Decorporalizare

Mă-ntreabă sufletul pustiu, 

De tine veste dacă știu, 

Întreabă inima beteagă, 

De ce-ai plecat ființă dragă? 

Și nu știu ce să le răspund, 

Când noaptea-n lacrimi mă cufund, 

Când vântul șuieră prin văgăuni, 

Iar focul geme sub cărbuni. 

Și-aș vrea să dorm în umbra ta,

Să nu mă mai trezesc din ea,

Să fiu un pas ce se așterne,

Pe drumul tău, în nopți eterne.

Se stinge clipa în tăcere,

Și timpul n-are mângâiere,

Rămân cu mine și cu dorul,

Pierzând din palme viitorul.

Ți-am scris pe cer, cu gândul ars,

Cuvinte dulci, de bun rămas,

Dar stelele le-au prefăcut,

În rugi ce-n beznă s-au pierdut.

Și cad în vis, purtând icoana,

Privirii tale, precum toamna

Își poartă frunza rătăcită,

Peste pădurea îngălbenită.

Mi-e teamă să pășesc în zi,

Când știu c-aici nu vei mai fi,

Și orice clipă ce mă ține,

E-o risipire, fără tine…

Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,

Și fiecare sunet e un țipăt neuman,

Născut de mine, și înfiat de lume,

Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.

Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,

Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,

Iar sângele ce-mi curge printre rime,

Încheagă un poem ce n-are autor.

Cântarea mea nu caută iertare,

Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,

E trupul meu strivit de orișicare,

De Dumnezeul care tace crunt.

Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,

Ca un ocnaș al propriei lumini,

Și-n mine clopotul durerii bate,

Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.

Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,

Cu gura spartă-a dorului prelung,

Și fiecare notă, mă supără și miră,

Că n-o aud decât atunci când plâng.

Iar cântecul, o lacrimă tăcută,

Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,

Să strige lumii cu o șoaptă mută:

Veniți, azi cântă versuri, un străin!

Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,

O cruce fără nume, fără semn,

Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,

În care cântecul prin sita lumii-l cern.

 " - Te rog, închide fereastra, zise Topârceanu, că nu pot muri din cauza   

     miresmei de liliac. Și Didi se ridică și închise fereastra... " 

Iubito, te rog, închide fereastra, 

Mirosul de liliac nu mă lasă să mor, 

Alungă și pasărea aceasta, 

Ce-mi cântă despre viață și-amor. 

Iubito, închide și ușa te rog, 

Văd primăvara cum râde pe prag, 

Cu moartea făcusem astăzi zălog, 

Dar miresmele ei înspre viață m-atrag. 

Stinge lumânarea, e prea multă lumină,

Îmi cade pe suflet ca un adevăr nedorit,

În beznă durerea devine mai lină,

Și primesc mai ușor ce mi-a fost hărăzit. 

Iubito, nu-mi spune că totul va trece, 

Că timpul adună ce astăzi se rupe,

Sunt răni care cer un sânge mai rece,

Și-un trup din care nebunia erupe. 

Iubito, dacă plec, să nu fie chemare,

Nici plâns după mine, nici semn să mă-ntorc,

Sunt drumuri care cer un pas mult mai mare,

Și inimi aprinse care trec prin soroc.

Iubito, dacă plec, să nu fie suspin,

Nici flori prea târzii, nici cuvinte pe cruce,

Am fost un om care a iubit prea puțin

Această viață ce prea iute se duce. 

Iubito, te rog, închide fereastra, 

Mai fă-mi încă o dată pe plac, 

Sunt gata să plec din lumea aceasta, 

Dar nu pot muri din cauza miresmei de liliac... 

Treptat, treptat prin viață trecem toți,

Cu un destin ce-i scris la fiecare-n cer,

Mai bravi, mai harnici, mai netoți,

Și fiecare pas de-al nostru e-un mister.

Privim spre cer, și cerul nu răspunde,

Ne poartă doar pe drumuri de uitare,

Și glasul nostru, stins, în noi pătrunde,

Ca un ecou ce-și caută scăpare.

Ne duce viața ca un vânt printre ruine,

Prin labirintul zilelor de fum,

Și întrebăm ades stihiile străine,

De ce-i noroi și spini pe-al nostru drum?

Ne-apasă întunecimi și mari înfrângeri,

Dar mai apoi, sfârșim râzând în cânt,

Iar râsul ne apropie de îngeri,

Și ca o adiere ni-i viața pe pământ.

Și tot ce suntem, trup și suflet,

Va fi în veșnicie ca un tainic vis,

O cruce va marca al nostru umblet,

Și-un nume ce în ceruri va fi scris.

Azi simt cum anii, ca o apă oarbă,

Îmi spală urmele din ce-am trăit,

Iar de sub tălpi pământul mă întreabă,

Ce nume poartă tot ce-am părăsit.

Pe câmpul mut al vechilor dureri,

Atârnă ceața ca un giulgiu pal,

Și parcă morții, risipiți pe nicăieri,

Își strâng tăcerea într-un lung semnal.

Sunt resemnat, și stau la marginea uitării,

Ca un străjer rămas fără hotar,

Cu tâmpla sprijinită-n țărmul mării,

Și respirația cuprinsă-n fiecare val.

Iar drumul meu, sub pași, se face rană,

Ca o scriptură scrisă încet, de mână,

Pe care o citesc tăcuți, din iarbă, anii,

Cu litere de umbră și țărână,

Și simt cum crește din tăceri cuvinte,

Ca niște muguri rupți din rădăcini,

Ce vă vor spune ce-am pus în morminte,

Și-am îngropat sub veacuri de rușini.

Căci nu doar morții dorm sub iarba grea,

Ci și tăceri pe care le-am zidit,

Iar timpul, ca un judecător, abia

Le-așteaptă glasul încă nevorbit.

De-aceea merg cu pașii tot mai rari,

Călcând peste-o memorie rănită,

Știind că-n urma mea răsar lăstari,

Din fiecare rană nerostită.

Alunec, alunec pe luciu de gânduri,

Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta

Ce curge alene peste valuri și vânturi,

Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.

Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,

Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,

Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,

Aprinzând peste mine lumini rătăcite.

Zboară în stoluri puzderii de gânduri,

Iar fața-mi mimează uimită expresii,

Migrează înapoi ordonate în rânduri,

Iar cele străine se transformă-n obsesii.

Alunec, alunec misterios prin amurg,

E beznă în minte și acolo-i sorgintea,

Negre himere prin trup mi se scurg,

Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.

Multe am făcut pășind prin viață

Dar recunosc și câte-s nefăcute,

Multe dintre ele sunt cunoscute

Dar rămân și unele necunoscute.

Cine ar putea vreodat'a spune

De câte ori s-a încurcat în ițe,

Și cum a reușit să le dezlege

Făr'a lăsa în urmă...rămășițe?

Suntem o viță dacică de înțelepți

Și-avem darul de-a pune etichetă,

Ești vinovat, nevinovat plătește

Și-apoi vom face noi...anchetă.

Ne place să arătăm cu degetul

Și spre Ion, Vasile și chiar Veta,

Iar când arătătorul se întoarce

Rușinea e mai mare..ca planeta.

Odat' am ridicat de jos o piatră

Și-am aruncat-o direct în țintă,

Dar s-a întors-napoi și m-a lovit

Precum un glonț ieșit din flintă.

Târziu am priceput că-n astă viață

Poți recolta doar ceea ce sădești,

Iar dacă inima-ți e plină de răutate

Nu te-aștepta ca bine să primești!

Azi cu nepotul am participat

La un concurs de șah la sat,

Premiul cel mare nu l-a luat,

Pentru că tare prost a judecat

Au fost partide mult disputate

Și unele din ele greu câștigate,

Iar unde a mutat făra-gândi,

Șat mat a încasat cât ai clipi

Ne vom întoarce din nou la joc

 După o analiză a rundelor jucate,

Să apelăm la intelect, nu la noroc

Iar greșelile, să nu mai fie repetate

De la concurs multe s-au reținut

Și mai presus să nu te lași bătut,

Și chiar și-atunci când idei nu-s,

În minte mai există...o mutare-n plus!

Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,

În dulci amintiri de copil să se scalde,

Focuri de toamnă din piepturi strănut,

Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.

E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,

În care colcăie șerpi și dansează năpârci,

Mă simt sechestrat de propriul dezastru,

Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.

Clopote aud zilnic plângând în timpane,

Sufletul surâde într-un zbucium al minții,

Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,

Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.

Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,

Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,

Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,

Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.

Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?

Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,

În pământul anost sub o brazdă de plug,

Să renasc din sămânță de cer ori infern.

Eu nu strivesc ce nu îmi aparține, 

Si nici nu-apuc sa iau ce nu-i al meu,

În lume pot să fac doar ce e bine,

Să uit de toate rele,chin și greu.

Iar când te-njură în lume,chiar te doare,

Că ești un hoț ,un nimeni si-un nimic,

Îndreaptate cu fața înspre soare,

Si-așteaptă pân mai e un pic.

Iar dacă lumea nu va fi mai altfel,

Cu rau și față se vor îndrepta spre tine,

Tu strigăle la toți în gura mare,

Eu nu strivesc ce nu îmi aparține! !

Eminescu, nume drag și iubit,

Tu ai trezit a lumii visare,

Ai pus o vrajă în orice cuvânt,

Și-ai dat trăirii o nouă culoare.

Din Ipotești pornind spre infinit,

Ai scris de doină, codru și iubire,

Un geniu trist, de stele ocrotit,

Ce ne-a lăsat o scumpă moștenire.

Noi te păstrăm în inimi ca pe-o faclă,

Ce arde viu prin timp și prin furtună,

Ești diamantul pus în sfânta raclă,

A limbii noastre, adevărată cunună.

Azi te cinstim, poet al nemuririi,

Ce-ai scris cu foc pe bolta amintirii,

Ești glasul dulce-al codrului bătrân,

Simbol etern al neamului român.

Prin teiul sfânt ce florile își cerne,

Tu ai lăsat comori și slove eterne,

Iar lacul albastru, plin de nufări grei,

Îți poartă dorul printre flori de tei.

Luceafăr blând ce strălucești în noapte,

Ne-ai dăruit a dragostei dulci șoapte,

Și versul tău, izvor de apă vie,

Rămâne-n veci a noastră bogăție.

De ce mereu vi și pleci,

Oare de ce îți bați joc de mine?

De ce mereu încerci să negi 

Că eu nu-nsemn nimic pentru tine?

Dacă este adevărat spune-mi de ce...

De ce nu pleci definitiv din a mea viață?

De ce îmi dai mereu falsă speranță?

Dacă ști că te iubesc, de ce îți bați joc?

Dacă vezi că ard, de ce pui paie pe foc?

De ce mereu îmi faci inima să plângă?