Vise în zori
Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.
Poems in the same category
De profundis
niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare
rămân permanent lucruri de terminat
altele de început
la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac
între acestea
să le așezi într-o anumită ordine
pe cele neimportante
în debaraua cu schelete cuminți
pe cele strict necesare
în lista scurtă cu priorități
și iluzii
din păcate nu se întâmplă așa
viața are regulile ei
cel mai adesea de neînțeles
aduce în prim plan întâmplarea
hazardul
instaurând propriu-i liber arbitru
crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător
în dimineața aceea de martie
în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă
mai fuseserăm pe acolo de sute de ori
să ne plângem în liniște morții
trecusem unul pe lângă altul indiferenți
ca două planete care se rotesc invers
una față de cealaltă
și deodată
trezit parcă din vis
am văzut Soarele strălucind în ochii tăi
arzându-mi inima
și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine
trăindu-mă…
Nebun
În fața oglinzii mă uit și mă pierd,
Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,
Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,
Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.
Nebunia se naște din agonia adâncă,
Ca o flacără ce arde fără vânt,
În sângele meu curge un râu de dor,
Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.
De ce să mai caut o rază de soare,
Când ecourile mă strâng cu mâini reci?
Sunt un muritor ce caut drumul
Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.
Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.
Nebun și singur, sub cerul plumburiu,
Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,
În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.
Epigrame XVII
Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame
Scriind îți pierzi umoru,
Căci te exprimi extrem de rău,
De aia nu te cheamă Scriitoru,
Ci, te numeşti Gurău…
Unui agronom
Pe al nostru agronom,
De-l întrebi de zarzavate,
Îţi răspunde pe alt ton,
Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.
Unui candidat
S-a dus la examen “moşu”,
De şofer, pe maşinuţă.
Dar, dacă a trecut pe roşu,
A rămas tot la căruţă.
Gospodina
I-am dat vecinei de la doi,
Cartea de Bucate odată…
Şi mi-a adus-o înapoi,
Jumătate feliată.
Unei badante
a venit din Italia să-şi mărite fata
Venind acasă, fata să-şi mărite,
Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,
Fără măcar o clipă să ezite,
Îl prinse şi-l spălă la fund.
Visul unui tâmplar
Poartă diva o comoară,
Mândră blană, alb-verzui
Şi gândea aşa-ntr-o doară,
Cum să-i bată şi el un cui.
Onorariu
Un onorariu ieri eu am primit,
Pe munca ce o lună ţi-am prestat,
Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.
Concluzia: e-o sumă de rahat.
Unui soldat ce visează la o decoraţie
Am visat c-o albă stea,
Mi-a căzut, dintr-un consemn,
Peste piept, dar nu aş vrea
Ca să fie…post mortem.
Unor supăraţi pe epigramele mele
S-a făcut mare tam-tam,
Epigrame că am scris,
Unii din acelaşi neam,
S-au simţit, şi m-au proscris.
Amicului fomist
Toată ziua a ospătat,
Şi îmi spune cu sperjur:
-Eu de poftă am mâncat,
Că de foame eram sătul.
Evadare
Deseori ma întreb,
Cum ar fi sa evadez?
Sa plec, sa uit de toate,
Fără a ma uita în spate.
Apoi îmi vine iarăși gândul,
Gândul care ma apasă,
Sa rămân aici de parca,
nici nu ma interesează.
Am încercat sa fug de mine,
De umbra mea care m-apasa,
Dar degeaba as uita de toate,
Prefacandu ma ca nu i nimic în spate.
Ce sa fac? E întrebarea,
Care ma apasă noaptea,
Vreau sa scap de-a mea ființă,
Vreau sa mi găsesc evadarea.
Categoric,nu apare,
Viata merge înainte,
Iar sufletu mi fără putință,
Sta-n tăcere, pana iarăși la durere.
Eliberare
Sunt,simt,traiesc
Privesc spre cerul noptii
Poate primesc cate -un raspuns
De-al lunii soapte involburate,
In ploi de stele pasuita .
Cuvinte curg grabit prin minte
Si tot alerg spre ele
Sa pot sa prind un adevar
Ce poate m-ar salva
Sa nu mai ratacesc la nesfarsit
Prin firul vietii ravasit
As vrea...
Seninul diminetii sa ma cuprinda in vis
As vrea ...
Sa ma trezeasca intr-un paradis
Dansand parca cu norii
Si razele de soare
Intreaga mea fiinta
Sa sufle a usurare .
Cugetări!
Privește doar în sus,
Cand pe jos ești,
Nu te lăsa răpus,
De practici mișelești!
Împarte bunătate,
Celor cu nevoi,
Și tu vei avea parte,
Însutit înapoi!
Iartă fără regret,
Dar nu uita,
Că doar făina are preț,
Tărâța nu trece sita!
Tot timpul să gândești,
Dar nu cu voce tare,
De vrei să-i potolești,
Pe cei cu gura mare!
Prietenii să-i numeri,
Pe degetele mâinii,
Aruncă de pe umeri,
Poverile lumii!
Fii cu prudență-n toate,
Și limite să-ți pui,
Învața multă carte,
De vrei să te impui!
Urcă treaptă cu treaptă,
Dar nu sta agățat,
Și te întreabă-n șoaptă,
Nu sunt prea sus...cocoțat?
De vrei să ajungi în fața,
Fără a da din coate,
Rămâi modest în viața,
Și crede în dreptate!
..............................
Scrise de Cezar!
Pe curând!
De profundis
niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare
rămân permanent lucruri de terminat
altele de început
la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac
între acestea
să le așezi într-o anumită ordine
pe cele neimportante
în debaraua cu schelete cuminți
pe cele strict necesare
în lista scurtă cu priorități
și iluzii
din păcate nu se întâmplă așa
viața are regulile ei
cel mai adesea de neînțeles
aduce în prim plan întâmplarea
hazardul
instaurând propriu-i liber arbitru
crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător
în dimineața aceea de martie
în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă
mai fuseserăm pe acolo de sute de ori
să ne plângem în liniște morții
trecusem unul pe lângă altul indiferenți
ca două planete care se rotesc invers
una față de cealaltă
și deodată
trezit parcă din vis
am văzut Soarele strălucind în ochii tăi
arzându-mi inima
și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine
trăindu-mă…
Nebun
În fața oglinzii mă uit și mă pierd,
Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,
Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,
Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.
Nebunia se naște din agonia adâncă,
Ca o flacără ce arde fără vânt,
În sângele meu curge un râu de dor,
Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.
De ce să mai caut o rază de soare,
Când ecourile mă strâng cu mâini reci?
Sunt un muritor ce caut drumul
Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.
Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.
Nebun și singur, sub cerul plumburiu,
Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,
În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.
Epigrame XVII
Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame
Scriind îți pierzi umoru,
Căci te exprimi extrem de rău,
De aia nu te cheamă Scriitoru,
Ci, te numeşti Gurău…
Unui agronom
Pe al nostru agronom,
De-l întrebi de zarzavate,
Îţi răspunde pe alt ton,
Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.
Unui candidat
S-a dus la examen “moşu”,
De şofer, pe maşinuţă.
Dar, dacă a trecut pe roşu,
A rămas tot la căruţă.
Gospodina
I-am dat vecinei de la doi,
Cartea de Bucate odată…
Şi mi-a adus-o înapoi,
Jumătate feliată.
Unei badante
a venit din Italia să-şi mărite fata
Venind acasă, fata să-şi mărite,
Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,
Fără măcar o clipă să ezite,
Îl prinse şi-l spălă la fund.
Visul unui tâmplar
Poartă diva o comoară,
Mândră blană, alb-verzui
Şi gândea aşa-ntr-o doară,
Cum să-i bată şi el un cui.
Onorariu
Un onorariu ieri eu am primit,
Pe munca ce o lună ţi-am prestat,
Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.
Concluzia: e-o sumă de rahat.
Unui soldat ce visează la o decoraţie
Am visat c-o albă stea,
Mi-a căzut, dintr-un consemn,
Peste piept, dar nu aş vrea
Ca să fie…post mortem.
Unor supăraţi pe epigramele mele
S-a făcut mare tam-tam,
Epigrame că am scris,
Unii din acelaşi neam,
S-au simţit, şi m-au proscris.
Amicului fomist
Toată ziua a ospătat,
Şi îmi spune cu sperjur:
-Eu de poftă am mâncat,
Că de foame eram sătul.
Evadare
Deseori ma întreb,
Cum ar fi sa evadez?
Sa plec, sa uit de toate,
Fără a ma uita în spate.
Apoi îmi vine iarăși gândul,
Gândul care ma apasă,
Sa rămân aici de parca,
nici nu ma interesează.
Am încercat sa fug de mine,
De umbra mea care m-apasa,
Dar degeaba as uita de toate,
Prefacandu ma ca nu i nimic în spate.
Ce sa fac? E întrebarea,
Care ma apasă noaptea,
Vreau sa scap de-a mea ființă,
Vreau sa mi găsesc evadarea.
Categoric,nu apare,
Viata merge înainte,
Iar sufletu mi fără putință,
Sta-n tăcere, pana iarăși la durere.
Eliberare
Sunt,simt,traiesc
Privesc spre cerul noptii
Poate primesc cate -un raspuns
De-al lunii soapte involburate,
In ploi de stele pasuita .
Cuvinte curg grabit prin minte
Si tot alerg spre ele
Sa pot sa prind un adevar
Ce poate m-ar salva
Sa nu mai ratacesc la nesfarsit
Prin firul vietii ravasit
As vrea...
Seninul diminetii sa ma cuprinda in vis
As vrea ...
Sa ma trezeasca intr-un paradis
Dansand parca cu norii
Si razele de soare
Intreaga mea fiinta
Sa sufle a usurare .
Cugetări!
Privește doar în sus,
Cand pe jos ești,
Nu te lăsa răpus,
De practici mișelești!
Împarte bunătate,
Celor cu nevoi,
Și tu vei avea parte,
Însutit înapoi!
Iartă fără regret,
Dar nu uita,
Că doar făina are preț,
Tărâța nu trece sita!
Tot timpul să gândești,
Dar nu cu voce tare,
De vrei să-i potolești,
Pe cei cu gura mare!
Prietenii să-i numeri,
Pe degetele mâinii,
Aruncă de pe umeri,
Poverile lumii!
Fii cu prudență-n toate,
Și limite să-ți pui,
Învața multă carte,
De vrei să te impui!
Urcă treaptă cu treaptă,
Dar nu sta agățat,
Și te întreabă-n șoaptă,
Nu sunt prea sus...cocoțat?
De vrei să ajungi în fața,
Fără a da din coate,
Rămâi modest în viața,
Și crede în dreptate!
..............................
Scrise de Cezar!
Pe curând!
Other poems by the author
Mamei mele
Unde sunt ochii tăi
Ochii
Unde sunt mâinile tale
Mâinile
Unde sunt cuvintele
În lacrimi
Unde sunt florile…
Suntem noi
Ești și tu.
Un bătrîn
Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.
Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.
Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.
Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.
E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…
Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.
CE MULT TE IUBESC….
Ce mult te iubesc …
Îmi plac culorile tale toate
Și hainele franjurate
Din frunze de copaci luate.
Las stropii ploii să mă ude
Nu fug de ploaie sub acoperiș
Când ceru-i prea înnourat
Și aud plâns de crizantemă
Din petalele ce i s-au furat.
Te rog lasă-mă să-ți gust
Gutuia dulce amăruie,
Să beau un pahar cu must
Și-apoi nucile să-ți decojesc
Toamnă ce mult te iubesc !
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
SCRISOARE TĂRZIE
Copilă cu părul blond
Dintr-un timp de mult trecut
Mereu readuc în gând
Ochi albaștri,glas plăcut
Și-o rochie mătase albă.
Numele-ți aud strigând
Din zilele-n care adunam buburuze
Să-ți fac din ele roșie salbă,
Cerându-ți sărutarea de pe buze.
…………………………………………………..
Sunt luni, ani și-un dor
La vremea dansului în doi
Mi-ai refuzat tangoul,
Trifoiul cu patru foi
Îmbrățișându-mă în al tău vals,
Valsul primului fior
Când, pierduți intr-un decor diafan
Priveam lampadarul din flori de castan.
……………………………………………
Timpul sfâșie,
Ochii tăi sunt tot albaștri
Păru-i argintiu, rochia-i cenușie,
Scrutând doar amintirea mi-a răspuns
Și pașii mă duc în ceata de sihaștri
Când, clopote bat un plâns ascuns
Resemnarea-i un văl pierdut
Adun buburuze și-mi este dor,
Dor de ochii albaștri, de-al tău sărut...
Maturitate
Ai luat arcușul
Să mângâi vioara
Muzica ta îmi călăuzește pașii
Visele mă invită la dans seara
Doar azi mai pot să fiu tânără
Sărută-mă să numai plece vara.
Mamei mele
Unde sunt ochii tăi
Ochii
Unde sunt mâinile tale
Mâinile
Unde sunt cuvintele
În lacrimi
Unde sunt florile…
Suntem noi
Ești și tu.
Un bătrîn
Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.
Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.
Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.
Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.
E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…
Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.
CE MULT TE IUBESC….
Ce mult te iubesc …
Îmi plac culorile tale toate
Și hainele franjurate
Din frunze de copaci luate.
Las stropii ploii să mă ude
Nu fug de ploaie sub acoperiș
Când ceru-i prea înnourat
Și aud plâns de crizantemă
Din petalele ce i s-au furat.
Te rog lasă-mă să-ți gust
Gutuia dulce amăruie,
Să beau un pahar cu must
Și-apoi nucile să-ți decojesc
Toamnă ce mult te iubesc !
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
SCRISOARE TĂRZIE
Copilă cu părul blond
Dintr-un timp de mult trecut
Mereu readuc în gând
Ochi albaștri,glas plăcut
Și-o rochie mătase albă.
Numele-ți aud strigând
Din zilele-n care adunam buburuze
Să-ți fac din ele roșie salbă,
Cerându-ți sărutarea de pe buze.
…………………………………………………..
Sunt luni, ani și-un dor
La vremea dansului în doi
Mi-ai refuzat tangoul,
Trifoiul cu patru foi
Îmbrățișându-mă în al tău vals,
Valsul primului fior
Când, pierduți intr-un decor diafan
Priveam lampadarul din flori de castan.
……………………………………………
Timpul sfâșie,
Ochii tăi sunt tot albaștri
Păru-i argintiu, rochia-i cenușie,
Scrutând doar amintirea mi-a răspuns
Și pașii mă duc în ceata de sihaștri
Când, clopote bat un plâns ascuns
Resemnarea-i un văl pierdut
Adun buburuze și-mi este dor,
Dor de ochii albaștri, de-al tău sărut...
Maturitate
Ai luat arcușul
Să mângâi vioara
Muzica ta îmi călăuzește pașii
Visele mă invită la dans seara
Doar azi mai pot să fiu tânără
Sărută-mă să numai plece vara.