,
iar lacrimile-i cad printre crengi
ca o ploaie de psalmi neînvățați.

Ce umezeală, ce jale sub cer…
printre stele, la strajă, stă un grănicer —
nu veghează hotare, ci tăceri,
numără respirațiile lumii
și le trece în catastif de vecernie.

Luna se-mbulzește pe alee,
obosită de atâta lumină neîmpărtășită,
vai — plecată-i în concediu de boală
Calea Lactee,
iar cerul umblă desculț,
cu stigmate de frig în tălpi.

Dumnezeu tace —
nu din absență,
ci dintr-o prea mare apropiere.
Tăcerea Lui apasă ca o epitrahilă
peste umerii nopții,
și orice cuvânt ar fi o rană în plus.

Îngerii își spală aripile în întuneric,
căci lumina s-a subțiat de atâta vină,
iar rugăciunea —
ah, rugăciunea —
sângerează la marginea gurii
ca o ostie mușcată de îndoială.

Eu stau în genunchi între două lumi,
fără să știu
dacă mă rog sau sunt judecat/ă.
Inima mea bate ca un clopot spart,
chemând la slujbă un cer
care și-a pierdut credincioșii.

Și totuși —
dincolo de boală, de sânge, de tăcere,
cineva aprinde o candelă în nevăzut.
Poate chiar rana însăși
se roagă pentru noi,
iar mântuirea vine
nu ca răspuns,
ci ca răbdare.