Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Poems in the same category
Poezie pentru bunicu
Ai plecat acum un an,
De-a tunci, nu te-am mai vazut,
Un dor nebun ce m-a apasat,
Pe-al meu suflet singur si uscat.
Cu lacrima mea grea de duioasa,
Iti plang trupul putrezit.
Macar in vise sa-mi apari,
Sa stiu ca-mi esti aproape.
Rugaciuni si lumanari aprinse,
La mormant toate-s puse,
Aduse fiindu-ti ca ofranda.
-Cu ce-ai ramas tu oare?
-Cu-n suflet in cer iertat,
Si cu-n trup ce nu ma doare!
Eu am ramas fara o parte,
Din a mea inima pierduta,
Fara a ta fiinta si-a ta iubire,
Nu mai am nici-un rost in lume!
Mama #ingerulmeu
Nu sunt cuvinte în lume
Să exprime
Dragostea mea pentru tine!
Dar totuși exprim aceste cuvinte
Parte din mine!
Primul fior, prima clipă
Prima lacrimă
Toate au fost despre tine
Ai fost și ești lumina mea
Parte din mine!
Te-am cunoscut și te-am ales
Și nu l-a întâmplare
Din motive de neînțeles
Te-am ales pentru inima ta mare
Un înger bun, cu chipul blând
Ce mă iubește nespus
Te văd mereu surâzând
Pentru tine am compus
Acest poem să știi cât te iubesc
Îngerul meu, parte din mine
Toată dragostea ți-o dăruiesc
Chiar de anii ne vor prăfui chipul
În inima mea va fi la fel
Oricât va trece timpul
Te voi iubi etern...
tata
tata, atitia oameni imposibili am vazut -
aveau in miini arme, de parca pentru asta au fost crescuti.
tata, animalele cele mai de temut,
se pare ca tot de oameni ca noi sint nascuti.
tata, mereu incerci sa ma protejezi pe mine
de cenzura, barbati rai, companii fara minte.
ma bucura faptul, ca nu ma cunosti prea bine -
tata, eu stiu atitea cuvinte.
tata, prin plaminii mei atita fum a trecut,
urechile mele au auzit atitea secrete.
tata, de cite ori am trecut
pe linga dulapurile tale cu asurzitoare schelete.
tata, eu stiu sa ies din asa neplaceri,
in care ceilalti sint pina-n git, mai sus nu se ridica.
tata, eu sint singura atitea nopti, atitea veri.
tu stai in camera de-alaturi, dar, n-auzi nimica.
tata, eu atent imi ascund desenele pe piele,
asa cum ascund toate poeziile de tine.
tata, in realitate gindurile mele
spun, ca tu deloc nu ma cunosti pe mine.
tata, eu nu m-am vindut niciodata,
nu caut profit, n-o sa ma vezi in revista.
tata, eu sunt ceea ce sunt, nu voi deveni alta,
singur ai spus: "miracole nu exista!".
Adio
În sala de clasă, tăcută și pustie,
Stă singură doamna, cu ochii în pământ.
Pe tabla goală, cu cretă albă scrie,
Cuvinte de dor, în limba ei plângând.
Și vântul poartă-al meu strigăt departe,
Prin ramuri, frunze, peste mări și țări .
"Adieu", e doar un ecou ce nu pleacă,
Din caietul meu plin de însemnări.
Amorezati!!!
In floarea albastra,stravezie
Sentiment profund,necunoscut gasii.
Dragoste-i?..Dar cine-mi spune,cine stie,
-Tu stii???
-Da,eu stiu!
Priviri amorezate,fara de clipire,
Eu ma pierd si tu in vise ratacesti...
Zi-mi fara cuvinte,de asta ii iubire:
-Tu ma iubesti???
-Da, eu te iubesc!
Iata timpul in doruri ne desparte,
Nu stiu cind ne vom revedea...
E greu si doare,suntem departe,
-Tu ma vei astepta???
-Da, eu te astept!
Zi dupa zi, luna cu luna,
Timpul nu are popas...
Pin-la clipa de "impreuna",
"Sun la usa" a mai ramas...
Fata-n fata,te-nnec in a mea privire,
Regasesc acelasi vis, deja-mplinit frumos...
Si aceiasi mina calda,dar zimbet in nestire...
-Buna, eu m-am intors!
-Scuze...te cunosc???...
Poezie pentru bunicu
Ai plecat acum un an,
De-a tunci, nu te-am mai vazut,
Un dor nebun ce m-a apasat,
Pe-al meu suflet singur si uscat.
Cu lacrima mea grea de duioasa,
Iti plang trupul putrezit.
Macar in vise sa-mi apari,
Sa stiu ca-mi esti aproape.
Rugaciuni si lumanari aprinse,
La mormant toate-s puse,
Aduse fiindu-ti ca ofranda.
-Cu ce-ai ramas tu oare?
-Cu-n suflet in cer iertat,
Si cu-n trup ce nu ma doare!
Eu am ramas fara o parte,
Din a mea inima pierduta,
Fara a ta fiinta si-a ta iubire,
Nu mai am nici-un rost in lume!
Mama #ingerulmeu
Nu sunt cuvinte în lume
Să exprime
Dragostea mea pentru tine!
Dar totuși exprim aceste cuvinte
Parte din mine!
Primul fior, prima clipă
Prima lacrimă
Toate au fost despre tine
Ai fost și ești lumina mea
Parte din mine!
Te-am cunoscut și te-am ales
Și nu l-a întâmplare
Din motive de neînțeles
Te-am ales pentru inima ta mare
Un înger bun, cu chipul blând
Ce mă iubește nespus
Te văd mereu surâzând
Pentru tine am compus
Acest poem să știi cât te iubesc
Îngerul meu, parte din mine
Toată dragostea ți-o dăruiesc
Chiar de anii ne vor prăfui chipul
În inima mea va fi la fel
Oricât va trece timpul
Te voi iubi etern...
tata
tata, atitia oameni imposibili am vazut -
aveau in miini arme, de parca pentru asta au fost crescuti.
tata, animalele cele mai de temut,
se pare ca tot de oameni ca noi sint nascuti.
tata, mereu incerci sa ma protejezi pe mine
de cenzura, barbati rai, companii fara minte.
ma bucura faptul, ca nu ma cunosti prea bine -
tata, eu stiu atitea cuvinte.
tata, prin plaminii mei atita fum a trecut,
urechile mele au auzit atitea secrete.
tata, de cite ori am trecut
pe linga dulapurile tale cu asurzitoare schelete.
tata, eu stiu sa ies din asa neplaceri,
in care ceilalti sint pina-n git, mai sus nu se ridica.
tata, eu sint singura atitea nopti, atitea veri.
tu stai in camera de-alaturi, dar, n-auzi nimica.
tata, eu atent imi ascund desenele pe piele,
asa cum ascund toate poeziile de tine.
tata, in realitate gindurile mele
spun, ca tu deloc nu ma cunosti pe mine.
tata, eu nu m-am vindut niciodata,
nu caut profit, n-o sa ma vezi in revista.
tata, eu sunt ceea ce sunt, nu voi deveni alta,
singur ai spus: "miracole nu exista!".
Adio
În sala de clasă, tăcută și pustie,
Stă singură doamna, cu ochii în pământ.
Pe tabla goală, cu cretă albă scrie,
Cuvinte de dor, în limba ei plângând.
Și vântul poartă-al meu strigăt departe,
Prin ramuri, frunze, peste mări și țări .
"Adieu", e doar un ecou ce nu pleacă,
Din caietul meu plin de însemnări.
Amorezati!!!
In floarea albastra,stravezie
Sentiment profund,necunoscut gasii.
Dragoste-i?..Dar cine-mi spune,cine stie,
-Tu stii???
-Da,eu stiu!
Priviri amorezate,fara de clipire,
Eu ma pierd si tu in vise ratacesti...
Zi-mi fara cuvinte,de asta ii iubire:
-Tu ma iubesti???
-Da, eu te iubesc!
Iata timpul in doruri ne desparte,
Nu stiu cind ne vom revedea...
E greu si doare,suntem departe,
-Tu ma vei astepta???
-Da, eu te astept!
Zi dupa zi, luna cu luna,
Timpul nu are popas...
Pin-la clipa de "impreuna",
"Sun la usa" a mai ramas...
Fata-n fata,te-nnec in a mea privire,
Regasesc acelasi vis, deja-mplinit frumos...
Si aceiasi mina calda,dar zimbet in nestire...
-Buna, eu m-am intors!
-Scuze...te cunosc???...
Other poems by the author
Lumina Paștelui
În noaptea sfântă, clopote răsună,
Iar cerul se aprinde în lumină,
Hristos a Înviat, ecoul spune,
Speranța-n inimi iarăși se-nclină.
Sub ram de salcie și flori de crin,
Se-mbracă lumea-n straie de iertare,
Și fiecare suflet, trist sau plin,
Primește pacea blândei sărbătoare.
Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,
Cozonaci calzi, miros de sărbători,
În rugi și cântări, sufletele-s unite,
Pe drumul Învierii, printre flori.
Să-ți fie Paștele un drum curat,
Cu liniște și binecuvântare,
Hristos a Înviat cu-adevărat –
Să-ți fie viața plină de culoare!
Pe masă-s ouă roșii, lumânări,
Iar mielul stă cuminte, ca o floare,
Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,
În fiecare casă e sărbătoare.
Și-n clopotul ce bate liniștit,
Se-ascunde-un dor de pace și iertare,
Căci Paștele e semnul cel slăvit
Că viața biruie orice-ncercare.
Vreau sa te uit,dar nu pot
Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,
Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.
Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,
Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.
Mi-e dor și când plouă, și când e senin,
Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.
Te simt când pășesc prin orașul pustiu,
Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.
Vreau să te uit, dar mi-e plin universul
De tine – de râsul, de pașii, de versul
Pe care-l rosteam când eram amândoi,
Când timpul curgea fără teamă, în doi.
Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,
Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.
Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,
În gesturi străine și-n simple povețe.
Te port într-un colț, acolo, în piept,
Unde dorul se face un cântec nedrept.
Unde inima bate, dar sună ciudat –
Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.
Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri
În liniștea serii, în vechi amintiri.
Ai fost visul meu, și e greu să te-alung
Când toate din mine spre tine se strâng.
Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,
Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.
Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,
Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.
Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,
Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.
Ai fost răsăritul din toate apusuri,
Ai fost alinarea din mii de supusuri.
Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…
Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.
Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –
O luptă ce arde și-aduce nevoi.
Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,
În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.
Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,
Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.
Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,
Rămân tatuaje sub piele, sub semne.
Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,
Dar inima strigă ce mintea apasă.
Vreau să te uit… dar poate-i mai bine
Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.
Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –
Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.
Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Nu înțeleg iubirea (Continuare)
Și mă întreb, în fiecare noapte,
Când te privesc, dar nu te văd,
Cum poți să fiu un semn de întrebare
Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?
Căci inima mea bate haotic,
În ritmuri pe care nu le înțeleg,
Dar tu, cu calmul tău liniștit,
Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.
Mă prind în mreje de îndoieli,
Și totuși, mă îndrept spre tine,
Deși nu știu ce este iubirea ta,
Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.
În ochii tăi e o mare de vise,
Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,
Dar mă las purtat de curentul tău,
Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.
Poate că iubirea nu e logică,
Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,
Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,
Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.
Poate iubirea e un labirint
Pe care nu-l vom înțelege niciodată,
Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,
Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.
Lumina Paștelui
În noaptea sfântă, clopote răsună,
Iar cerul se aprinde în lumină,
Hristos a Înviat, ecoul spune,
Speranța-n inimi iarăși se-nclină.
Sub ram de salcie și flori de crin,
Se-mbracă lumea-n straie de iertare,
Și fiecare suflet, trist sau plin,
Primește pacea blândei sărbătoare.
Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,
Cozonaci calzi, miros de sărbători,
În rugi și cântări, sufletele-s unite,
Pe drumul Învierii, printre flori.
Să-ți fie Paștele un drum curat,
Cu liniște și binecuvântare,
Hristos a Înviat cu-adevărat –
Să-ți fie viața plină de culoare!
Pe masă-s ouă roșii, lumânări,
Iar mielul stă cuminte, ca o floare,
Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,
În fiecare casă e sărbătoare.
Și-n clopotul ce bate liniștit,
Se-ascunde-un dor de pace și iertare,
Căci Paștele e semnul cel slăvit
Că viața biruie orice-ncercare.
Vreau sa te uit,dar nu pot
Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,
Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.
Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,
Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.
Mi-e dor și când plouă, și când e senin,
Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.
Te simt când pășesc prin orașul pustiu,
Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.
Vreau să te uit, dar mi-e plin universul
De tine – de râsul, de pașii, de versul
Pe care-l rosteam când eram amândoi,
Când timpul curgea fără teamă, în doi.
Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,
Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.
Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,
În gesturi străine și-n simple povețe.
Te port într-un colț, acolo, în piept,
Unde dorul se face un cântec nedrept.
Unde inima bate, dar sună ciudat –
Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.
Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri
În liniștea serii, în vechi amintiri.
Ai fost visul meu, și e greu să te-alung
Când toate din mine spre tine se strâng.
Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,
Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.
Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,
Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.
Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,
Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.
Ai fost răsăritul din toate apusuri,
Ai fost alinarea din mii de supusuri.
Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…
Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.
Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –
O luptă ce arde și-aduce nevoi.
Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,
În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.
Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,
Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.
Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,
Rămân tatuaje sub piele, sub semne.
Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,
Dar inima strigă ce mintea apasă.
Vreau să te uit… dar poate-i mai bine
Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.
Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –
Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.
Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Nu înțeleg iubirea (Continuare)
Și mă întreb, în fiecare noapte,
Când te privesc, dar nu te văd,
Cum poți să fiu un semn de întrebare
Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?
Căci inima mea bate haotic,
În ritmuri pe care nu le înțeleg,
Dar tu, cu calmul tău liniștit,
Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.
Mă prind în mreje de îndoieli,
Și totuși, mă îndrept spre tine,
Deși nu știu ce este iubirea ta,
Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.
În ochii tăi e o mare de vise,
Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,
Dar mă las purtat de curentul tău,
Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.
Poate că iubirea nu e logică,
Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,
Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,
Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.
Poate iubirea e un labirint
Pe care nu-l vom înțelege niciodată,
Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,
Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.