Adio!

Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit 

Și de către regina lui a fost dezamăgit 

Blestemul iubiri inima ia-npietrit 

În clipa în care ea nu s-a gândit 

Și fără nici un regret l-a părăsit 

Regele rătăcește în lume înebunit 

Nu înțelege cu ce oare a greșit 

Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit 

N-a fost pregătit să fie părăsit 

Din propria viață se simte izgonit 

N-a fost niciodată atât de îngrozit 

Ca în clipa în care ea l-a părăsit 

Acum nu m-ai poate fi fericit

De când focul iubiri s-a răcit 

Umblă prin alte regate rătăcit 

N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit 

Lângă altă femeie nu poate fi fericit 

Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit 

Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit

Condamnat pe viață să fie nefericit 

Cine știe, poate că pentru asta e menit 

Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit 

În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit 

A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit 

Cum pentru ea regate întregi a cucerit 

Pentru ea voia să ajungă rege peste toți 

Doar pentru ea a spart mi de porți 

Din cauza ei ajunge rege printre morți 

Renunță la absolut toate realizările sale 

Pentru că n-are parte de înbrățișările tale 

Renunță la tot, renunță și la viață 

Pășește încet într-o lume de ghiață 

Amintirea ta se pierde-n ceață

Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?

„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.

Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?

Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.

Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?

E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.

Tu ai aruncat acea păpușă.

Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață

chiar dacă tu nu îți doresti asta.

Mi ai spus să mă gândesc la tine

ca la o experiență frumoasă

care nu a durat mult.

Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,

dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?

aberez.

Pentru că timpul uneori,

Plutește în derivă,

Firav, abia născut în zori,

Din carne de ogivă...

Într-un acvariu fisurat,

Lăsat pe țărmul mării,

Ca un regret nemăsurat,

Bastard al resemnării;

Din ochii ei, însingurat,

Mă sfâșii în uitare,

Sub pasul mic, neîndurat,

Prin vorbele-i amare. 

Mă șterg din mine, ca în vis,

Cu gânduri și tăcere,

Gladiator gemând învins,

De propria cădere...

Pentru că ochii ei acum,

Privesc în altă parte,

În urmă-i doar pustiu și scrum,

Sub frunze negre, moarte.

E timpul poate un fugar,

Jucând perfid cu focul,

Copil naiv, călcând pe jar,

Pierzând la zaruri totul.

În ochii nopții,

am privit cu jale.

Luna argintie,și palidă,

am sărutat-o cu vise neîmplinite, 

Fluturii albaștri,

Ultima dată i-am citit din carte.

Am citit "Luceafărul" de Eminescu,

ultima melodie la pian,

"The manipulator"

am ascultat.

Îmi iau rămas bun de la toți!

Și plec în altă lume,

Fiți sănătoși! Și nu mă căutați,

nu mai vin la voi,

De mine puteți să uitați.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 20.10.2024

O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,

Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .

O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,

Ce ieri,te-ndragosteai de doar un muritor.

Tu,fii,te rog,independenta,

Si țineți mereu rujul în poșetă.

Și nu-l lasa pe el să te doboare ,

Și nici aripile albe să ți le omoare.

Fii mereu sic și zâmbitoare, 

Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.

Oferă ți timp,iubire și-energie,

Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.

Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,

Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.

Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,

Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.

În 2020 te-am cunoscut 

Și știu că într-o iarnă te-am plăcut 

Ți-am dat în dar un tablou mic

Să știi că ești un mic pitic...

Dar oricum tot mi-e dor de tine

Respectul meu îți aparține 

Și nu te-ai mai gândit...

Să-mi ceri iar un edit?

Acum te-ai dus devreme 

O să-ți tot scriu poeme 

Și știu că nu le poți vedea 

Dar totuși eu le voi crea ...

Aveai ochii blând căprui, chiar negri 

Vedeai prin ei multe structuri 

Și acea îmbrățișare caldă 

Îmi făcea inima să ardă...

Atâtea amintiri s-au dus 

Și-acum tu ești acolo sus 

Mulți dintre noi ne-am întrebat 

De ce așa s-a încheiat?

Mi-e întreaga viață numai chin,

Un fulger din pământ spre cer,

În sânge-mi curge doar venin,

Și mușc din patimi și mister.

Alerg cu umbra în sincron,

Și construiesc giganți de lut,

Sunt pregătit de Armaghedon,

De sfânta luptă către absolut.

Mi-e întreg trecutul în pustiuri,

Și cern în plete ploi și vânt,

În cer, spășit, îmi caut alibiuri,

Când sunt chemat de Geea în pământ.

Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,

Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,

Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,

Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.

Absorb în mine a lumii răutate,

Smerit păzesc un sumbru viitor,

Car multe centenare în etate,

Și-s blestemat să fiu nemuritor,

Să stau de veghe aici pe stânci,

Cu veșnicia injectată în genom,

Iar moartea mea va fi numai atunci,

Când va pieri și cel din urmă om.

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,

Rânjetul mi-e zâmbet,

Zâmbetul mi-e grimasă,

Iar grimasa mi-e urlet.

Urletul mi-e geamăt,

Geamătul mi-e suspin.

Suspinul mi-e mângâiere,

Iar mângâierea, strigătul meu,

Cufundat atemporal în tăcere.

De-aș fi în mâna ta o floare,

Pe ale ei petale buza să îți frângi,

Eu aș roși până mă doare,

Iar tu cu stropi de rouă ai să plângi.

Apoi pe frunze să mă mângâi,

Și să mă culci ușor după ureche,

Cu părul ca de aur să mă râzgâi,

De-a pururi să îți fiu pereche.

Aș fi doar primăvară pentru tine,

Te-aș îmbrăca pe veci în curcubeie,

Iar muguri vor erupe din stamine,

Și mii de flori te vor iubi femeie.

Și le vei prinde în buchet pe toate,

Iar inima-ți va fi o uriașă glastră,

Pe care v-oi fura-o într-o noapte,

Ca s-o așez la mine în fereastră

Dacă vrei să-mparţi cu mine,

Negreşit a ta durere,

Am un umăr care ţine,

Doar amar şi clipe grele.

Iar atunci când o întristare,

Te apasă şi te doare,

Îţi ofer o îmbrăţişare,

Ruptă de la soare.

Iar când lacrimile amare,

Îţi curg râuri pe obraz,

Am la inimă o licoare,

Ce te scoate din necaz.

Prinde mâna ce se-ntinde,

Să te sprijine la greu,

E prietenul ce-ţi simte,

Sufletul şi oful său.

Veniţi şi alungaţi-mi teama,

Voi, mângâieri de mamă ,

Se întinde peste mine drama,

Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .

Veniţi şi alungaţi-mi grija,

Voi, sfaturi părinteşti

Mă hăcuieşte-n suflet schija,

Şi toate în jur par nefireşti.

Veniţi şi-mi alinaţi durerea,

Voi, leacuri din străbuni,

Mi-e inima amară  precum fierea,

Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.

Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,

Voi, preoţi din altarele creştine,

O singură  meteahnă  nu-mi iertaţi,

Şi anume, c-am iubit pe orişicine.

Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,

Voi, îngeri păzitori,

Să-mi pot sălta pentru o clipă,

Privirea peste muritori.

E altă noapte sub aceeași lună,

Și stau la masă lângă geam,

Și-n persistența mea nebună,

În dosul lunii ascunsă te zăream.

Parfumul tău pe haine-l simt,

Și mă gândesc să-ți scriu scrisoare,

Dar te-ai mutat și așa presimt,

Că adresa ta e dincolo de soare.

Mă uit pe geam și tainic ninge,

Iar gândul viscolește-n mintea mea,

Și văd cum cineva te-mpinge,

Și cazi în neant din stea în stea.

Afară două umbre grațios dansează,

Îmbătrânesc privind acest spectacol,

Iar muzica îmi ține mintea trează,

Și simt c-o să se-ntâmple un  miracol.

Dar brusc un crivăț cu miros de frică,

Privirea îmi îngheață în fereastră,

Și dansul umbrelor îl văd prin sticlă,

Iar lumea lor e ca și lumea noastră.

Atâta nostalgie îmbrăcată-n iarnă,

Un ultim dans pentr-un uitat holtei,

Și din tavan a început să cearnă,

Cu inimi suferinde de tinere femei.