Am crezut că ești acasă

Am găsit în tine ce credeam că nu există,

O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.

Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,

Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.

 

Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,

Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.

Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —

Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.

 

N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,

Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.

Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,

Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.

 

Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.

Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.

Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,

Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.

 

Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,

Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".

Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.

Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.


Categoria: Dedicaţii

Toate poeziile autorului: Maria Spulber poezii.online Am crezut că ești acasă

Data postării: 19 aprilie

Vizualizări: 66

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

POETUL NEMURITOR NĂSCUT CU ALT NUME

Poetul care s-a născut pe o îndepărtată stea,

A fost numit EMINESCU, sortit de ursitoare să fie nemuritor

Când a coborât între noi cu numele dăruit de un  Arhanghel  

Aripile sale aveau strălucirea Luceferilor stinși în oglinda

 lacurilor albastre, iar când demonii i-au retezat

Aripile de înger căzut , a plecat pe cărările codrilor de argint

Urcând  la Dumnezeu pe nevăzuta scară clădită din cuvinte și versuri   

Toate turnate în tipare de bronz, care acum ajung la noi

Bieți epigoni, în scrisori nenumărate, scrise pe hârtie de mătase

Cu cerneala picurată din ramurile împletite precum venele trunchiului

De tei mereu înflorit, legănat ușor de vânturi, șoptind în plâns îngânat

,, Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule…’’

15 IANUARIE 2024

IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Mai mult...

Poezie pentru bunicu

Ai plecat acum un an,
De-a tunci, nu te-am mai vazut,
Un dor nebun ce m-a apasat,
Pe-al meu suflet singur si uscat.

Cu lacrima mea grea de duioasa,
Iti plang trupul putrezit.
Macar in vise sa-mi apari,
Sa stiu ca-mi esti aproape.

Rugaciuni si lumanari aprinse,
La mormant toate-s puse,
Aduse fiindu-ti ca ofranda.

-Cu ce-ai ramas tu oare?
-Cu-n suflet in cer iertat,
Si cu-n trup ce nu ma doare!

Eu am ramas fara o parte,
Din a mea inima pierduta,
Fara a ta fiinta si-a ta iubire,
Nu mai am nici-un rost in lume!

Mai mult...

Iluzii

M-am urcat
Pe acoperiș
Să mă învelească
Stelele
Și tocmai am prins
Luna
Între degete
Era pustiul la ea
Pentru un timp,
Iar pe pământ
Puțină nemișcare,
Că noapte doar era
Și numai atunci
Luna  răsare
Să întrebe
De ce am dat-o
Iubirii în dar.
Pe tine luna
Când te-a întrebat?...

Mai mult...

Amintirea

Amintirea ce nu moare

Și te doare foarte tare

Viața ta a fost cu totul

Vocea ce arată scopul

 

Muzica-ți trezește dorul

Sufletul îi simte golul

Locurile îi spun lipsa

Lucrurile își știu casa 

 

Mintea își tot amintește

Iar cu greu tot mai trăiește

Dup-acea iubire mare

Când încrederea dispare

 

Pozele șterse care-au fost 

Făcute-n bine ieșit prost

Haine prin suflet uzate

Prin foc și apă purtate

 

Călătorii ce-s statice

În care-am fost nemaiplecând

Dureri atât de tragice

Din care-am plecat râzând

 

Timpul de neprețuit

Emoții de negrăit

Furie de neînvins

Iubire de neatins

 

Integritate ca niciuna

Repetat mereu întruna

Tras de neoprit nicicând

Binele purtat de vânt

 

Plimbări de neparcurs din nou

Lecții ce mai au ecou

Momente de nevorbit

Durere de neoprit 

 

Forme bine cunoscute

Vorbe bine amintite

Privire întipărită 

Iubire închipuită 

 

Manipulare clară 

Speranță neclară 

Iubire îngropată

Și milă înghețată

 

Ruperea sufletului

Negăsirea scopului

Haos în tot ce există

Și fundalul minții tristă

Mai mult...

Ultimul

Liniște..... și minte limpede.
Timp........ și schimb.
Spațiu...... iluzoriu.
Viață....... speranță.
Motivație... revelație.
Pasiune..... ascensiune.
Altruism.... organism.
Optimism.... pesimism.
Complet e caracterul
Complex e misterul
Nu cunosc tot
Dar cunosc îngerul.
A venit târziul
Am pierdut trenul,
Nu regret tot
Dar regret un strop.
Uitarea e cruntă
Privirea e mută,
S-a luat o decizie,
E loc de explozie.
Răbdarea senină
Speranța alină...
Nu tot ce se oprește
Se și termină.

Mai mult...

Anul Nou

Pentru timpul  din infinit
Orologiu bate sacadat
Tributar de secundar
Minutarul a strigat
ANUL NOU a și sosit.
Așezat în calendar
Ne-a  lăsat câte-o urare:
,,Sănătate și la mulți ani !,,

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Cum sa te scot din mintea mea

Cum să te scot din mintea mea,

Când amintirile tale sunt ca un râu,

Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,

Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,

Cum să te scot din mintea mea?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când numele tău răsună în fiecare silabă,

Ca un ecou ce se îndepărtează,

Dar mereu revine, în fiecare noapte,

În fiecare zi, în fiecare vis?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când umbrele tale dansează pe pereți,

Când pasul tău încă răsună în inima mea,

Chiar și atunci când încerc să-l ascund,

Când mă pierd în zgomotele lumii?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când fiecare loc îmi amintește de tine,

Când parfumul tău plutește în aer,

Și în fiecare respirație te simt prezent,

Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești acolo, în toate culorile,

În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,

În fiecare pas pe care îl fac,

În fiecare clipă când mă gândesc la noi?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când dorul de tine devine un amestec de dorință

Și renunțare, o luptă între ce-a fost

Și ce nu va mai fi niciodată,

Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,

Care nu se vindecă, dar se adaptează,

În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,

Fără să o pot ignora sau șterge?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când chiar și uitarea are chipul tău,

Și mi-e greu să mă desprind, să te las,

Chiar și atunci când simt că nu mai pot,

Când am învățat, într-un fel sau altul,

Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.

 

Cum să te scot din mintea mea?

Poate că nu trebuie.

Poate că tu vei fi mereu acolo,

Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,

Pe care o voi purta cu mine,

Până când voi învăța să trăiesc cu tine,

Chiar și când nu te voi mai căuta.

Mai mult...

Străină în mine

 

Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,

O umbră sunt, tăcută, fără scut.

Privirile trec prin mine – gol și rece,

Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.

 

Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,

Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.

Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,

Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.

 

Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,

În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.

Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,

În brațele lui tăcerea mea e spusă.

 

 

Când toți m-au judecat fără să știe,

El m-a privit ca pe-o ființă vie.

Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,

Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.

 

Cu el nu trebuie să explic nimic,

Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.

E liniștea din haosul din mine,

O ancoră-ntr-o mare de ruine.

 

Mă ține strâns când lumea mă rănește,

Și-n ochii lui, o rază mă zidește.

Când mă prăbușc, el e acolo, viu –

Un adevăr într-un ocean pustiu.

 

Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,

Dar poate nu mai sunt aceea toată...

Tot ce mai știu e că în ochii lui

Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.

 

 

 

---

Mai mult...

Durerea

În taina nopții grele mă pierd adeseori,

Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,

O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,

Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.

 

Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,

Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,

Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,

Când inima își strigă, în goluri, adevărul.

 

E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,

În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,

Și gândurile toate, ca frunzele căzând,

Se duc spre nicăierea durerii fără gând.

 

O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,

Că-n suferință pură, o lume nouă zide,

În sângele ce arde ca lava pe pământ,

Durerea e o muză ce naște un cuvânt.

 

Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,

În fiecare fibră mă lasă răstignit,

Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări

O altă primăvară, o nouă bucurii.

 

O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,

Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,

Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,

Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.

 

Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,

Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,

Mă țese din ruine, mă pune să învăț

Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.

 

Și când va fi să cadă cortina peste zări,

Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,

Durerea mea va scrie, cu litere de dor,

Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.

 

Și astfel ea devine o taină, nu blestem,

Un fir ce leagă omul de stele și de semn,

Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva

Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.

 

 

Mai mult...

E păcatul tău

E păcatul tău că ai făcut să plângă

Ochii care te priveau cu drag,

C-ai stins lumina-n inimi fără rugă

Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.

 

Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,

În loc de mângâieri, ai dat venin,

Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă

Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.

 

Ți-am pus în palme inima întreagă,

Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,

Când tot ce-ți cerea era o dragă

Privire caldă, nu umbre sumbre.

 

Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —

Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,

Când alții vor iubi și fi-vor pace,

Tu vei vedea doar golul tău mereu.

 

Când nopțile te-or strânge fără milă,

Și liniștea va deveni blestem,

Să-ți amintești de mâna mea umilă

Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.

 

Să nu cauți în alți ochi alinare,

Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —

Iubirea mea a fost ca o visare

Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.

 

Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,

Un dor amar și-un drum ce nu mai e,

Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,

Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.

 

 

Mai mult...

M-ai lasat pentru ea

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o șoaptă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.

 

Pe mine m-ai lăsat cu umbre,

Cu amintiri ce dor și-n somn,

Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,

Cu vise moarte, fără domn.

 

Ea… ce are? Poate zâmbește

Mai larg, mai dulce, mai firesc.

Dar știe ea cum tu vorbești

Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?

 

Nu-i vină-n dragoste, nici lege,

Dar doare când devii uitare,

Când tot ce-a fost se risipește

Ca fumul alb dintr-o visare.

 

Și totuși, n-am să te blestem,

N-am să-ți doresc ce-am îndurat —

Dar să nu uiți: ce-a fost între noi

A fost odată… și-a contat.

 

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o vorbă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai bună.

 

Timpul a trecut și m-am pierdut

Într-o lume ce nu mai era a mea,

Căutând un rost, un drum, un început,

Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.

 

Ea te ține acum cu mâna-i blândă,

Te-a luat acolo unde nu ajungeam,

Dar știi tu oare că în mine încă plângă

Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.

 

Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,

Că fiecare pas al tău mă doare,

Și chiar de-aș pleca, în orice zi,

Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.

 

 

Mai mult...

Știu ce o să se întâmple, dar amân încontinuu.

Amân cuvintele ce dor,

Întârzii tot ce-i aproape,

Știu că timpul mă așteaptă,

Dar mă pierd în fuga lui,

Într-o clipă fără scop.

 

Răsuflarea-mi se frânge,

Cu fiecare pas făcut,

Știu că am să ajung, dar oare

Cât voi mai amâna, ce-am pierdut?

 

Fiecare gând mă cheamă,

Dar îmi răspunde ecoul gol.

Amân, dar ce vreau să spun

E ascuns, tăcut, sub zăvor.

 

Voi înfrunta sau mă voi ascunde?

Poate e prea târziu să aleg,

Dar știu că o să se întâmple,

Chiar și atunci când mă voi teme să privesc.

 

Amân și visul ce se scufundă,

Sub valuri de incertitudine,

Sunt prizonier al unui "poate",

Căci nu știu cum să dau drumul la temeri.

 

Într-o lume care nu mă așteaptă,

Mă pierd în adâncuri tăcute,

Știu că va veni ziua schimbării,

Dar nu știu dacă voi fi acolo, complet.

 

Mai mult...