O scrisoare fatală

M-am temut – şi ţie nu ţi-am spus,

Că-n mine creşte-un rug nemăsurat,

Cu foc tăcut, ce mistuie nespus,

Tot ce ating şi tot ce-a fost curat.

Mi-e trupul strâmt de-atâta nesfârşire,

Mi-e gândul gol de cât te-a înălţat,

Şi-n visul tău abia mai sunt o fire,

Ce-şi cere dreptul de a fi iertat.

Şi dacă pleci, nu-i pentru că vrei duhul

Eliberat din templul de păcat,

Ci fiindcă-n mine n-ai găsit nici cruce,

Nici legământ, doar cerul înnorat.

Te-aş fi putut sculpta din frica mea,

Cu degetele amorţite de nesomn,

Dar m-am gândit, apoi, că undeva,

Mereu ar plânge carnea ta de om.

Mi te-au zidit din coastă prea devreme,

Că timp nici Domnul n-a avut,

Acum mă nărui zilnic sub probleme,

Și mă întreb cum astfel s-a putut...

Am învăţat să strig fără să chem,

Cu limba smulsă dintr-un vis uitat,

Tu eşti, dintre păcate, cel suprem,

Păcat ce nu mi-e nicidecum iertat.

Acum, că ştiu ce-aș fi putut să fiu,

Te las să mori în mine pe deplin,

Căci uneori, iubirea e un câmp pustiu,

Arat adânc, cu vârful unui spin...

Clipe multe curg în valuri,

Ca o ploaie zi și noapte,

Viața noastră-i între maluri,

Între naștere și moarte.

Bocet scos la zămislire,

Și-un surâs pe patul morții,

Viața ni-i un fir subțire,

Legănat în voia sorții.

Timpul trece fără milă,

Nu ne rabdă nici un veac,

Suntem numere pe-o filă,

Trupuri moarte fără leac.

Pe cărarea neființei,

Calcă pași cu glas tăcut,

Dorul stins al necredinței,

Se prelinge-n lutul mut.

Intonări în vechi scripturi,

Cete, mesageri de îngeri,

Ne vorbesc cu patru guri,

De momentul marii frângeri.

Totu-i plâns ori mângâiere,

Și ne poartă același vânt,

Suntem clipa de durere,

Ce dispare-într-un mormânt.

Doar vântul nopții poate,

Să-ți poarte-al meu oftat,

Prin viscol de uitare,

Prin timpul destrămat.

Iar plânsul ce îți pare,

Atât de nevăzut,

Va inunda pământul,

Sub pasul tău tăcut.

Iar seara, când tăcerea,

Te va chema-napoi,

Vei auzi departe,

Un glas străin prin ploi.

Și poate-n acea clipă,

Când ceru-ți va fi gol,

Vei regăsi-n tăcere,

Și gestul tău frivol.

Și-atunci, de va fi astfel,

Să nu-mi mai scrii nicicând,

Căci dorul ce se-ntoarce,

E cel mai greu mormânt.

E beznă-n zori și-n miez de amiază,

Pustiu e satul cel întins pe vale,

Icoana-n drum cu ochii goi veghează,

Cum vântul șuieră prin case goale.

Fântâna plânge singură sub vii,

Biserica demult stă încuiată,

Iar ruga nu mai suie către fii,

Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.

La stână urlă lupii după oi,

Iar clopotul stă mut și fără sfoară,

Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,

Pe strâmta și tăcuta ulicioară.

Prin gardul frânt e câmp de păpădie,

La geamul școlii crește-un rug păgân,

Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,

Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.

Sub streșini plâng ulucele crăpate,

Iar dușumeaua urlă după pași…

Ce boală Doamne ai vărsat în sate,

De sunt pustii și fără de urmași?

Pe aceiaşi bancă, ca întotdeauna,

În parcul cu platani m-am aşezat,

Spre o frunză moartă întind mâna,

Şi-i caut ramul de unde-a picat.

Încerc s-astup golul din mine,

Cu mici prostii şi dulci iluzii,

Să trag cortina peste tine,

Să strig, să mă audă surzii.

De atâta timp, cald am păstrat,

Aici pe bancă al tău loc,

Şi zi de zi câte o roză am aşezat,

Dar nu mai vrei s-apari deloc.

Aşteaptă porumbeii ale tale firimituri,

Aşteaptă a ta mână caldă, moale,

M-alătur şi aştept acele guri,

Ce le furai când îţi stăteam cu capu-n poale.

Mi-e dor de mersul tău pe alee,

De clipa când te-am sărutat,

De izul tău de azalee,

De părul blond cârlionţat.

De-a noastre dulci plimbări mi-e dor,

Şi plâng ca un copil flămând,

Aici pe bancă vreau să mor,

Şi aici să-mi fie şi mormânt.

Sărută-mi mâna tremurând spre tine,

Să simt că-n palma ta mi-e rostul scris,

Că drumurile-ți toate duc spre mine,

Și-n ochii tăi iubirea s-a deschis.

Sărutul tău să-mi spele-n mângâiere,

Povara nopților fără răspuns,

Să-mi fie alinare și putere,

Un început din dorul nepătruns.

Sărută-mi sufletul de ceară,

Să mi-l topești, să curgă foc divin,

Și-apoi să strălucească iară,

Ca un luceafăr în ochiul tău senin.

Sărută-mi pleoapa arsă de suspine,

Să-mi scuturi visul prins în nerostire,

Să-mi spui că-n clipa asta, doar cu tine,

Durerea îmi va fi o simplă amintire.

Sărută-mi tâmpla, vremea să-și oprească,

Și-n umbra vârstei, tot focul să rămână,

Să-mi fie inima din nou cerească,

Și nu o pasăre cu aripa-n țărână.

Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,

Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.

Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,

Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.

Când noaptea vine atât de repede și iute,

Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,

Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,

Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.

Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,

Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.

O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,

Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.

Eram atât de fericită și rănită în același timp, 

Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.

Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?

Deloc deloc nu ne venim în fire.

De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?

Atât de rea și fioroasă ți se pare?

A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,

Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare. 

Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic, 

Și să mă lași de jos încet să mă ridic. 

Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare, 

Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare. 

Și noaptea cea dintâi a noastră, 

O vei arunca oare pe a ta fereastră?

Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,

În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.

Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori, 

Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?

Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,

Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?

Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,

Pentru care de ieri noi am pornit acest război?

Mai ai tu oare acea simplă cană,

Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?

Mă mai știi tu oare cine sunt?

Mai știi când mă priveai prelung?

Mai știi cine te-a iubit atât de tare?

Și pentru cine eu sunt biruitoare?

Mai vrei să-ți amintești de mine?

Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?

 Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?

Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?

In my view of my true self,
I put my love on the shelf.
Even though I beg,
For our love another leg.
White moon from afar,
I wish we had a calendar,
On our both days to entwine,
A common noon to define.
As a river, crystalline
As your word, medicine
I want to see a good day,
In which distance won't delay.

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Blestemat să te iubesc o eternitate,

Blestemat să port dorul tău,

Blestemele sunt lipsite de dreptate,

Blestemele sunt menite să-mi facă rău.....

Blestemat să nu-ți mai vorbesc,

Blestemat să fiu doar un fost,

Blestemat veșnic să te iubesc,

Blestemat să te iubesc cu orice cost...

Nu vreau să rup blestemul

Nu vreau să te arunc în uitare,

Vreau să-nbrățișez infernul

Fără să găsesc alinare........

I'd rather close my eyes,

You think I cannot see but

I only see the shadow of a tree

On my window, next to me

Time seems to be flying

While you’re watching through the mirror

It feels like there’s a barrier

And you're the puppeteer.

Once a tree, now a skeleton to me

Weird reactions in my mind

The desire I can't deny

Electric touches now feel empty

And I hate it, yes, I do

’Cause from beauty comes the truth

Two different worlds — mine and yours

Yesterday feels like a long time ago

Like you felt the wind blowing so slow

You held my heart but it was so cold,

Once a tree, now a skeleton to me

Weird reactions in my mind

The desire I can't deny

Electric touches now feel empty

And I hate it, yes, I do

’Cause from beauty comes the truth

Once the winter shutters through

You only hear the echoes of emptiness

I only see the shadow of a tree

On my window, next to me

Time keeps on flying

Imagining again, struggling the same way

And here’s how time is flying again

From branches, leaves, and flowers

Now there is nothing left but air

Once a tree, now a skeleton to me

Weird reactions in my mind

The desire I can't deny

Electric touches now feel empty

And I hate it, yes, I do

’Cause from beauty comes the truth

It feels like there’s a barrier

And you're the puppeteer....

Two different worlds — mine and yours

Close your eyes....imagine yourself somewhere else....

’Cause from beauty comes the truth

Sunt atâtea sentimente

Ce nu le pot explica,

Și mă doare sufletul

Că eu nu te pot avea.

Stau și mă gândesc la tine

Dacă te gândești la mine,

Oare ție îți e bine

Să mă vezi că nu sunt bine?

Mă complimentezi tu foarte

Și îmi spui că sunt specială,

Însă nu atât de tare

Ca tu să mă iubești iară.

Încredere?.....de unde încredere,

S-a risipit odata cu noi.

In bezna nopții întunecate,

La fel ca și amintirile noaste 

Încredere........nu mai am incredere,

Nu mai cred in povești pentru o clipă.

In vorbe goale spuse de umplutură,

Și nici....și nici în iubirea de odinioară.

Mi-ai promis iubire și respect,

Dar mi-ai oferit ura și blestem.

Mi-ai promis un viitor împreună,

Dar mi-ai oferit durere.

Îmi spune-ai că vei rămâne și la greu,

Dar unde ești acum...ai plecat.

Mi-ai luat inima apoi ai aruncat-o

Facand-o in mii de bucăți 

Cuvintele mele nu pot cuprinde toată durerea .

Dar știu că într-o zi ...poate nu azi.

Poate in zece ani sau douăzeci, nu știu când,

Îmi vei plânge dorul și atunci voi zâmbi,

Stiind că suntem doar niște străini.