Indeterminare
Sunt cea mai teribilă fiinţă din istorie,
O bestie plină de flăcări şi întunecimi,
De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,
Un abis sinistru de mari adâncimi.
Grijile lumii şi incertitudinile toate,
Într-o clipă în mine amuţesc,
Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,
Percepe mesaje din peisajul lumesc.
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.
Deci, vreau să beau cupa plăcerii până la fund,
Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori disperare,
Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,
Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 1 octombrie 2023
Vizualizări: 615
Poezii din aceiaşi categorie
Durerea
Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?
O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?
Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?
Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?
De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.
Dincolo de Veci
Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,
Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,
Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,
Aducând adevărul pe-al lumii granit.
Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,
Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.
Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,
Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.
De m aș găsi .
Voi pleca în lumea largă,
Doar cu mine și o desagă
Unde pașii mă vor duce,
Purtăndu-mi stoic a mea cruce.
Poate norocu-mi iese -n cale,
Învărtindu-mă-n spirale;
Să -mi ghicesc al meu destin,
Să mă dezbrac de clandestin.
Să mi găsesc rostul în viață,
Strecurăndu-mă prin ceață,
Valul mării să-l străbat
Spre un tărâm uscat..
Unde visele pierdute
Încolțesc din nou,vândute
Sufletelor fără prihană,
Rugându-se la o icoană.
Mă scotocesc prin buzunare,
Să găsesc ceva valoare;
Hazardul Să mi -l tărguesc
Din hoinărit Să mă trezesc.
Fotografiile
Mi-se pare că-s închise,
Amintirile-n imagini,
Stau acolo ele prinse,
Nemișcate, amorțite.
Mi-se pare că-s lipite,
Din lumea ceia pe-un perete,
Oare e o lume, fără viață?
Înghețați, ca într-un cub de gheață...
Autor: Nicoleta Postovan
Început
Stau adesea, meditând asupra universului.
Încercând să înțeleg menirea omului,
Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,
Dar neștiut de nimeni...
Când te gândești că, omul este un microcosmos
Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos
Când este vorba de antropos.
Uitând mereu, de același Theos.
Paradoxal, două lucrări.
Prin care Theos e prezent
Atât în cel din om
Cât și din univers.
Un iad cu flăcări înghețate
Un iad cu flăcări înghețate pâlpâie pe exterior
De l-atâtea nedreptăți, prea multe judecăți
Si m-am răcit pe interior, totu-i searbăd
Când ești bolnav de multe și nimic nu te mai scapă
Durerea
Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?
O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?
Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?
Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?
De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.
Dincolo de Veci
Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,
Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,
Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,
Aducând adevărul pe-al lumii granit.
Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,
Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.
Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,
Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.
De m aș găsi .
Voi pleca în lumea largă,
Doar cu mine și o desagă
Unde pașii mă vor duce,
Purtăndu-mi stoic a mea cruce.
Poate norocu-mi iese -n cale,
Învărtindu-mă-n spirale;
Să -mi ghicesc al meu destin,
Să mă dezbrac de clandestin.
Să mi găsesc rostul în viață,
Strecurăndu-mă prin ceață,
Valul mării să-l străbat
Spre un tărâm uscat..
Unde visele pierdute
Încolțesc din nou,vândute
Sufletelor fără prihană,
Rugându-se la o icoană.
Mă scotocesc prin buzunare,
Să găsesc ceva valoare;
Hazardul Să mi -l tărguesc
Din hoinărit Să mă trezesc.
Fotografiile
Mi-se pare că-s închise,
Amintirile-n imagini,
Stau acolo ele prinse,
Nemișcate, amorțite.
Mi-se pare că-s lipite,
Din lumea ceia pe-un perete,
Oare e o lume, fără viață?
Înghețați, ca într-un cub de gheață...
Autor: Nicoleta Postovan
Început
Stau adesea, meditând asupra universului.
Încercând să înțeleg menirea omului,
Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,
Dar neștiut de nimeni...
Când te gândești că, omul este un microcosmos
Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos
Când este vorba de antropos.
Uitând mereu, de același Theos.
Paradoxal, două lucrări.
Prin care Theos e prezent
Atât în cel din om
Cât și din univers.
Un iad cu flăcări înghețate
Un iad cu flăcări înghețate pâlpâie pe exterior
De l-atâtea nedreptăți, prea multe judecăți
Si m-am răcit pe interior, totu-i searbăd
Când ești bolnav de multe și nimic nu te mai scapă
Alte poezii ale autorului
Mă simt în fiecare zi învins...
Mă simt în fiecare zi învins,
De timp, de viață și cuvinte,
Şi mă apucă-un dor aprins,
De înaintașii din morminte.
Mă reclădesc doar din erori,
Iar lut mi-e gângurit de prunci,
Mă-nsuflețează ai zilei zori,
Şi zbor din nou pe stânci.
Călăi cu flori la butonieră,
Zâmbesc la fiecare pas al meu,
Iar sufletul mi-l văd ca pe o sferă,
Ce se înălță trist la Dumnezeu.
Pe-al tatei trunchi mă altoiesc,
Și înfrunzesc la mama-n brațe,
Pământul pe vecie să-l umbresc,
Hulit de farisei și de paiațe.
Când păsări or să-și facă cuib în mine,
În triluri vechi atuncea am să cânt,
Durerea omului ce apocaliptic vine,
Pe norii cerului, victorios călcând.
Destinul
Eu, abia sositul prunc
În noua lume ce mi-i casă,
Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung
Şi moartea tânără fără de coasă.
Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,
Cu lungi urcuşuri şi abisuri,
Cu clipe mai amare ca pelinul,
Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.
Spăşit m-am adăpat din ele,
Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,
Flămând am adormit sub stele,
Ca-n zori într-o scânteie să erup.
Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.
Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,
Şi-am râs în fiecare dimineaţă,
De ursitori şi moartea cea cuminte.
Acum, de aici, din vârf de creastă,
Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,
Mă uit la prunci şi la nevastă,
Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.
Gemete …
Gemete sunt trăirile mele,
Picuri de neant şi de stele,
Ţipăt de râmă strivită,
Mângâiere neoferită.
Mă înţeapă un trandafir în demenţă,
Iubirea din mine cere clemenţă,
Privirea spre cer îmi este întoarsă,
A trăi… mi se pare o farsă.
De oameni mă separă umanul,
Prieten îmi este iarăşi duşmanul,
Alături de harpă-i o sfântă,
Şi melodii depravate îmi cântă.
Fluturi se sinucid spre amurg,
Fericit îi priveşte un demiurg,
Aud cum putrezeşte iubirea,
Cobor în abis, să jelesc omenirea.
Te aud în tăcere…
Te aud în tăcere cum chemi alt cuvânt,
De parcă iubirea se naște din vină,
Și simt cum distanța devine mormânt,
Iar inima tristă amarnic suspină.
Te port ca pe-o rană ce ustură-întruna,
Și sângele-mi curge în valuri fierbinți,
Tu sorbi cu alt suflet prigoana, minciuna,
Iar eu beau tăcerea din ochii-ți cuminți,
Și calc îndrăzneț pe cioburi de abis,
Și sângele curge, și rana mă doare,
Și-n fiece noapte îmi dăinui în vis,
Ca o umbră ferită de lumină și soare.
Mi-e dorul o candelă stinsă pe prag,
Tu ești amintirea ce-n alte lumi tace,
Doar nopții și lunii îi mai sunt drag,
Și-o stea căzătoare în brațe îmi zace.
Nu mai pot iubi
Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.
Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.
Privesc fără să văd, ascult fără să aud,
Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.
Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,
Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.
Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.
Târziu...
Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,
Și pielea albă, fragedă de suplă jună,
Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,
Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.
Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,
Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,
În focul inimii mocnește numai jar,
Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.
Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,
Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,
Și va usca-o vântul și razele de soare,
Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.
E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,
Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,
Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,
Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.
Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,
Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,
Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.
Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.
Mă simt în fiecare zi învins...
Mă simt în fiecare zi învins,
De timp, de viață și cuvinte,
Şi mă apucă-un dor aprins,
De înaintașii din morminte.
Mă reclădesc doar din erori,
Iar lut mi-e gângurit de prunci,
Mă-nsuflețează ai zilei zori,
Şi zbor din nou pe stânci.
Călăi cu flori la butonieră,
Zâmbesc la fiecare pas al meu,
Iar sufletul mi-l văd ca pe o sferă,
Ce se înălță trist la Dumnezeu.
Pe-al tatei trunchi mă altoiesc,
Și înfrunzesc la mama-n brațe,
Pământul pe vecie să-l umbresc,
Hulit de farisei și de paiațe.
Când păsări or să-și facă cuib în mine,
În triluri vechi atuncea am să cânt,
Durerea omului ce apocaliptic vine,
Pe norii cerului, victorios călcând.
Destinul
Eu, abia sositul prunc
În noua lume ce mi-i casă,
Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung
Şi moartea tânără fără de coasă.
Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,
Cu lungi urcuşuri şi abisuri,
Cu clipe mai amare ca pelinul,
Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.
Spăşit m-am adăpat din ele,
Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,
Flămând am adormit sub stele,
Ca-n zori într-o scânteie să erup.
Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.
Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,
Şi-am râs în fiecare dimineaţă,
De ursitori şi moartea cea cuminte.
Acum, de aici, din vârf de creastă,
Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,
Mă uit la prunci şi la nevastă,
Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.
Gemete …
Gemete sunt trăirile mele,
Picuri de neant şi de stele,
Ţipăt de râmă strivită,
Mângâiere neoferită.
Mă înţeapă un trandafir în demenţă,
Iubirea din mine cere clemenţă,
Privirea spre cer îmi este întoarsă,
A trăi… mi se pare o farsă.
De oameni mă separă umanul,
Prieten îmi este iarăşi duşmanul,
Alături de harpă-i o sfântă,
Şi melodii depravate îmi cântă.
Fluturi se sinucid spre amurg,
Fericit îi priveşte un demiurg,
Aud cum putrezeşte iubirea,
Cobor în abis, să jelesc omenirea.
Te aud în tăcere…
Te aud în tăcere cum chemi alt cuvânt,
De parcă iubirea se naște din vină,
Și simt cum distanța devine mormânt,
Iar inima tristă amarnic suspină.
Te port ca pe-o rană ce ustură-întruna,
Și sângele-mi curge în valuri fierbinți,
Tu sorbi cu alt suflet prigoana, minciuna,
Iar eu beau tăcerea din ochii-ți cuminți,
Și calc îndrăzneț pe cioburi de abis,
Și sângele curge, și rana mă doare,
Și-n fiece noapte îmi dăinui în vis,
Ca o umbră ferită de lumină și soare.
Mi-e dorul o candelă stinsă pe prag,
Tu ești amintirea ce-n alte lumi tace,
Doar nopții și lunii îi mai sunt drag,
Și-o stea căzătoare în brațe îmi zace.
Nu mai pot iubi
Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.
Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.
Privesc fără să văd, ascult fără să aud,
Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.
Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,
Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.
Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.
Târziu...
Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,
Și pielea albă, fragedă de suplă jună,
Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,
Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.
Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,
Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,
În focul inimii mocnește numai jar,
Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.
Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,
Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,
Și va usca-o vântul și razele de soare,
Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.
E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,
Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,
Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,
Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.
Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,
Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,
Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.
Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.