Ipocrizie

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

ne amintește în fiecare dimineață cocoșul

așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții

ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…

ceva mă ține ferecat între zidurile temii

atunci când îmi desfac  gândurile

precum niște aripi uriașe de vultur

toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată

la capătul pistei

ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol

nu mă ajuți nici tu de la manșă

nici vântul potrivnic

singurul prieten credincios îmi este

instinctul

chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă

și-mi omoară speranța

el știe ceva ce mie îmi scapă

alinierea primejdioasă a planetelor

de pildă

sau dispariția subită a energiei în Cosmos

care ar pune Universul pe linie moartă

nu știu

eu îmi ascult înainte de toate inima

(aflată în dezacord cu spiritul!)

și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare     

ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,

în care numai cercul preferă curba neascultătoare

și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct

Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie

(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)

când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie

își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele

În fapt, au luat de la femei cochetăria,

nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost

de-a strecura în forme ura și dizarmonia,

și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost

nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță

pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,

prin două puncte aflate la distanță,

nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una   

mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,

în orice parte ar fi plasat acum

nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă

la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…

diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.

Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.

Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.

Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

Având totul sau,ne-având nimic

Mă simt adesea pustiit,

Nu știu ce vreau,nu știu ce simt

Des mă cuprinde acest jind.

Mi-e dor de tot sau,de nimic

Nu știu ce vreau,nu știu ce simt

Mă chinuie,mă sfarmă acest gând,

Nici măcar nu știu cine sunt,

De ce plutesc pe-acest pământ,

Sunt om,sau cel puțin…

Am trupul omenesc,

Dar nu-nteleg de ce trăiesc

Doamne,Te rog îndreapta-mi cursul,

Sufletul meu iși pierde pulsul

Nu știu ce vreau,nu știu ce simt

Am scris eu,nimeni,despre…nimic.

Cuvinte la nervi,

Aruncate ca un cuţit în piept,

Nimeni,nu te-nţelege doar tu

Plângi,te zbaţi,nu urăşti

Te îndepartezi ,şi pleci cu pasii grei.

Alter ego-ul meu din oglindă

nu încetează nici azi

la răscruce de drumuri

de viață

să mă surprindă,

mai pune câte un junghi de gheață

în spate,

câte o cută

adâncă

în colțul de ochi

străveziu,

mai trece peste obraji

c-o pensulă muiată-n culori

diluate

de griu

desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...

mereu și mereu mă destramă

ca pe un pulover prea larg

sau prea strâmt ,

mă izgonește cumva din mine afară

lăsând în locu-mi o pată neclară

o adiere de vânt..

femei ca Elena din Troia

Ioana D`Arc

Nefertiti

care-mi apar în minte

dintr-o lume bizară,

secretă

îmi amintesc de-un Rembrandt

reprodus în graffiti

și cretă

pe-o fațadă murdară...

târziu

mă-ntorc la Alter-ego-ul  meu

din oglindă

care cu fiecare zi

cu fiecare noapte

se schimbă

pe care-l recunosc

tot mai greu

de parcă ar fi din altă poveste

science-fiction

din care lipsesc tocmai eu...

în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee

prin care trecuseră cu gândul  poeții antichității

primăvară era veșnică

toate vânturile băteau numai din vest

adunate  la un loc

apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii

te făceau să uiți toate necazurile

sub umbra arborilor de tămâie

oameni erau fericiți mai tot timpul

practicau călăritul

întrecerile atletice

dădeau cu zarul

însuși Cronos se oprise acolo

îmbătat de licoarea înțelepciunii

strecurată de Rhea

dar și Orfeu

fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei

născut din Apollo

Anchise

tatăl lui Eneas

Kadmos și Harmonia

Menelau, Ahile sau Patroclus

aproape toată antichitatea

până la Maria de Medici și Marie Antoinette

care au denumit niște câmpuri sterpe

Champs-Élysées

un fel de Axe historique

dintre două gânduri sublime

sărmane Macron

după aproape trei mii de ani

avec toutes vos places de la Concorde

Charles de Gaule

de la Bastille

avec toutes vos sources triomphales

et vos magasins de luxe

s-a terminat visul...

Floarea de miere mă cheamă,

Dar otrava iute si uscată

Într-un ghimpe mascată

Mă taie ca pe o lamă.

O șoaptă-mi gâdila urechea

Și-mi spunea să nu ma tem,

Căci doar in acest poem

Otrava mi-a găsit perechea.

Dacă,  să vii ai vrut
Și n-ai putut
Am să te iert…
Dacă, de viață țintuit
Totuși ai  venit
Nu am să uit …
Dar ai tăcut și ai plecat
Și te-am strigat
Și am strigat…  
De ce-ai plecat
În locul meu?
Eu m-am rugat
La Dumnezeu
Să rămâi TU
Și să plec eu
Dar el pe tine te-a chemat

…………………………………………………..

Te strig și nu te-aud
Te plâng și nu te uit
Frate! Drag cuvânt…
Frate!  Trist mormânt.