FLUTURI SI FLORI

De mult timp alergi iubire
Prin hățișurile vieții
Te-ai îndepărtat de tine,
Te-ai îndepărtat de mine
Cu fiecare anotimp,
Cu fiecare amintire
Încolăcită pe-al meu destin.

Nu te mai zăresc iubire
Și proprii pași te rătăcesc
Părăsită în păienjeniș
Aduni zdrențele amintirii
Răspândită-n lăstăriș
E tot ce- a mai rămas din tine
Iubire fără de iubire…

Cândva,

lumină din cer ploua,

iar curcubeul

culorile își dăruia…

Acum, plouă,

plouă cu ură

seninul cerului

hoardele de corbi îl fură…

Cândva,

pace sub măslin era…

Acum, măslinul se usucă

și seva-i lacrimă

în mirul din biserică…

Cândva ,

iarba era verde,

rourată de necălcat…

Acum, tot mai mult

de foc e arsă

și pe fir de iarbă uscat

zace porumbelul păcii împușcat

ținând în ciocul de șenile strivit

crenguța de măslin,

încă, înflorită…

…………………………………………………….

Cândva

din cer ,lumină va ploua

la tulpină de măslin,

iarba însetată roua va sorbi

iar curcubeul păcii, lin

culorile își va răspândi…

Cândva ….

De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.

………………………………

Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.

…………………………..

Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel  izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.

Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.

Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:

- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...

Privesc , mă privesc…

Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...

Doamne primește planeta și nu ne părăsi…
Îmi este frică de ziua ce o trăiesc
Îmi este frică de ziua de mâine
Am un rest din frica ce zilnic o primesc
Și - un sold pentru ziua ce nu știu când vine.

Doamne privește planeta și nu ne părăsi…
Pe un colț de cer, cândva un cer senin
Cohorte de nori în ură se adună
Liniștea păcii-i răvășită de furtuni,
Șenile de tanc vrea totul să răpună.

Doamne izbăvește planeta și nu o părăsi
Îmi este frică chiar și-n ziua aceasta
Să nu fim striviți de zidul nopții
Și peste noi să nu s - arunce năpasta,
O plămădeală a urii și-a demenții.
Doamne, primește-o, privește-o, izbăvește-o…

Într-o frântură de gând, privesc tăcerea din lumea ce mă înconjoară, mă alătur plutonului ce mărșăluiește prin timp, ca-ntr-un deșert…Camarazi cu ranița grea de neîmpliniri, sunt un pluton abandonat ce rătăcește prin vârtejul nisipului  risipit din clepsidra timpului, obturând drumul către oază. Ruga lor un răget în pustiul dintre cer și pământ, tremurător pământ, neiertătorul cer... În priviri încețoșate dansează ,,Fata morgana,, în ritmul caravanelor cu iluzii deșarte ca într-un  ,,Boléro,, de Ravel. Mărșăluiesc alături de ei,printre frânturi de gânduri.

Curge o ploaie blândă şi māruntă ca prin sită

Printre castanii abia dezmuguriți

Primăvăratic manifest de triluri

Mă întovărăşeşte adagio prin vāzduh

Mă înfăşor c-un calm firesc de simbioză,

Într-o mireasmă de pădure şi de parfum floral

În licărit profund de simțuri

Ca-ntr-un tablou de Luchian

Îmi zburdă ochii liber în flutur clarobscur

Hrănindu-mă fotonic din seva timpului perpetuu.

Când plouă și-i furtună,

Natura-i uimită și tace.

Stihiile de la o vreme încoace,

Ca niște iele sălbatice, se deslănțuiesc,

Aruncă grindină, puhoaie de apă,

Peste noi și așa plini de nevoi.

Nu suntem toți răi, nevolnici și atei,

Urgiile toate...trimitele Doamne 

În altă parte....

În cufărul cu vise, sub straturi de uitare,

Am regăsit o ramură cu muguri de cais,

Era dintr-o duminică scăldată-n alb și soare,

Când lumea se trezea ușor, ca dintr-un vis.

Parfum de pământ ud și iarbă crud-înfrântă,

Se furișa prin geamul deschis spre asfințit,

Și-un cor de păsări nevăzute, ce-n livezi mai cântă,

Vestise tainic timpul ce-n flori s-a risipit.

Mai simt și-acum pe frunte acea suflare blândă,

A vântului ce-aduce arome de zambilă,

Când umbrele amiezii stăteau cuminți la pândă,

Iar viața se așterna pe foi ca o idilă.

E amintirea unei primăveri ce nu mai vine,

Dar care-n noi păstrează un verde nesfârșit,

O lume-n care cerul lumina mai bine,

Și orice zâmbet cald era un răsărit.

Deși au trecut anii și ierni s-au așezat,

În piept mai bate ritmul acelui vechi april,

Căci tot ce-n primăvară a fost cu drag lăsat,

Trăiește-n amintirea omului-copil.

Curge raul repede,involburat,
Printre creste umflat.
Malurile sunt ziduri drepte,
Sprijinite intre creste.

Raul este intovarasit.
De un drum ingust,pripasit,
Printre ape si semete creste
Unde numai iarba creste.

Zgomot,vuiet, tropot,
Se aude ca un ropot.
Carol Robert cu a lui armata,
Trece falnic ,ordonta.

Sus pe inaltele creste,
Fara a prinde de veste,
Este urmarit pe furis
Din fiecare ascunzis.

Oaste mare,inarmata,
In armura invesmntata.
Cu scuturi stralucitoare,
Arcuri si sabii ucigatoare.

Oaste cu care Robert Carol,
A spus chiar parol,
Ca-l ia pe Basarb-Voda
De barba, ca pe un Voda.

Din ascunzisuri il va scoate,
Cand el v-a  socoate.
Ca in a lui mandrie,
A uitat ca-i pote fi tragedie.

Dar ca la un semn,
Dintr-un ordin demn,
De sus de pe creste,
Totol fara veste,
Peste armata ce mare,
Cade ca o daramare,
Pietre ,stanci,busteni,
Sageti trse de osteni.

Din oastea semeata,
N-a mai ramas decat ceata.
Totul este la pamant,
Si sub juramant,

Fuge Robert Carol,
Si spune din nou parol,
Ca pe aceste plaiuri ,
Sa se auda numai naiuri.

Anul își numără zilele

Fără pripă și fără grandoare

Le numără cu tact și răbdare.

Pe străzi Doamna de Aur

Este încă Regină.

Din jobenul ei magic

Mai scoate câte o cergă de brumă,

Elegante frunze de platan,

Un vânticel deghizat în crivăț,

Sau ,din vreme în vreme ,o bură rece.

Deasupra jobenului,aerul cu o mibă gânditiare

Plămădește nori umezi sau mai înghețați

Ținând copiii încordați.

În așteptarea Doamnei de Gheață.

Brazii nu mai sunt albi de zăpadă

Ci îmbrăcați în lumini.

Orașul freamătă

Crăciunul este aici din nou

În aer,în case,în biserici

În zâmbetele sincere dintre doi străini.

Ce frumos miroase iarba cosită în zori de zi, De două mâini harnice și o inimă care știe a iubi. Știi a iubi natura și tot ce e frumos în ea, Un pom în floare, o gingaşă lalea. Ce frumos miroase floarea de salcâm Te îmbată cu mirosul ei tainic și divin. Ce frumos e soarele când nu este acoperit de nori! Ce frumoasă e viața când ești înconjurat de flori. Poezie de Vladimir Potlog