Am băut în vis cu Nichita
Am băut în vis cu Nichita,
Pe-o frunză în codri pustii,
Și mi-a povestit cum ispita,
L-a stors de cele "11 elegii".
Am băut în vis cu Nichita,
Și începu să mă-nedemne,
Cum să-mi alint iubita,
Cu " Noduri și semne".
Am băut cu Nichita în vis,
Și mi-a spus că-s nătâng,
Să nu mai stau în mine închis,
Pentru că " Oasele plâng".
Am băut în vis cu Nichita rebelul,
Amândoi pregătindu-ne flintele,
Însă el întrerupse duelul,
Rostind... " Necuvintele".
Am băut în vis cu Nichita,
Şi ne era trează beția,
Am băut mult cu Nichita,
Până m-a îmbătat poezia.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 10 octombrie
Vizualizări: 94
Poezii din aceiaşi categorie
Corabie în maghiară
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Hajó
Drága hajó, lebegsz a végtelennek tűnő óceánban,
Melyik kontinensekre mész most újra,
Mi vár rád a következő úticélodnál?
Hajó, hajó...
Miért nem mondtad, hogy annyira szeretsz vitorlázni?
Miért nem figyelmeztettél?
Miért hagytad el a kikötőt, csak egy pillanatra hátat fordítva neked?
Hogyan szokhatnám meg azt az űrt, amit hagytál?
Hogyan fogom kitölteni?
Hajó, hajó...
Könnyű voltál, mint a veréb,
Remélem, boldogabban térsz vissza, mint ahová mentél,
Rájöttem, hogy menned kellett
Így érezted magad
Ezt gondoltad.
Olyan jól megépítettünk téged fából, a kormányból, a fedélzetről,
Több vitorlalapból,
Még a horgogodat is felcsatoltam,
Tudom, hogy nem lesz könnyű dolgod,
Az óceánnak vannak szeszélyei,
Nem tudod mire számíthatsz,
Amikor felkavar, és minden irányba megráz,
Csak azokon az útvonalakon visz, amelyek számára könnyebben elérhető,
Amikor nehéz lesz számodra, amikor úgy érzed, hogy nincs módod a felszínen maradni,
Kérem, nézzen le, nézze meg a mellékelt horgonyt,
Gondolj arra, hogy messziről, akár több ezer kilométerről,
Vigyázok rád, a szívemben van,
Csak arról van szó, hogy már nem vagy a közelemben, hogy megmutassad,
Tényleg, mennyit jelentett a kapcsolatunk,
(Érvelő hangnemben)
Érezd jól magad, engedd el, felejtsd el, ki alkotott téged,
Két hét alatt meg sem közelítettük,
Ha így gondolod, a te döntésed...
Csak tudd, hogy törődöm veled, ezért építettem olyan jól,
Végső bátorításként azt mondom: "Nem szabad megijedni azoktól a viharoktól, amelyekkel az óceán átkelésénél találkozni fogsz. Ne felejtsd el, hogy a vihar után jó idő jön."
A hajó:,,Mit tennél? Nem maradhatok egy napot Rio de Janeiró ban? Csak egy nap, csak ennyit akarok, aztán visszajövök hozzád, ígérem!"
Realități devastatoare
Ruşine vouã, dragi tâlhari,
Care-aţi distrus o ţarã!
Cãci doar cu-al vostru ajutor,
Se-alese praful de popor:
L-aţi scos din ţarã-afarã!
Ruşine fie-vã în veci!
Cãci, mulţumitã vouã,
Strãinii ne-au îngenuncheat,
Şi-n grabã mare ne-au legat
De mâinile-amândouã!
N-am fi putut fãrã de voi
Trãi, în libertate!
Gunoiul n-ar fi fost gunoi,
N-am fi avut tâlhari-ciocoi,
Nici mâinile legate!
Voi înşivã, v-aţi socotit
Stãpânii-acestei patrii!
Nu v-aţi sfiit a ne muşca,
Când nu aţi mai putut lãtra,
Cãci nu prea muşti, când latri!
De bine...ce sã vã mai spun?
Nu prea gãsesc cuvinte!
Mai bine nu vi l-aţi dori
Cã lacrimi vã vor podidi
Şi-o sã mã ţineţi minte!
Ruşine sã vã fie-n veci!
Ruşine sã vã fie!
Voi înşivã v-aţi condamnat
Şi-acum, de voi s-a lepãdat,
Întreaga Românie!
25.04.2022, Regensburg, DE
Mozaic
Pestriță e lumea întreagă!
Pe loc nu știe a sta...
De stă,vrea să se miște,
De mișcă,vrea să stea!
Iar omul nu știe ce vrea!
Când râde, când plânge!
Ori naște,ori moare!
Face,desface, țipă sau tace!
Direcție au toate
Chiar de n-ar vrea!
Lumea-i făcută de cineva
Sau ba!?
(26 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
La cules!
Sunt în vie culeg poama
Vreau să fac oleac' de must,
Dau ciorchini-n zdrobitoare
Umplu cana și-l degust
Anul e destul de bun
Strugurii sunt foarte dulci,
Va fi vin cu multe grade
Un pahar și-apoi te culci
Vezi culegătorii cum adună
Și își duc recolta către casă,
Bucuroși că-n timpul iernii
Vor servi un vin la masă
Nimeni nu se simte istovit
Și muncesc din greu cu drag,
Gândul fuge către sărbători
La colinzi și urători în prag
Curg căruțele spre vale
Pline cu coșuri de poamă,
Ce va fi presată-n teasc
Umplînd vase de alamă
Ce urmează-i așteptarea
Vinul să ,,lucreze" liniștit,
Doar atunci se bea o cană
Cu măsură..din lichidul limpezit!
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Gânduri
Gânduri peste gânduri...
se roiesc în cap,
Citesc printre rânduri
dar din gând le scap.
Obosit de vreme
ca frunza de ploaie
sufletul mai geme
sub dorul care-l îndoaie.
Vorbele rostite
se pierd în tăcerea
șoaptelor șoptite
dulci ca și mierea .
Mă alint cu gândul
că totul se trece
precum bate vântul
într-o iarnă rece.
Mă împac cu gândul
ca-n viața aceasta trecătoare
suntem două urme clare
care sunt urmărite de Domnul Sfânt.
Alte poezii ale autorului
Blestem
Blestemat să-ţi fie neamul,
Câine fără sânge de român,
Pe grumaz îţi şade hamul,
Şi ne vinzi la neam păgân.
Bestemată ţi-e tăcerea,
Că ascunzi sub ea venin,
Ţării i-ai vândut averea,
Şi - azi e slugă la străin.
Blestemaţi suntem şi noi,
C-am pus friţul să conducă,
Peste tot apar ciocoi,
Ce vor bani dar fără muncă.
Trist şi singur e norodul,
Mulţi, puţini, câţi am rămas,
De când a pornit exodul,
Ţara-i stinsă... fără glas.
Tot românul lucră-n lume,
Şi s-a smuls din rădăcini,
Şi-a corcit şi neam, şi nume,
Devenind treptat străini.
Blestemat neamul vă fie,
Guvernanţi şi preşedinţi,
Să pieriţi toţi pe vecie,
Să nu fiţi nicicând părinţi.
Rătăcire
Cu fața îndreptată către cer,
Porni-i la drum a mia oară,
Picioarele odihnă-mi cer,
Că mersu-mi este ca pe sfoară.
Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,
Dar trupul revoltat se abține,
Mă-ntorc în el și calm îi zic:
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Popasuri fac doar în abisuri,
Întunecimi cu pasu-mi luminez,
Şi tot ce mișcă prin desișuri,
În mersul meu îi angrenez.
Mi-e lesne să m-avânt oriunde,
Dar sufletului nu-i convine,
Și-i zic prin respirări profunde,
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Escaladez și piscuri mari de gheață,
Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,
Doar gândul încă îmi mai este în viață,
Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.
Aproape când sublimul să-l ating,
Aud un urlet lung venind din mine,
Și-mi spuse înainte să-l conving,
- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!
Scrisoare
Iubita mea îţi scriu tardiv,
De aici de la capăt de lume,
Deşi nu mai avem nici un motiv,
Şi nici o vorbă a ne spune.
Iubita mea să-ţi povestesc un vis,
Ce l-am avut spre seară,
Părea că pe vecie sunt închis,
În a ta lacrimă amară.
Iubita mea mă simt ciudat,
Şi-ntruna gândul mă apasă,
Că prea uşor m-am lepădat,
De-a ta făptură prea frumoasă.
Iubita mea la mine acuma plouă,
Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,
Eu simt deopotrivă pe amândouă:
A ta atingere şi extazul.
Iubita mea la mine acum e soare,
Şi-n raza ce mă încălzeşte,
Eu simt făptura-ţi arzătoare,
Şi chipul care mă iubeşte.
Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,
Că soarta ne-a învins deopotrivă,
Păstrează însă nedeschisă-n plic,
Scrisoarea mea tardivă.
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
Tinerețea
Doamne, nu lăsa că e mare păcat,
Să crească mărăcini în suflet de tânăr,
Adună din harul ce el l-a vărsat,
Şi mai pune-i încă un înger pe umăr.
Doamne, nu lăsa că e mare păcat,
Să trăiască banal un tânăr pe lume,
Coboară din ceruri la hora din sat,
Şi îmbracă pe-o clipă o piele de june.
Doamne, nu lăsa că e mare păcat,
Să pătrundă boala în tânăr fecior,
Lasă-l acum, că e un prinţ înfocat,
Şi dă-i zece boli când va fi senior.
Schimbă-ne iarăşi Doamne genomul,
Şi încununează pe pământ frumuseţea,
Poveri şi mai grele să poarte tot omul,
Dar, oferă-i pe veci tinereţea...
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino afară să îţi spun poveşti,
Cu zâne, împaraţi şi feţi-frumoşi,
Să te intreb, de ce nu mă iubeşti?
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino-n iarnă să mergem prin omăt,
Din fulgi să-ţi fac cunună de mireasă,
Frumoşii ochi să-i sorb, să mă îmbăt,
Şi euforici să fugim de acasă.
Hai vino-n noapte să dormim sub stele,
Dorinţe arzătoare spre cer să înălţăm,
Iar ochii tăi să lumineze peste ele,
Pe raza lunii romantic să dansăm.
Hai vino-n iarba moale, alături să te ştiu,
A verde crud şi rouă într-una să miroşi,
De braţ să te cuprind, căci vreau să stiu,
De ce sunt ochii tăi atâta de frumoşi?