Definiție
„neliniștite păsări luând cu asalt norii”
semnează artistul într-un colț al pânzei
și-aruncă plictisit pen***cenzure***
desenase imaginea unei păsări necunoscute
din memorie
o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor
și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase
la micul dejun
fără prea multă tragere de inimă
fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate
cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne
între două felii de pâine
și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică
cineva
desigur
va descifra imaginea într-o cheie proprie
neînțeleasă de nimeni
altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă
iar tu
artistul flămând
care știi adevărul
vei ridica contrariat din umeri
până la urmă aceasta e arta…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 10 martie 2019
Vizualizări: 1907
Poezii din aceiaşi categorie
Doua trairi
Pulsul vieții,gândul la moarte-doua trăiri,aceeași carte,
Zambet și lacrima,îngemănate,
Zbor spre fericire,apoi,prăbușire,
Apusul negru,in zare,departe,
Azi,răsăritul strălucind,
Lumina și întuneric,în aceeași privire,
Tristețea,ca un glas de clopot,
Viața,te rog,canta asurzitor sa acoperi acest glas
Tulburător,,obsedant,atât de gol...
Am obosit,mi-e greu sa zbor,
Aripile îmi sunt apasate de gândul morții,
Viața,ia-ma-n vârtejul tau,orbeste-ma cu strălucirea ta,
Sa uit de ultima filă din cartea mea,
De finalul atât de trist al sorții..
Și iarăși plang și iar încep
La a fi fals nu ma pricep
Dar eu încerc din rasputeri
Să nu ma las sau să disper
Căci nu a fost din partea ta
Mai aproape niciodata
A fost doar imaginația mea
Aș vrea să pot să-ți zic odată
Că te-am plăcut și înc-o fac
Cateodată mă gândesc
Cum iubirea s-o desfac
Și ceva nou , eu să clădesc
Să îmi treacă eu aș vrea
Dar nu cred ca aș putea
La tine să nu ma gandesc
Căci eu singur ma prostesc
Iarăși ma gandesc la ea
Oare ce o fi cu mine?
Ca nu ma pot indeparta.
Dar asta nu tine de mine.
Oare am putea noi 2?
Să-ncercam sa fiim acum.
Dar eu stau ma uit la voi.
Și inima se face scrum.
Avatar
nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte
n-am nici cea mai vagă idee
doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă
să urlu la lună
să mușc trecătorii grăbiți de gleznă
să dorm în peșteri
îndemnuri care-mi vin din străfunduri
insidios
sustrăgându-se controlului minții
nu-mi explic nici spaimele viscerale
pornirile războinice
gustul sălciu al sângelui
dintr-o viață care nu-mi aparține
mi-e greu să admit că eu
cel de azi
vin din preistorii
că am trecut dintr-o viață în alta
așa cum ai trece prin vagoanele unui tren
în timpul mersului
sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor
celui care am fost
înainte de a mă naște
că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață
fiind
mă gândesc
o sumă a tuturor vieților trăite
succesiv
excluzând moartea
care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…
Nerv
Pentru oricine, la început e Cuvântul
Apoi devine fapte dorite sau incidente
La unii bucurii, la alți mai mult regrete
Iar la final rămânem noi, bătrânii și gândul
Te miri, că reînnoim sistem după sistem
Căci unii n-au durere nici în stern
Unde mai pui căci, prindem și viteză
Și nu vedem decât, o viață-n antiteză.
Ce să mai speri la ziua cu de toate,
Când unii au doar case, averi și palate
Iar alții din sărăcie, își fac un zâmbet
Iar din piept lor răsare, floare de bocet.
Ne naștem fără să aducem nimic,
Murim fără să mai luăm nimic,
Dar o viață ne luptăm sa adunam ceva
Iar la final rămâne în decor, o stea.
Un vis ciudat !
Era o zi la sfârșit de iană .Străzile pline de zăpadă .
Pe ici pe colo ,oamenii făceau pârtii pe la porțile lor .
Trebuia să ajung undeva ,în interes de serviciu .
Acolo ,într-o sală nu prea mare ,câteva persoane
așteptau pe bănci .Îmi apare în față directorul meu
bucuros că mă vede .
-Ce bine îmi pare că te văd .Voiam să te caut ...Dacă tot
ne-am găsit ,o să te întreb direct .Vrei să te măriți cu mine?
Mă uit la ca să înțeleg gluma și par nedumerită .El repetă
întrebarea și eu trebuie s-o iau în seamă .El continuă
-Știi că soția mea a murit ,soțul tău deasemeni .Ce spui
-Da, da răspund eu entuziasmată .Când ?
-Mâine mă grăbesc ,eu mă ocup de toate.Nu te uita că este
o diferență cam mare între noi O să am grijă de viitorul tău .
Deci pe mâîne dimineață .Ce semnificație să-i dau visului ,
când el e plecat demult în veșnicie?
Blue monday
În lumea umbrelor, sub cerul adânc,
Lunea albastră plânge în tăcere.
Cu chipul său palid, ca de argint,
Adună amintiri, durere și mister.
Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,
Cu umbre lungi și inimi înfrânte.
Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,
Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.
Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,
În noapte rece, se aude un cântec tăcut.
Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,
Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.
Privind spre cer, cu privirea apatică,
O lume întreagă simte povara ei.
Lunea albastră, în singurătatea sa magică,
Răscolește în suflete amintiri de demult.
Dar în umbra ei întunecată, să știi,
Că și lunea albastră ascunde un farmec.
Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,
În noapte întunecată, poartă un secret.
Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,
Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.
Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,
De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.
Doua trairi
Pulsul vieții,gândul la moarte-doua trăiri,aceeași carte,
Zambet și lacrima,îngemănate,
Zbor spre fericire,apoi,prăbușire,
Apusul negru,in zare,departe,
Azi,răsăritul strălucind,
Lumina și întuneric,în aceeași privire,
Tristețea,ca un glas de clopot,
Viața,te rog,canta asurzitor sa acoperi acest glas
Tulburător,,obsedant,atât de gol...
Am obosit,mi-e greu sa zbor,
Aripile îmi sunt apasate de gândul morții,
Viața,ia-ma-n vârtejul tau,orbeste-ma cu strălucirea ta,
Sa uit de ultima filă din cartea mea,
De finalul atât de trist al sorții..
Și iarăși plang și iar încep
La a fi fals nu ma pricep
Dar eu încerc din rasputeri
Să nu ma las sau să disper
Căci nu a fost din partea ta
Mai aproape niciodata
A fost doar imaginația mea
Aș vrea să pot să-ți zic odată
Că te-am plăcut și înc-o fac
Cateodată mă gândesc
Cum iubirea s-o desfac
Și ceva nou , eu să clădesc
Să îmi treacă eu aș vrea
Dar nu cred ca aș putea
La tine să nu ma gandesc
Căci eu singur ma prostesc
Iarăși ma gandesc la ea
Oare ce o fi cu mine?
Ca nu ma pot indeparta.
Dar asta nu tine de mine.
Oare am putea noi 2?
Să-ncercam sa fiim acum.
Dar eu stau ma uit la voi.
Și inima se face scrum.
Avatar
nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte
n-am nici cea mai vagă idee
doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă
să urlu la lună
să mușc trecătorii grăbiți de gleznă
să dorm în peșteri
îndemnuri care-mi vin din străfunduri
insidios
sustrăgându-se controlului minții
nu-mi explic nici spaimele viscerale
pornirile războinice
gustul sălciu al sângelui
dintr-o viață care nu-mi aparține
mi-e greu să admit că eu
cel de azi
vin din preistorii
că am trecut dintr-o viață în alta
așa cum ai trece prin vagoanele unui tren
în timpul mersului
sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor
celui care am fost
înainte de a mă naște
că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață
fiind
mă gândesc
o sumă a tuturor vieților trăite
succesiv
excluzând moartea
care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…
Nerv
Pentru oricine, la început e Cuvântul
Apoi devine fapte dorite sau incidente
La unii bucurii, la alți mai mult regrete
Iar la final rămânem noi, bătrânii și gândul
Te miri, că reînnoim sistem după sistem
Căci unii n-au durere nici în stern
Unde mai pui căci, prindem și viteză
Și nu vedem decât, o viață-n antiteză.
Ce să mai speri la ziua cu de toate,
Când unii au doar case, averi și palate
Iar alții din sărăcie, își fac un zâmbet
Iar din piept lor răsare, floare de bocet.
Ne naștem fără să aducem nimic,
Murim fără să mai luăm nimic,
Dar o viață ne luptăm sa adunam ceva
Iar la final rămâne în decor, o stea.
Un vis ciudat !
Era o zi la sfârșit de iană .Străzile pline de zăpadă .
Pe ici pe colo ,oamenii făceau pârtii pe la porțile lor .
Trebuia să ajung undeva ,în interes de serviciu .
Acolo ,într-o sală nu prea mare ,câteva persoane
așteptau pe bănci .Îmi apare în față directorul meu
bucuros că mă vede .
-Ce bine îmi pare că te văd .Voiam să te caut ...Dacă tot
ne-am găsit ,o să te întreb direct .Vrei să te măriți cu mine?
Mă uit la ca să înțeleg gluma și par nedumerită .El repetă
întrebarea și eu trebuie s-o iau în seamă .El continuă
-Știi că soția mea a murit ,soțul tău deasemeni .Ce spui
-Da, da răspund eu entuziasmată .Când ?
-Mâine mă grăbesc ,eu mă ocup de toate.Nu te uita că este
o diferență cam mare între noi O să am grijă de viitorul tău .
Deci pe mâîne dimineață .Ce semnificație să-i dau visului ,
când el e plecat demult în veșnicie?
Blue monday
În lumea umbrelor, sub cerul adânc,
Lunea albastră plânge în tăcere.
Cu chipul său palid, ca de argint,
Adună amintiri, durere și mister.
Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,
Cu umbre lungi și inimi înfrânte.
Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,
Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.
Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,
În noapte rece, se aude un cântec tăcut.
Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,
Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.
Privind spre cer, cu privirea apatică,
O lume întreagă simte povara ei.
Lunea albastră, în singurătatea sa magică,
Răscolește în suflete amintiri de demult.
Dar în umbra ei întunecată, să știi,
Că și lunea albastră ascunde un farmec.
Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,
În noapte întunecată, poartă un secret.
Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,
Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.
Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,
De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.
Alte poezii ale autorului
Constelația Gemenilor
Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.
În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.
Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.
Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.
- Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!
- Doamne, au trecut treizeci de ani.
- Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!
În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.
Claustrofobie
mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici
apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor
la concurență cu reclamele comerciale mincinoase
care ne propun vindecări imposibile
bunuri de ”veșnică” folosință
inutilizabile
Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe
exact după modelul acesta
ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară
de la primul până la ultimul buletin de știri
până la greață
uneori chiar înainte de a răsări Soarele
încât îți vine să-ți iei lumea în cap
să te ascunzi în creierul munților
unde nu pot ajunge atât de ușor
cu fețele lor ruginite din tablă ieftină
insensibile la temperatura ambientală a inimilor
ipocriți până la ultima consecință
fără coloană vertebrală
ca melcii-de-purpură
mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice
cu funcții de nutriție și reproducere
de șerpii cu clopoței sau vipere
aflați la subsolul lanțului trofic
împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv
vinovat de existența și proliferarea lor
până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...
Prezumții
faptul de a exista
de a fi real
( de a crede că ești real! )
Om
nu înseamnă nimic
omul n-are decât o viață
prea puțin
pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă
rațiunea
această povară a minții
este ruptă de viață
lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri
despărțită de drumuri
punctul din care privim spre infinit
fără să-l cuprindem
suntem prea mici pentru asta
prea scunzi
în raport cu Calea Lactee
cu alte căi
cu Cosmosul
cu Dumnezeu
ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul
dintr-o aberație accidentală a materiei
și nu contenim să ne mirăm că suntem
(așa cum ne place să credem!)
fără să fim…
Execuția
Instalat la bordul unui Mercedes E-Classe, ultimul model, Graţian Potlogea se întorcea ostenit la biroul său de pe Aleea Armoniei după o zi infernală de confruntări cu debitorii, vreo zece-cincisprezece “baştani” gălăgioşi şi agresivi. Câţiva dintre ei îşi băgaseră femeile şi progeniturile “la înaintare”, făcând necesară intervenţia brutală a jandarmilor, preluată imediat de agenţiile de ştiri in lipsa altor evenimente. Se văzu şi el pe ecranul televizorului din bordul maşinii bruscând o femeie care încerca să-l apuce de boaşe sub privirile extaziate ale ziariştilor şi ale cameramanilor de la principalele televiziuni sau cotidiane naţionale. Chiar in clipa aceea auzi telefonul sunând şi recunoscu vocea logodnicei sale, Sonia, care avea nişte inflexiuni ciudate.
- Te uiţi la televizor ?
- Atât cât poţi să te uiţi conducând o maşină ! Dar de ce mă întrebi?
- Din curiozitate, zise ea, fiindcă aş vrea să aflu dacă eşti mândru de ceea ce vezi ?
- Tu ce crezi ?
- Bănuiesc că eşti extrem de încântat să apari la ştiri agresând o femeie ! Vor urma şi altele presupun !!!
- Nu-i exclus deloc într-o asemenea junglă !
- Înseamnă că decizia mea de a te părăsi a fost înţeleaptă ! adăugă femeia şi închise.
Graţian Potlogea abia reuşi să redreseze maşina înainte de a intra sub roţile unui TIR. Blestemă în gând şi formă numărul logodnicei sale, la care răspunse, surprinzător, căsuţa vocală : « Abonatul nu este momentan disponibil ! Lăsaţi un mesaj sau mai încercaţi peste câteva minute ! ». Închise, dar în clipa următoare telefonul sună din nou. De data asta era Loredana, secretara sa.
- Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Potlogea ! Am aici un domn care nu recunoaşte cheltuielile menţionate în somaţie ! Susţine că nu pleacă pănă nu vorbeşte cu dvs. !
- Ajung imediat.
Parcă maşina la locul obişnuit, apoi intră în birou, folosind intrarea de serviciu, unde îl aştepta un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, cu faţa palidă şi părul răvăşit.
- Sunt Teodosie Topoloveanu, se prezentă el rece, fără să se ridice de pe scaun, şi ţin să vă averizez că mă aflau la capătul răbdării ! Debitul meu s-a dublat peste noapte și nu înțeleg nici de-al dracului de ce !
Potlogea simţi cum îl cuprinde furia, însă se abţinu şi-i întinse dosarul peste masă.
- Aveţi aici toată documentaţia ...
- Nu mă luaţi cu hârţoagele astea blestemate, se burzului bărbatul aruncând dosarul cât colo, fiindcă s-ar putea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare ! Mie să-mi spuneţi cine se află în spatele acestei conjuraţii ?
- Domnule Topoloveanu, ripostă Potlogea tot mai iritat, eu sunt executor judecătoresc, nu clarvăzător ! Aveţi dreptul să contestaţi cheltuielile în instanţă, la parchet sau oriunde doriţi dvs., dar eu, în numele Legii, cu l mare, am obligaţia să vă execut, chiar şi fără acordul dvs., dacă până mâine la amiază nu vă achitaţi debitul !
Bărbatul, ridicat între timp în picioare, rămase câteva clipe perplex, după care deschise încet diplomatul şi scoase de acolo un cuţit înspăimântător.
- Dacă Legea, cu l mare, îţi dă voie ţie să mă execuţi, concluzionă el apucându-l pe Potlogea de păr şi înfingându-i de mai multe ori cuţitul în burtă, atunci, probabil, îmi dă voie şi mie !!!
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…
Constelația Gemenilor
Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.
În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.
Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.
Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.
- Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!
- Doamne, au trecut treizeci de ani.
- Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!
În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.
Claustrofobie
mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici
apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor
la concurență cu reclamele comerciale mincinoase
care ne propun vindecări imposibile
bunuri de ”veșnică” folosință
inutilizabile
Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe
exact după modelul acesta
ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară
de la primul până la ultimul buletin de știri
până la greață
uneori chiar înainte de a răsări Soarele
încât îți vine să-ți iei lumea în cap
să te ascunzi în creierul munților
unde nu pot ajunge atât de ușor
cu fețele lor ruginite din tablă ieftină
insensibile la temperatura ambientală a inimilor
ipocriți până la ultima consecință
fără coloană vertebrală
ca melcii-de-purpură
mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice
cu funcții de nutriție și reproducere
de șerpii cu clopoței sau vipere
aflați la subsolul lanțului trofic
împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv
vinovat de existența și proliferarea lor
până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...
Prezumții
faptul de a exista
de a fi real
( de a crede că ești real! )
Om
nu înseamnă nimic
omul n-are decât o viață
prea puțin
pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă
rațiunea
această povară a minții
este ruptă de viață
lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri
despărțită de drumuri
punctul din care privim spre infinit
fără să-l cuprindem
suntem prea mici pentru asta
prea scunzi
în raport cu Calea Lactee
cu alte căi
cu Cosmosul
cu Dumnezeu
ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul
dintr-o aberație accidentală a materiei
și nu contenim să ne mirăm că suntem
(așa cum ne place să credem!)
fără să fim…
Execuția
Instalat la bordul unui Mercedes E-Classe, ultimul model, Graţian Potlogea se întorcea ostenit la biroul său de pe Aleea Armoniei după o zi infernală de confruntări cu debitorii, vreo zece-cincisprezece “baştani” gălăgioşi şi agresivi. Câţiva dintre ei îşi băgaseră femeile şi progeniturile “la înaintare”, făcând necesară intervenţia brutală a jandarmilor, preluată imediat de agenţiile de ştiri in lipsa altor evenimente. Se văzu şi el pe ecranul televizorului din bordul maşinii bruscând o femeie care încerca să-l apuce de boaşe sub privirile extaziate ale ziariştilor şi ale cameramanilor de la principalele televiziuni sau cotidiane naţionale. Chiar in clipa aceea auzi telefonul sunând şi recunoscu vocea logodnicei sale, Sonia, care avea nişte inflexiuni ciudate.
- Te uiţi la televizor ?
- Atât cât poţi să te uiţi conducând o maşină ! Dar de ce mă întrebi?
- Din curiozitate, zise ea, fiindcă aş vrea să aflu dacă eşti mândru de ceea ce vezi ?
- Tu ce crezi ?
- Bănuiesc că eşti extrem de încântat să apari la ştiri agresând o femeie ! Vor urma şi altele presupun !!!
- Nu-i exclus deloc într-o asemenea junglă !
- Înseamnă că decizia mea de a te părăsi a fost înţeleaptă ! adăugă femeia şi închise.
Graţian Potlogea abia reuşi să redreseze maşina înainte de a intra sub roţile unui TIR. Blestemă în gând şi formă numărul logodnicei sale, la care răspunse, surprinzător, căsuţa vocală : « Abonatul nu este momentan disponibil ! Lăsaţi un mesaj sau mai încercaţi peste câteva minute ! ». Închise, dar în clipa următoare telefonul sună din nou. De data asta era Loredana, secretara sa.
- Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Potlogea ! Am aici un domn care nu recunoaşte cheltuielile menţionate în somaţie ! Susţine că nu pleacă pănă nu vorbeşte cu dvs. !
- Ajung imediat.
Parcă maşina la locul obişnuit, apoi intră în birou, folosind intrarea de serviciu, unde îl aştepta un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, cu faţa palidă şi părul răvăşit.
- Sunt Teodosie Topoloveanu, se prezentă el rece, fără să se ridice de pe scaun, şi ţin să vă averizez că mă aflau la capătul răbdării ! Debitul meu s-a dublat peste noapte și nu înțeleg nici de-al dracului de ce !
Potlogea simţi cum îl cuprinde furia, însă se abţinu şi-i întinse dosarul peste masă.
- Aveţi aici toată documentaţia ...
- Nu mă luaţi cu hârţoagele astea blestemate, se burzului bărbatul aruncând dosarul cât colo, fiindcă s-ar putea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare ! Mie să-mi spuneţi cine se află în spatele acestei conjuraţii ?
- Domnule Topoloveanu, ripostă Potlogea tot mai iritat, eu sunt executor judecătoresc, nu clarvăzător ! Aveţi dreptul să contestaţi cheltuielile în instanţă, la parchet sau oriunde doriţi dvs., dar eu, în numele Legii, cu l mare, am obligaţia să vă execut, chiar şi fără acordul dvs., dacă până mâine la amiază nu vă achitaţi debitul !
Bărbatul, ridicat între timp în picioare, rămase câteva clipe perplex, după care deschise încet diplomatul şi scoase de acolo un cuţit înspăimântător.
- Dacă Legea, cu l mare, îţi dă voie ţie să mă execuţi, concluzionă el apucându-l pe Potlogea de păr şi înfingându-i de mai multe ori cuţitul în burtă, atunci, probabil, îmi dă voie şi mie !!!
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…