Cuvintele nu vin ușor...

Intră-n pământ amurgul tău,

Sfârșind sub brazdele de lut,

Ai plâns iubito atât de rău,

Și n-am știut!

De dor îmi arde inima mocnit,

Și-am învățat profund a suferi,

Cât mi-am dorit să fiu iubit...

Tu nu vei ști!

Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,

C-al meu amor e prefăcut,

Ai plâns întruna şi-ai jelit,

Şi n-am știut!

Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,

Și-am învățat răbdarea a trăi,

Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,

Tu nu vei ști!

Intră-n pământ amoru' încins,

Sub flori și ierburi s-a pierdut,

Ce a născut ori ce a stins,

Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!

Azi parcă-n noi tăcerea s-a înfipt,

Ca un cuțit de umbră, neclintit,

Cu sânge stins îmi scrie pe obraz,

Că drumurile mor sub al tău pas.

Se-nalță ziduri reci din ochii goi,

De parcă cerul s-a sfârșit pe noi,

Iar în prăpastia dintre destine,

Se prăbușesc și clipele cu tine.

Rămâne doar un dor întins, amar,

Un câmp uscat sub amintiri de jar,

Și-n focul lui, din colțuri neştiute,

Ard visele ce nu vor fi născute.

Iar timpul ca un fluviu nesfârşit,

Îşi frânge valul între noi, rănit,

Cu ape tulburi, grele de tăcere,

Scufundă-n noi o ultimă durere.

Pe ceru-mi stins o stea se face scrum,

Contaminând dulceagul tău parfum,

Iar eu, cu mâini de umbră, fără glas,

Te caut printre clipe ce-au rămas.

Apoi din lacrima pământului răsare,

Un munte mut de piatră şi uitare,

Iar vântul, ca un cântec frânt de dor,

Îmi smulge mersul tău de sub picior.

Cu fața îndreptată către cer,

Pornii la drum a mia oară,

Picioarele odihnă-mi cer,

Că mersu-mi este ca pe sfoară.

Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,

Dar trupul revoltat se abține,

Mă-ntorc în el și calm îi zic:

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Popasuri fac doar în abisuri,

Întunecimi cu pasu-mi luminez,

Şi tot ce mișcă prin desișuri,

În mersul meu îi angrenez.

Mi-e lesne să m-avânt oriunde,

Dar sufletului nu-i convine,

Și-i zic prin respirări profunde,

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Escaladez și piscuri mari de gheață,

Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,

Doar gândul încă îmi mai este în viață,

Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.

Aproape când sublimul să-l ating,

Aud un urlet lung venind din mine,

Și-mi spuse înainte să-l conving,

- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!

Unicul meu vis e să fim împreună,

Să trăim o dragoste nebună,

Dar tu dispari scuzându-te cu dibăcie,

Iar eu rostesc, lipsit de bucurie,

Iubito nu pleca ! Rămâi o veşnicie.

Îţi place să mă chinui ştiind că te iubesc,

Şi alta ca tine nicicând n-o să-ntâlnesc,

Vino minune … cu mine dragostea împarte,

Căci nimeni şi nimic nu ne va desparte,

Dar să nu fugi, te rog, rămâi până la moarte.

Nici nu clipeşti măcar la a mea rugăminte,

Îngheţi cu-a ta privire şi sufletu-mi fierbinte,

Te ştiu că eşti aparte cu spirit neuman,

Şi-a mea iubire a fost rostită în van,

De aceea te rog din suflet, rămâi. Măcar un an.

De mână amândoi o să zburăm prin univers,

Îţi voi cânta mii de poeme şi toate într-un vers,

Chiar de nu crezi din aştri îţi voi împleti cunună,

Iubindu-ne necontenit sub clar de lună,

Dar să nu pleci. Rămâi puţin. Măcar o lună.

Eşti numitorul comun a tot ce e frumos,

Dar alăturea-ţi roşesc ca un frate incestuos,

Mi-e teamă într-una că mă vei părăsi,

De-o fi să-ntâmple asta, eu nu voi mai trăi.

De aceea te rog iubito, rămâi, măcar o zi.

Vom merge chiar şi-n paradis,

Ne preschimbăm în îngeri şi vom trăi un vis,

Cu stele şi luceferi ne vom prinde-n horă,

Iar când dragostea afrodiziacă ne devoră,

Iubito … să nu pleci, mai stai o oră.

Cad pietre în apă,

De pe-nalta stâncă,

Valuri mici se crapă,

Lăsând rană adâncă.

Inima-mi suspină,

Frântă de durere,

Lacul o alină,

Cu a sa tăcere.

Văd o barcă-n zare,

Lunecând ușor,

Cu un lup de mare,

Fără un picior.

Ce departe stăm,

În pribeagul umblet,

Și-amândoi cărăm,

Rănile în suflet.

Zilnic lacul plânge,

Multe, multe fețe,

Și-n adâncu-i strânge,

Valuri de tristețe.

Frumoasă ești ca o grădină de lalele, 

Şi ochii tăi, pe atâția ochi orbiră, 

Ești luna care doarme în patul alb de stele, 

Și muza pentru care poeții te admiră. 

Ești liniștea adâncă, a inimii bătaie,

Un spațiu-n care tăcerile se strâng,

În ochii tăi apusul devine vâlvătaie, 

Și-mprăștie carminul în macii de prin crâng. 

În tine ard miresme de primăveri virgine,

Ca într-un câmp în care pământul a-nflorit, 

Iar pașii-ți ca o ceață îi văd venind spre mine, 

Învăluindu-mi mintea și ochii din privit. 

Privirea ta nu cade, ci sapă-n adâncime,

Ca raza de lumină în lucruri neatinse,

Și-n urma ei, ce-i mic, devine înălțime,

Și ca-ntr-o vrajă cade în brațele-ți întinse. 

Dar nu te spun în vorbe, căci ele se destramă,

Ci te păstrez în minte ca foc fără hotar,

Prezența ta m-alungă și în același timp mă cheamă, 

Și nu știu să m-ascund dar nici cum să apar. 

Și dacă a mea lume s-ar prăbuși deodată,

Sub pleoapa grea a unui ultim asfințit,

Rămân cu fericirea că am văzut odată,

Pe cea mai scumpă fată, pe cea de ne privit. 

Să fie lumină, și întunericul a sucombat

Să fie om, și plămădită e făptură

Să fie doi, și o tăcere-a amuțit

Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit

Să fie rău unde e bine, și-a stricat

Să fie noapte între zile, și-a venit

Să fie cer, și luna stele-a invitat

Să fie umbră când plâng norii ascuțit

Să fie azi căci poate măine a plecat

Trecând prin noapte întunericul l-a luat

Să fie inimă bătând adevărat

Să fie om când o lumină a strigat

Ți-e poftă de ceva răcoritor,

Care seamănă izbitor,

Cu un cocktail cu mai multe arome,

Poate cu infuzie de suc de zmeură sau de prune,

Dar nu, ai preferințele tale, îți asculți instinctul care îți spune,

Că de această dată,

Să comanzi ceva ce nu te îmbată.

Mergi la tejghea puțin tristă,

Dar în același timp foarte realistă

Și comanzi o ,,Laguna albastră" pentru tine

Și o limonadă să se mai combine

Acele arome fructate,

Din paharele deja pătate,

Ești încântată

De comanda deja ridicată,

Te așezi la o masă,

Te simți fix ca acasă,

E firesc, doar stai la terasă,

Așadar, sorbi, așa de probă, câte puțin din ,,Laguna albastră",

Ce până și limba ți-o vopsește albastră,

Dar îmbinarea gingașă a fructelor,

Produs al recoltelor,

Te lasă fără cuvinte,

Cine spune că această băutură nu este bună minte,

Bucățile de pepene roșu și pepene galben, cu kiwi și lămâi

Te îndeamnă să mai rămâi.

Te uiți la acel pahar și vezi fructele viu colorate,

Ce înoată toate înconjurate

De acel suc delicios,

De un albastru ca al cerului ploios,

Un acvariu plăcut din punct de vedere estetic,

Care, pe deasupra, mai este și dietetic,

Perfecțiune, nimic mai mult referindu-mă la acel gust,

Care se vrea a fi ceva maritim și chiar e într-un mod just.

Ninge aprilie cu petale albe de mălin,

Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,

Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin

Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.

Mă opresc ca din vis să constat fulminant

În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,

Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.

Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.

Şi rămân în moment, ancorat senzorial,

În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,

Să mă observ, prin năval de paşi călători,

Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.

Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment

Din cursul impus spre cotidianul apel.

Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,

Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.

La fel ca un caşalot din abisale ape,

Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,

De unde după o vreme când sufocat aproape,

La suprafaţa apei iar după aer vine.

Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,

În care al meu cuget atât de adânc ajunge,

Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,

Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.

Draga jurnalule.... azi iar e frig 

Ploua și afara și în sufletel 

Deși ochii nu pling

Sufletul nu mi-e de oțel...

Draga jurnalule îți scriu din nou...

De ce e asa greu sa trăiești ?!

Cind durerea suna în ecou

Iar totuși tinzi sa supraviețuiești.

Draga jurnalule iar stau în fata ta ...

Nu vreau sa ma mai plâng

Nu-mi mai blestem soarta...

Încerc sa lupt , nu voi renunța !

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?