Nu te duce, Maică sfântă...

Fereastra e deschisă și tăcerea plânge,

Vântul suflă în ultima mea pâlpâire.

                    ⁂

Noaptea mă strânge încet la piept,

și dorm cu capul pe steaua ta căzută…

                    ⁂

O carte veche se deschide singură,

la pagina unde ai râs odată.

Citesc, și era despre moarte…

                    ⁂

Lumina trece printre perdelele vechi,

și parcă pășești prin odaie…

Unde te duci ?

                    ⁂

Ceasul bate încet, fără grabă,

și fiecare ticăit parcă e o șoaptă de-a ta.

Nu mai urăsc timpul.

                    ⁂

Îmi amintesc gustul cafelei noastre,

amestecat cu râsul tău în dimineață.

Nu îmi mai beau cafeaua,

mi-o plâng…

                    ⁂

Lacrimile cad fără glas,

și nu le poate opri nimeni.

Golul din cameră mă ține strâns,

și treptat se umple de tine.

                    ⁂

Ploaia bate pe acoperiș,

ca pașii tăi care nu mai vin.

Am întrebat cerul…

Unde-i potopul ?

                    ⁂

Am rămas singur printre pereți,

cu ochii țintă în tavan,

la ușa prin care ai ieșit…

Unde ai ascuns cheia ?

                    ⁂

Noaptea nu mai are stele pentru mine,

doar umbre care mă urmăresc.

Alerg, alerg mereu,

până îți zăresc dimineața !

                    ⁂

Frunza se mișcă încet pe asfalt,

ca pașii mei care te caută.

Totul e gri și mut,

iar singurătatea crește sub mine.

                    ⁂

O scrisoare de-a ta arde încet în mine,

fără pic de foc.

Cuvintele din ea suprimă flacăra.

                    ⁂

Am ridicat un obiect care ți-a fost drag,

și am simțit cât de gol a rămas locul tău.

Nu mai există nimic de păstrat…

doar durerea din suflet.

                    ⁂

O fotografie veche îmi arată ochii tăi,

dar nu mai cunosc lacrimile lor.

Tot ce văd e un întuneric care se duce spre lumină.

O clipire a universului,

unde pământul e ochi și pleoapele cer.

                    ⁂

Mă uit la cerul întunecat,

și mi-e dor de mâna ta în a mea.

Stelele nu vorbesc, dar ele știu ce am pierdut,

pentru că sunt cu una în plus.

                    ⁂

Fulgi de nea se topesc în pletele tale,

și râsul tău încălzește iarna.

Niciodată nu am crezut

că iubirea poate fi atât de vizibilă.

                    ⁂   

Te simt în ploaie caldă,

pe străzile ude și pustii.

Râsul tău îmi udă obrajii…

Plângând, strivesc umbrele.

                    ⁂

Te visez sub frunzișul galben,

toamna ne acoperă cu parfum de pădure.

Mă aplec să-ți spun că te iubesc,

și vântul ridică ușor frunza.

                    ⁂

Câteodată, când vântul adie,

în foșnetul copacilor aud șoapte.

Ochii nu te văd,

dar sufletul meu știe că ești aici.

                    ⁂

Fulgii care cad: albi, puri și tăcuți,

sunt lacrimile tale

care îmi mângâie iarna.

                    ⁂

Pe masa de lemn zace o ceașcă uitată.

Mirosul tău s-a întins peste ea,

și o văd mereu aburind…

                    ⁂

Uneori te văd în lumina ferestrei,

dar e doar o umbră care trece,

O umbră care îmi arată cât de mult

mă poate durea o absență.

Am sunat să întreb ce mai faci,

Și cine de grijă-ți mai poartă,

Între atâtea apeluri, tu zaci

Și nici că-ți mai pasă de soartă.

Am sunat să te-ntreb despre tata,

Căci știu că îl suni sus în cer,

Oftând, îmi mai spui de una de alta,

Şi-apoi îmi vorbești despre el.

Se-aude încet o liniște-n vorbire,

De parca-i ști de undeva că plâng,

Și - n glasul tău plin de iubire,

Cuvintele în gemete se frâng.

De piept îmi vine să mă iau cu cerul,

Să plâng cu picături de sânge,

Să închid pentr-un minut apelul,

Să-l plâng pe acela care plânge,

Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,

Să-mi facă - o operație pe cord,

Căci nu mai sunt atâta de puternic,

Încât să fiu cu Dânsul de acord.

Și te-am sunat în fiecare săptămână,

Dar astăzi sună întruna ocupat,

Pe unde umbli măicuța mea bătrână,

Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?

Când mâna caldă ca o vară,

Prin părul răsfirat petreci,

Tu te gândești cum e afară,

Eu mă gândesc pe unde treci.

Când trupul la fereastră-ți șade,

Privind pierdută-n spre livezi,

Tu te gândești la pomi și roade,

Eu mă gândesc c-ai să mă vezi.

Când noaptea tragi perdeaua deasă,

Iar umbra-ți prinde strălucire,

Tu te gândești să fii mireasă,

Eu mă gândesc să îți fiu mire.

În jurul tău priviri roiesc,

S-admire chipul nelumesc,

Și toți se-ntreabă cum ar fi;

De le-ai zâmbi!

Tu capu-n spate îl întorci,

C-auzi nenumărate voci,

Și pentru toate rai ar fi;

De le-ai zâmbi!

Și-am stat în umbră neclintit,

Cu gândul frânt și înrobit,

Că lumea-ntreagă s-ar opri,

De ne-ai zâmbi!

Pe buza ta, un semn ușor

Ar frânge zarva tuturor,

Și clipa însăși s-ar opri,

De ne-ai zâmbi!

Dar ții lumina în surdină,

Ca pe o aură divină,

Iar eu nu cred că nu va ști,

A tale buze a zâmbi...

M-am aciuat în calea ta,

Ca mersul să ți-l schimb cumva,

Tu galeș însă m-ai privit,

Dar n-ai zâmbit!

Și-n pașii tăi m-am strecurat,

Cu visul meu neînduplecat,

Sperând că-n el te-ai regăsi,

De mi-ai zâmbi!

Purtai în gene-un cer închis,

Ca un hotar de necuprins,

În el m-aș frânge, te-aș iubi,

De mi-ai zâmbi!

Acum rămân cu dorul mut,

Cu gândul că te-ai prefăcut,

Și într-o clipă m-aș jertfi,

De mi-ai zâmbi!

Și-am înțeles, târziu, prea bine,

Că zâmbetul nu-i pentru mine,

Că-s doar un trecător stingher,

Prin al tău cer.

Dar dacă într-o zi, cândva,

Tristețea te va apăsa,

Iar pasu-n dreptu-mi l-ai opri,

Eu ți-aș zâmbi!

Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,

Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,

Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,

Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.

Rămân în tine o strajă la porțile durerii,

Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,

Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,

Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.

Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,

O sete fără apă, din care încă beau,

Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,

Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.

Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,

O veșnicie strânsă în tremurul de lut,

Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,

Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.

Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,

Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;

Şi taina care doare, va fi iar moștenită,

De omul ce iubește cu sufletul deschis.

Cu furca aș pleca în cer,

Să-ncarc un car cu stele,

Apoi pe toate să le-ofer,

Numai femeilor rebele.

Să prind în mână sânul lunii,

Să mestec razele de soare,

Strângând în ciur apa furtunii,

C-apoi să pot scuipa răcoare.

Aș reclădi femeia din mătasă,

Şi nu i-aș da nici soţ, nici casă,

Aș pune-o la răscruce ca ispită,

Să moară inima de hepatită.

Presimt secretul ce stă ascuns

în aripile tale de nepătruns.

Zborul cu viteza unei stele căzătoare

mă face ascuns printre norii călători

Valurile mării ating țărmul

cu puterea aripilor în zbor.

Cascada iubirii,

care nici o tornadă

nu poate să o doboare.

Din fire de apă colorată,

roșu aprins pus pe inima unui Cupidon

ți-am croit destinul,

săgeata iubirii aruncată în marea inimii.

Un nume bun, e-aşa cum ştim,

O mare bogãţie

Ce-atârnã greu şi pentru Timp

Şi pentru Veşnicie!

Strãmoşii noştri ne-au lãsat

Când au plecat din lume,

Un grai plãcut, duios, curat,

O glie şi un nume.

O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat

Târându-vã în coate,

Pe un tãrâm îndepãrtat,

S-avem noi libertate,

Voi sunteţi în inima mea

O amintire vie;

Şi, cel puţin, ţãrâna grea,

Uşoarã sã vã fie!

                  ☆

Îmi stãruieşte-n minte-un gând,

De-o bunã vreme-ncoace

Şi-a scrie despre tine-un rând

Nu vrea sã îmi dea pace.

Ţinând la pieptu-mi, poza ta

Din vremuri depãrtate,

Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,

Pentru posteritate.

Te vãd, privind înspre trecut,

- Din ce-mi spusese tata -

Trimis fiind, ba peste Prut,

Ba peste Munţii Tatra.

Noi nu ne-am cunoscut deloc

- Te ştiu din auzite -

Însã jucãm acelaşi joc

În ere diferite.

Ţie nu ţi-a trecut prin gând

Cã vin şi eu pe lume;

Cã-ţi sprijineai capul în mâini

Şi-mi cãutai vreun nume...

Din dosul carului cu boi,

În Mai, când râde vara,

Mi te chemarã în rãzboi,

Sã aperi şi tu, ţara.

Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,

Pentru atâta vreme!

Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari

Vreodatã, sã te cheme.

Dar, într-o zi, ca într-un vis

Citişi, într-o ţidulă,

Că gura morţii s-a închis,

Fiind de-acum sãtulã.

Ah, cât de mult te-ai bucurat

Visând aburul pâinii!

Şi te-ai oprit, intrând în sat,

S-auzi cum latrã câinii...

Îţi spuserã şi cei doi fraţi,

Îţi spuserã hangiii,

Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,

Nevasta şi copiii.

Iar eu acum, mai-mai plângând,

Cum pot descrie, oare,

Venirea ta, ce-a pus în rând

O mare sãrbãtoare?

                  ☆

Azi, când aud din nou cântând

Fanfarele şi corul;

De omul care vã vorbesc,

Mã prinde, parcã, dorul.

Printre acei ce au scãpat

De recea morţii ghearã,

O umbrã vãd, intrând în sat,

Într-o ploioasã searã.

Un om, venind dintre cei mulţi

Ce n-aveau sã mai vinã,

Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,

În ţara cea strãinã.

Un cetãţean, cu suflet bun,

Cu sorã-sa, Larissa,

L-au ajutat, cu luntrea lor,

Sã treacã râul Tisa.

Un biet pescar, bãtrân şi slab,

Zãri, pe înserate,

Venind spre el vreo câteva

Fãpturi neajutorate.

El luã atunci din peştii sãi

Şi se grãbi sã-i frigã

Iar, mai apoi, puse mujdei

Şi-un boţ de mãmãligã.

Ei au mâncat şi-au prins puteri

Sã meargã mai departe,

Parcã nemaiavând dureri

Şi nici fricã de moarte.

Iar, luntrea lui, din lemn de brad,

Pufoaica lui şi brâul

Le dete unui camarad,

Sã treacã şi el râul.

C-un vechi prosop, murdar şi ud,

Cu-oglinda lui concavã,

Cu-atât a mai venit 'napoi

Din vechea Bratislavã...

Cei tineri parcã simt şi ei

Urgia din redutã,

Când mâna ta, de brav oştean

Ţi-o strâng şi te salutã.

                  ☆

Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi

Şi ai un rost sub soare;

Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,

Rãmâi un oarecare!

În văzduh se aude-un cânt,

Dar nu-i pasăre, nici vânt,

Parc-o harpă uriașă,

Plânge-o viață pătimașă.

Curge lin o doină veche,

Sunet straniu, nepereche,

Tot ce mișună se-ntreabă,

De ce zbor îngeri în grabă?

Imnuri plâng deodată-n cor,

O priceasnă despre dor,

Numai eu nu mă frământ,

Fiindcă știu de acest cânt,

Urcă-n sus la Dumnezeu,

Dezrobit sufletul meu.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Tăcerea se lipește de pereți,

ca un mușchi rece, umed, fără viață.

Umbrele se arcuiesc în colțuri,

și scaunele gem sub pașii care nu mai vin.

Aerul miroase a praf și lemn vechi,

și fiecare clipă se frânge în vuietul inimii.

Fereastra tresaltă sub vântul care urlă,

iar lumina se stinge în colțurile camerei.

Ceasul se scurge ca un șarpe mut,

iar umbrele odăii se lungesc,

se împletesc și mă privesc cu ochi străini,

ca și cum știu toate lucrurile pe care le-am ascuns.

Și stau, singur,

cu urechile lipite de tăcere,

simțind cum fiecare sunet care nu vine

devine greutatea lumii întregi apăsându-mi pieptul.

Aștept dimineața ca pe o mântuire…