Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Maria Spulber
Date of posting: 17 апреля
Comments: 1
Views: 129
Comments
Poems in the same category
The Amphitheater
With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.
And sitting in a chair.
I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.
The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.
Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind
I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far
I realised that I was the ghost whose life is
like history...
It repeats itself.
"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
răspunsuri multiple
răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,
deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,
nu este un moment prea des.
răspunsuri vagi îmi dai acum,
ai uitat cum ne purtăm în trecut?
acum treci prin fața mea
fără a mă saluta..
răspunsuri caut în acest timp,
și nu le găsesc, îmi vine să suspin!
deoarece știu ca am greșit
dar totuși nu pot încă desluși.
un mister e tot ceea ce faci,
orice cuvânt pe care îl îmbraci,
toate răspunsurile îmi dau de gândit…
eu cu ce naiba am greșit?!
răspunsuri vagi,
răspunsuri scurte,
toate acum sunt întrerupte.
nu mai e ca în trecut,
când îmi făceai romane chiar și la un strănut.
îți cer înapoi răspunsuri,
mult mai complexe decât niște lucruri,
scrise doar pe un ecran
de parc-ai fi un tiran.
un răspuns doar îmi doresc,
ca să pot urca spre cer,
spune-mi unde s-a rupt firul
ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.
un ultim răspuns îți cer,
un răspuns scurt și lejer,
vreau să știu o dată ce …
am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Dincolo de Veci
Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,
Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,
Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,
Aducând adevărul pe-al lumii granit.
Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,
Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.
Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,
Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.
The Amphitheater
With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.
And sitting in a chair.
I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.
The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.
Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind
I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far
I realised that I was the ghost whose life is
like history...
It repeats itself.
"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
răspunsuri multiple
răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,
deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,
nu este un moment prea des.
răspunsuri vagi îmi dai acum,
ai uitat cum ne purtăm în trecut?
acum treci prin fața mea
fără a mă saluta..
răspunsuri caut în acest timp,
și nu le găsesc, îmi vine să suspin!
deoarece știu ca am greșit
dar totuși nu pot încă desluși.
un mister e tot ceea ce faci,
orice cuvânt pe care îl îmbraci,
toate răspunsurile îmi dau de gândit…
eu cu ce naiba am greșit?!
răspunsuri vagi,
răspunsuri scurte,
toate acum sunt întrerupte.
nu mai e ca în trecut,
când îmi făceai romane chiar și la un strănut.
îți cer înapoi răspunsuri,
mult mai complexe decât niște lucruri,
scrise doar pe un ecran
de parc-ai fi un tiran.
un răspuns doar îmi doresc,
ca să pot urca spre cer,
spune-mi unde s-a rupt firul
ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.
un ultim răspuns îți cer,
un răspuns scurt și lejer,
vreau să știu o dată ce …
am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Dincolo de Veci
Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,
Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,
Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,
Aducând adevărul pe-al lumii granit.
Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,
Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.
Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,
Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.
Other poems by the author
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Lumina Paștelui
În noaptea sfântă, clopote răsună,
Iar cerul se aprinde în lumină,
Hristos a Înviat, ecoul spune,
Speranța-n inimi iarăși se-nclină.
Sub ram de salcie și flori de crin,
Se-mbracă lumea-n straie de iertare,
Și fiecare suflet, trist sau plin,
Primește pacea blândei sărbătoare.
Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,
Cozonaci calzi, miros de sărbători,
În rugi și cântări, sufletele-s unite,
Pe drumul Învierii, printre flori.
Să-ți fie Paștele un drum curat,
Cu liniște și binecuvântare,
Hristos a Înviat cu-adevărat –
Să-ți fie viața plină de culoare!
Pe masă-s ouă roșii, lumânări,
Iar mielul stă cuminte, ca o floare,
Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,
În fiecare casă e sărbătoare.
Și-n clopotul ce bate liniștit,
Se-ascunde-un dor de pace și iertare,
Căci Paștele e semnul cel slăvit
Că viața biruie orice-ncercare.
Între a rămâne și a pleca
Se-nvață greu să ții o mână strânsă
Când tremură sub greul unei zile,
Când dorul pare rană necuprinsă
Și visele rămân doar amăgiri fragile.
Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,
Și dragostea apasă, nu promite
Că va fi ușor, că totul e un zmeu
Ce zboară lin prin ceruri infinite.
Învață-i răbdarea și pasul în doi,
Că uneori se cade ca să te ridici.
În liniștea dintre cuvinte goi
Se nasc iertări și drumuri către „nici”.
O mângâiere poate fi o punte
Peste o prăpastie de neînțeles,
Și uneori, tăcerile mărunte
Spun tot ce inima nu a ales.
Sunt zile-n care parcă tot se rupe,
Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.
Dar dragostea, când nu e doar o luptă,
Devine sens, și rost, și adăpost.
Nu-i totul simplu — se trăiește greu,
Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.
Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor
Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.
Și dacă-n tine arde-un dor curat,
Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.
Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —
Nimic nu e mai greu… ca fericirea.
Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.
Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.
Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,
Se naște dragostea… nemuritoare.
Cum sa te scot din mintea mea
Cum să te scot din mintea mea,
Când amintirile tale sunt ca un râu,
Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,
Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,
Cum să te scot din mintea mea?
Cum să te scot din mintea mea,
Când numele tău răsună în fiecare silabă,
Ca un ecou ce se îndepărtează,
Dar mereu revine, în fiecare noapte,
În fiecare zi, în fiecare vis?
Cum să te scot din mintea mea,
Când umbrele tale dansează pe pereți,
Când pasul tău încă răsună în inima mea,
Chiar și atunci când încerc să-l ascund,
Când mă pierd în zgomotele lumii?
Cum să te scot din mintea mea,
Când fiecare loc îmi amintește de tine,
Când parfumul tău plutește în aer,
Și în fiecare respirație te simt prezent,
Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești acolo, în toate culorile,
În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,
În fiecare pas pe care îl fac,
În fiecare clipă când mă gândesc la noi?
Cum să te scot din mintea mea,
Când dorul de tine devine un amestec de dorință
Și renunțare, o luptă între ce-a fost
Și ce nu va mai fi niciodată,
Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,
Care nu se vindecă, dar se adaptează,
În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,
Fără să o pot ignora sau șterge?
Cum să te scot din mintea mea,
Când chiar și uitarea are chipul tău,
Și mi-e greu să mă desprind, să te las,
Chiar și atunci când simt că nu mai pot,
Când am învățat, într-un fel sau altul,
Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.
Cum să te scot din mintea mea?
Poate că nu trebuie.
Poate că tu vei fi mereu acolo,
Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,
Pe care o voi purta cu mine,
Până când voi învăța să trăiesc cu tine,
Chiar și când nu te voi mai căuta.
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Te rog, doar pune capăt suferinței mele
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,
Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,
Și din adio, o dulce veste grea.
Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,
Să-mi fii amintire ce nu doare,
Un dor ce nu mistuie-n abis,
Ci arde blând, ca flacăra de soare.
Mă vezi cum tremur printre amintiri,
Cum ochii-mi caută privirea ta,
Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,
Încă îți spun: nu pleca.
Dar dacă pleci — și știu că o vei face —
Fă-o cu blândețea pașilor ușori,
Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,
Când inima-mi mai bate în fiori.
Tu ai fost cântec, ai fost început,
Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,
Și totuși, între lacrimi și tăcere,
Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.
Mă țin de firul tău nevăzut,
De gândul tău ce-mi bate în tâmple,
Și-n fiecare noapte fără tine,
Îți simt parfumul strecurat prin umbre.
Te rog, nu-mi spune că a fost în van,
Că n-a durut și n-ai simțit nimic,
Că-n pieptul tău nu tremura un plan,
De-a ne iubi, măcar un pic.
Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,
Pune tu capăt, dar nu oricum,
Fă-o cu dragul ultimelor clipe,
Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,
Să pot pleca în liniște spre mine,
Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Lumina Paștelui
În noaptea sfântă, clopote răsună,
Iar cerul se aprinde în lumină,
Hristos a Înviat, ecoul spune,
Speranța-n inimi iarăși se-nclină.
Sub ram de salcie și flori de crin,
Se-mbracă lumea-n straie de iertare,
Și fiecare suflet, trist sau plin,
Primește pacea blândei sărbătoare.
Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,
Cozonaci calzi, miros de sărbători,
În rugi și cântări, sufletele-s unite,
Pe drumul Învierii, printre flori.
Să-ți fie Paștele un drum curat,
Cu liniște și binecuvântare,
Hristos a Înviat cu-adevărat –
Să-ți fie viața plină de culoare!
Pe masă-s ouă roșii, lumânări,
Iar mielul stă cuminte, ca o floare,
Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,
În fiecare casă e sărbătoare.
Și-n clopotul ce bate liniștit,
Se-ascunde-un dor de pace și iertare,
Căci Paștele e semnul cel slăvit
Că viața biruie orice-ncercare.
Între a rămâne și a pleca
Se-nvață greu să ții o mână strânsă
Când tremură sub greul unei zile,
Când dorul pare rană necuprinsă
Și visele rămân doar amăgiri fragile.
Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,
Și dragostea apasă, nu promite
Că va fi ușor, că totul e un zmeu
Ce zboară lin prin ceruri infinite.
Învață-i răbdarea și pasul în doi,
Că uneori se cade ca să te ridici.
În liniștea dintre cuvinte goi
Se nasc iertări și drumuri către „nici”.
O mângâiere poate fi o punte
Peste o prăpastie de neînțeles,
Și uneori, tăcerile mărunte
Spun tot ce inima nu a ales.
Sunt zile-n care parcă tot se rupe,
Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.
Dar dragostea, când nu e doar o luptă,
Devine sens, și rost, și adăpost.
Nu-i totul simplu — se trăiește greu,
Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.
Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor
Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.
Și dacă-n tine arde-un dor curat,
Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.
Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —
Nimic nu e mai greu… ca fericirea.
Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.
Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.
Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,
Se naște dragostea… nemuritoare.
Cum sa te scot din mintea mea
Cum să te scot din mintea mea,
Când amintirile tale sunt ca un râu,
Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,
Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,
Cum să te scot din mintea mea?
Cum să te scot din mintea mea,
Când numele tău răsună în fiecare silabă,
Ca un ecou ce se îndepărtează,
Dar mereu revine, în fiecare noapte,
În fiecare zi, în fiecare vis?
Cum să te scot din mintea mea,
Când umbrele tale dansează pe pereți,
Când pasul tău încă răsună în inima mea,
Chiar și atunci când încerc să-l ascund,
Când mă pierd în zgomotele lumii?
Cum să te scot din mintea mea,
Când fiecare loc îmi amintește de tine,
Când parfumul tău plutește în aer,
Și în fiecare respirație te simt prezent,
Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești acolo, în toate culorile,
În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,
În fiecare pas pe care îl fac,
În fiecare clipă când mă gândesc la noi?
Cum să te scot din mintea mea,
Când dorul de tine devine un amestec de dorință
Și renunțare, o luptă între ce-a fost
Și ce nu va mai fi niciodată,
Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,
Care nu se vindecă, dar se adaptează,
În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,
Fără să o pot ignora sau șterge?
Cum să te scot din mintea mea,
Când chiar și uitarea are chipul tău,
Și mi-e greu să mă desprind, să te las,
Chiar și atunci când simt că nu mai pot,
Când am învățat, într-un fel sau altul,
Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.
Cum să te scot din mintea mea?
Poate că nu trebuie.
Poate că tu vei fi mereu acolo,
Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,
Pe care o voi purta cu mine,
Până când voi învăța să trăiesc cu tine,
Chiar și când nu te voi mai căuta.
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Te rog, doar pune capăt suferinței mele
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,
Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,
Și din adio, o dulce veste grea.
Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,
Să-mi fii amintire ce nu doare,
Un dor ce nu mistuie-n abis,
Ci arde blând, ca flacăra de soare.
Mă vezi cum tremur printre amintiri,
Cum ochii-mi caută privirea ta,
Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,
Încă îți spun: nu pleca.
Dar dacă pleci — și știu că o vei face —
Fă-o cu blândețea pașilor ușori,
Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,
Când inima-mi mai bate în fiori.
Tu ai fost cântec, ai fost început,
Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,
Și totuși, între lacrimi și tăcere,
Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.
Mă țin de firul tău nevăzut,
De gândul tău ce-mi bate în tâmple,
Și-n fiecare noapte fără tine,
Îți simt parfumul strecurat prin umbre.
Te rog, nu-mi spune că a fost în van,
Că n-a durut și n-ai simțit nimic,
Că-n pieptul tău nu tremura un plan,
De-a ne iubi, măcar un pic.
Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,
Pune tu capăt, dar nu oricum,
Fă-o cu dragul ultimelor clipe,
Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,
Să pot pleca în liniște spre mine,
Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.
Maria Spulber