Fariseu

Ti-am fost fidel, o , viata nemarginita,
Am incercat sa te inteleg citusi de putin…
Pe calea ta, in vazul meu inflorita,
Inchideam ochii la barbarele maracini.
Am pasit mereu doar cu capul sus,
Asa cum am invatat inca de la parinti.
Vedeam un rasarit in fiece apus,
O adiere in vifore fierbinti…
Din rusinoasa naruire,
Inaltat-am sufletu-n putere,
Cu zimbet, spre a ta uimire,
Scuturam praful de durere…
Vedeam un tel, o scuza spre realizare..
Pas cu pas infloream al tau urcus
Chiar si cind ma lasa in uitare
Fantastica speranta ca voi ajunge acus…
M-ai inecat in oceanul de indoiala,
Cu discretie am cautat un mal,
In luntrea desperatiei pina astazi goala
Am spintecat nu doar un val..
Si azi,nu ultima ta incercare
In cioburi mii am sa zdrobesc…
Primeste aceasta ca o razbunare
Pentru credinta oarba ca n-am sa reusesc!...

În fiecare drum ce ni se frânge,

rămâne umbra pașilor uitați,

ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,

doi rătăciți, ce-am fost odată frați.

Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,

dar timpu-a șters urmele blând,

mă uit spre tine și zăresc priviri,

ce se îndreaptă numai spre pământ.

Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,

un joc al umbrelor ce-și caută ecou,

dar când ne strângem, suntem două abisuri,

ori doi străini, legați de-același hău.

Ne sfâșiem tăcerile pe rând,

cuvintele rămân fără de glas,

și-mbătrânim, întruna murmurând, 

de ce nu face celalt primul pas.

Dar într-un colț de suflet ruginim,

cu amintiri ce mușcă din lumină,

doi frați, ce încă ne privim,

dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină. 

Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,

Rătăcită într-o rochie neagră,

Care așteaptă pe un trotuar.

Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,

care umblă,

Prin regatul ruinat al nopții.

Călcăm pavajul unui drum șerpuit,

Printre case,

Încercând să aprindem candelabrul

Care atârnă, ca un păianjen străveziu,

Tin tavanul unei terase.

Vorbim tare, ca doi străini,

Încolțiți de o teamă,

Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,

Să ne vadă cum tragem,

Din aceeași țigară,

Cineva care știe că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,

Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,

Pereții sunt muți, muțenia-i însă,

A unei tăceri revanșarde.

Timpul e al tău, niciodată al nostru,

Oglinda se scurge într-o altă oglindă,

Din care  privește un monstru.

Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,

Nu ne pot salva de dezastru,

Ceru-i pictat pe un blat ruginit,

În verde prelins din albastru.

Noaptea-i închisă ca o cătușă,

Și totuși, un zgomot se aude în ușă,

Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.  

E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,

Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,

Ca brațele noastre,

Să se atingă vreodată.

Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,

Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Oameni ȋn alb, cu mǎști pe fațǎ

Aleargǎ-ntr-una pe cǎrǎri

Luptȃnd sǎ o mai prindǎ-n viațǎ,

Nu mai suportǎ amȃnǎri.

Cǎ viul care i se scurge

Prin munți ajunge, prin cȃmpii

Coboarǎ-n lanuri, urcǎ-n stȃncǎ

Se varsǎ-n ape sȃngerii.

Pǎdurea nu ȋi mai respirǎ,

Nici bradul nu-i mai este frate,

Iar oamenii cu mǎști pe fațǎ

Privesc cum inima-i se zbate.

Şi-ndrugǎ rugile preasfinte,

Ridicǎ mȃinile spre cer,

Tot clerul e ieșit ȋn stradǎ,

Trosnesc himerele din fier.

Iar Dumnezeu acolo-n ceruri

Privește lung din fața Porții

Cum oamenii cu maști pe fațǎ

Îngenuncheazǎ-n fața sorții.

Orișicine-i acolo sus,

în fiecare zi, la un test m-a pus.

De rareori sunt pregătit,

și de multe ori m-am îmbulzit

El, într-o singură zi,

teste poate da mii și mii.

„Fete, glume, oameni... diferiți,

câte-un test pe zi tu meriți”

Dar dacă astea o fi doar teste,

Cum va fi oare,

la examenul cel mare?

Azi, câinii latră în suflet de om,

Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,

Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,

Cu ramuri uscate și frunze obtuze.

Sub aur și zgomot, sub masca de fier,

Se vinde dreptatea la preț de minciună,

Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,

Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.

Oamenii trec fără chip, fără gând,

Purtând în privire doar umbre străine,

Nevoie și ură, păcatul flămând,

Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.

Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,

Iar omul, străin de-a sa veche simțire,

E sclavul mărunt al nimicului crunt,

O umbră ce vinde și trup, și menire.

Sub pași se destramă și timpul, și locul,

Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,

Căci omul  pierzându-și chipul, și jocul,

Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .

Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?

Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?

Un cer fără stele, un glas ce se frânge,

Un om ce se-abate de la sfântul său drum.

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

Aș da o lege nefirească,

Ca toți să scriem poezie,

Şi om cu om să se iubească,

Să nu existe tragedie.

Aș da o lege mai profundă,

În fiecare zi o carte să citim,

Și-apoi în fiece secundă,

Copiilor s-o povestim.

Aș pune bir cuvintelor murdare,

Aş coase gura celor mai zevzeci,

Le-aș pune-n mână abecedare,

Și i-aș închide în biblioteci.

Aş da și-o lege mai nepotrivită,

Să facem cu savanții terapie,

Ca prin formule, lumii să transmită,

Că universul s-a născut din poezie.

Și l-aș ruga smerit pe Creator,

Chiar dacă pare nefiresc, bizar,

Să nu mă lase, trist să mor,

Ci-ntre coperți, deodată să dispar.

Ne-am depărtat de Dumnezeu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

Ne place în ură să trăim,

Să gemem de păcate mari,

La fel ca demonul să fim,

Anticrişti revoluţionari.

Multe sunt în astă lume,

Zdruncinată de războaie,

Alte-s rele, alte-s bune,

Însă toate ne înmoaie,

Căci povara e prea mare,

Şi încercând s-o micşorăm mereu,

Am făcut-o şi mai mare, căci

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Cum ploaia irigă puietul,

Din care creşte copacul,

Aşa ura ne inundă sufletul,

Din care se naşte păcatul.

Nu vrem să facem nimic,

Nu vrem ca iubiţi să mai fim,

Din rău muşcăm câte un pic,

Noi toţi ce creştini ne numim.

Lăsăm aşa în voia lui satan,

Purtaţi de a lui mreje viclene,

Reacţionăm doar gândind în van,

Fiind atraşi de ispite obscene.

Iar cum plin de omizi e pomul,

Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,

Urând, ne-am depărtat de Domnul,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu.

Sperăm cu toţi într-o iertare,

Venită iar de la Isus,

Izbăvindu-ne de faptele murdare,

Făcându-ne egali Celui de sus.

Aşa de mult El ne iubeşte,

Dar noi iubiţi nu vrem să fim,

Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

De ce cu visuri să trăim,

Când visul îl putem îndeplini?

Doar buni şi milostivi să fim,

Iar semenul să îl putem iubi.

Dar nu, e osteneala mult prea mare,

Căci inima-n păcate ne-o zidim,

Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,

Ne place în ură să trăim.

Să fim conduşi spre întuneric,

Spre pierdere şi neeternitate,

De pofta şi simţul luciferic,

Ce ne împinge de la spate.

În spate stă şi tot ne-apasă,

Să devenim nişte tâlhari,

Să jefuim pe cel de-acasă,

Să gemem de păcate mari.

Ca Iuda vrem să devenim,

Să-L vindem pentru arginţi,

Părtaşi cu demonul să fim,

Şi apoi să cerem rugăminţi.

Inchidem cartea sfânta de pe raft,

Ca-n ură şi invidie să trăim,

Dorinţa noastră e de fapt,

La fel ca demonul să fim.

Veniţi-vă în fire oameni buni,

Acum cât nu e prea târziu,

Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,

Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,

Înainte ca răul din noi să stârnească,

Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,

Fiindcă atuncea o să ne numească,

Anticrişti revoluţionari.

Anticrişti revoluţionari,

La fel ca demonul să fim,

Să gemem de păcate mari,

Ne place în ură să trăim.

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Avarul

V-am convocat pe toți urgent,

Să vă citesc din testament:

-Defunctul a crezut în Înviere,

Și și-a lăsat tot lui întreaga avere.

Unui soţ beţiv

Să dispari, îi strigă soaţa,

Căci veniră beat acasă,

N-avu timp să-i vadă faţa,

Dispăru subit sub masă.

Beţivul gospodar

Cu prea mult alcool în el,

Făcea clătite împachetate,

Dar când să pună puţin gem,

A tuşit, şi au ieşit flambate.

Unui inspector - defect profesional

Mă duc la el cu o problemă,

Căci na, se întâmplă orişicui,

Şi-n loc de ajutor, el fără jenă,

Mă ia la inspectat întâi.

Uneia cu diabet

A vrut Maldive, Bora Bora,

O insulă cu plajă și piscină,

Și-a afirmat în fața tuturora,

Că a ajuns… pe insulină !

Unui agronom

A terminat Agronomia primul,

Şi-i specialist în plante, peste-o mie

Dar stând şomer şi dând cu vinul,

Mai ştie doar… viţa de vie.

Unui “multicalificat”

Se crede tehnocrat gagiu,

Cu facultăţi de anduranţă,

Făcute două pe la Spiru,

Iar pe a treia... la distanţă.

Unui inginer

Ca inginer s-ajungi ai învăţat,

Normal, ca mai toţi tinerii...

Şi-n loc să profesezi, noi am aflat,

Că tu, faci fiscului inginerii.

Unora 

Văzut-am care-i baiul,

În acest stupid război,

La mine-n ochi e paiul,

Iar bârna e la voi.

Epigrama

E un catren cu versuri aranjate,

Şi de-un motiv sau caracter legate,

Dar să le-nţelegi şi să n-ai răutate,

Îţi trebuie şi un pic de carte.

Dorul meu îți cântă-n suflet, 

La fereastră, tu stai tristă, 

Și gândești la al meu umblet, 

Vărsând lacrimi în batistă. 

Ziua-ți pare mult prea lungă, 

Zbucium și nesomn ți-e noaptea, 

Iar tristețea ți-o alungă, 

Raza lunii și cu cartea. 

Vântu-ți duce șoapta-n zare,

Printre frunze răvășite,

Glasul meu, ca o chemare,

O cuprinde, și-o înghite.

Pe sub gene stinse, plouă

Răsărind dorinți pripite,

Murmurând o rugă nouă,

Îți ții palmele lipite.

Dar ascultă, lin, tăcerea,

Ea îmi poartă umbra vie,

Și îți lasă mângâierea,

Fără trupul să o știe.

Și privește cum suspină,

Frunza arsă de uitare,

În tăcerea ei se-nchină,

Dorul meu fără hotare.

Lacrimile strângi sub pernă,

Rătăcind prin vis pustiu,

Și-n iubirea ta eternă,

Tu, s-aștepți, că am viu,

Să-ți rămân în nopți târzii,

Ca o rază în fereastră,

Și ca veșnic să mă știi,

Voi fi steaua cea albastră.

Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.

Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.

Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.

Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.

În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.

Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.