Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Poems in the same category
Trezește-te
Toți cu măștile pe față se găsesc în orice loc
Și-n ecrane, și la muncă, și pe stradă, și la bloc
Poartă masca așa mult, nici ei nu mai știu cine sunt
Că tot e o minciună mare, e un adevăr mărunt
Și înghiți cât poți de mult, dar e o mare de nebuni
Și paharul dă pe-afară, și normal, tot ei se plâng
Și îți amintești apoi, să fii tu-n gânduri și-n acțiuni
Că ei prin viață merg, dar niciodată nu ajung
Tre să fii atent la tine, căci acolo-i adevărul
Când te privești, te regăsești, te împlinești, atunci sosești
Iar când te uiți în lumea mare, și mai mult să te iubești
Și când vezi iluzia, adu-ți aminte c-așa-i visul
Atunci când te enervezi, trezește-te că doar visezi
Atunci când simți că te pierzi, trezește-te și te salvezi
Când nu știi ce să mai crezi, trezește-te, halucinezi
Când pe tine te trădezi, trezește-te că proiectezi
Tu doar mergi pe drumul tău și caută-te în tine
Nu te mai împiedica de umbre și de ecouri
Nu te mai lăsa furat de vorbe și de tablouri
Doar mergi, și vei ajunge la adevăratul sine
Știu că e greu și că-n jur sunt doar tentații, provocări
Dar cu timpul, acestea nu te vor mai satisface
În timp găsești pacea-n tine, nu în oameni cu purtări
Nu te va mai afecta niciunul ce se preface
Și când te trezești la sine, îți dai seama că nu-s proști
Că doar atunci te poți preface când tu nu te cunoști
Că atunci când știi cine și ce ești cu adevărat
Nu poți fi altul, nu poți minți și nu poți fi mascat
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Viața, o mare învolburată
Sunt o corabie desprinsă de țărm
Ce caută răspunsuri printre ape străine,
Multe dintre ele scufundate în adâncuri
Ajungâng la ele doar cu gândul.
Valurile mă ridică, mă răsfață
Îmi creează doar o falsă prefață,
Furtuna îmi arată de drept marea
Mă educă, mă învață să-mi aleg calea.
Busolă, mi-e credința, ea nu îmbătrânește
Ea mă îndrumă, îmi ghidează anii vieții.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.
Ața unui destin
Fiecare cu o povara,
Fiecare cu o soarta,
Cauți una mai ușoară ,
Însă nu o oferă nimeni ,
Fiecare construiește,
Merge alearga și gândește,
Crede n soarta și n destin,
Însă lumea nu o vede,
Că deja e menit,
Să fii sluga unui venit,
Să-ți pierzi viața muncind,
Crezând in destin,
A cui viața oare,
Să o fur, sa fie mai ușoară ,
Dar și aia e menită,
Să se piardă in venituri,
Să rămâi la sfârșit de viața,
In sicriu , in haine și fără o viața aleasă.
Ce e Viața?
Mai stau și mă mai gândesc
ca și un tip vorbăreț
Ce e lumea asta întreagă
de trăim noi intregi atât de brusc?
Uneori mă gândesc daca suntem reali,
sau dacă suntem o simulare controlată
De un simplu tip ce stă la calculator
văzând cum se mișcă omuleții ăia mici.
Cred în Dumnezeu și in existența sa
dar, mă mai intreb
Cum de am apărut noi dintr-o dată?,
oamenii de știința spun
Că am apărut de la big-bang,
dar, de unde a apărut acel bang
Dacă înainte nu era nimic în galaxia noastră?
Poate sunt eu mai ciudățel,
dar mereu mă gândesc
De unde am apărut noi ca și omenire
dacă înainte nimic nu era sub stăpânire?
Other poems by the author
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.
Moartea
Moartea nu-i sfârșit, ci doar un drum
Pe care-l parcurgi în tăcere adâncă,
Un pas spre necunoscut, un simplu scrum,
Ce-așterni în urmă, fără a lăsa vreo frânghie de lumină.
Nu e o umbră rece, ci o pajiște
Unde sufletele se odihnesc în pace,
E doar un vânt ce-n suflet se așează,
Ca un dor de casă, mai ușor de purtat.
Cine ne va plânge, cine ne va vrea,
Când trupul va rămâne, iar noi vom zbura?
În liniștea eternității ne pierdem,
Dar iubirea-n inimile celor dragi va trăi.
Moartea nu-i un sfârșit, ci un început,
Un pas spre altceva, un pas spre nemurire,
Căci în fiecare adio, în fiecare dor,
Se naște un nou înțeles, un nou fior.
Este liniște, este pace, este timp,
Este răgazul de care avem nevoie,
Și nu-i o frică, nici un vis de coșmar,
Ci un drum pe care toți îl vom urma
Cum sa te scot din mintea mea
Cum să te scot din mintea mea,
Când amintirile tale sunt ca un râu,
Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,
Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,
Cum să te scot din mintea mea?
Cum să te scot din mintea mea,
Când numele tău răsună în fiecare silabă,
Ca un ecou ce se îndepărtează,
Dar mereu revine, în fiecare noapte,
În fiecare zi, în fiecare vis?
Cum să te scot din mintea mea,
Când umbrele tale dansează pe pereți,
Când pasul tău încă răsună în inima mea,
Chiar și atunci când încerc să-l ascund,
Când mă pierd în zgomotele lumii?
Cum să te scot din mintea mea,
Când fiecare loc îmi amintește de tine,
Când parfumul tău plutește în aer,
Și în fiecare respirație te simt prezent,
Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești acolo, în toate culorile,
În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,
În fiecare pas pe care îl fac,
În fiecare clipă când mă gândesc la noi?
Cum să te scot din mintea mea,
Când dorul de tine devine un amestec de dorință
Și renunțare, o luptă între ce-a fost
Și ce nu va mai fi niciodată,
Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,
Care nu se vindecă, dar se adaptează,
În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,
Fără să o pot ignora sau șterge?
Cum să te scot din mintea mea,
Când chiar și uitarea are chipul tău,
Și mi-e greu să mă desprind, să te las,
Chiar și atunci când simt că nu mai pot,
Când am învățat, într-un fel sau altul,
Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.
Cum să te scot din mintea mea?
Poate că nu trebuie.
Poate că tu vei fi mereu acolo,
Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,
Pe care o voi purta cu mine,
Până când voi învăța să trăiesc cu tine,
Chiar și când nu te voi mai căuta.
M-ai lasat pentru ea
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o șoaptă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.
Pe mine m-ai lăsat cu umbre,
Cu amintiri ce dor și-n somn,
Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,
Cu vise moarte, fără domn.
Ea… ce are? Poate zâmbește
Mai larg, mai dulce, mai firesc.
Dar știe ea cum tu vorbești
Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?
Nu-i vină-n dragoste, nici lege,
Dar doare când devii uitare,
Când tot ce-a fost se risipește
Ca fumul alb dintr-o visare.
Și totuși, n-am să te blestem,
N-am să-ți doresc ce-am îndurat —
Dar să nu uiți: ce-a fost între noi
A fost odată… și-a contat.
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o vorbă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai bună.
Timpul a trecut și m-am pierdut
Într-o lume ce nu mai era a mea,
Căutând un rost, un drum, un început,
Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.
Ea te ține acum cu mâna-i blândă,
Te-a luat acolo unde nu ajungeam,
Dar știi tu oare că în mine încă plângă
Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.
Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,
Că fiecare pas al tău mă doare,
Și chiar de-aș pleca, în orice zi,
Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.