De ne stinge ori ne arde

Două suflete pierdute

Printre stelele căzute 

Prin gravitație atrase,

De durerea ce I strigase.

Pe un tărâm fără  nume

Repudiat de astä lume,

Isi cuibäriserä amorul,

Destăinuindu si dorul..

Pt vise spulberate 

De as găsi o jumătate 

De a dreptul nefirească 

In ținuta I trupească. 

Si stropeau din ei amarul, 

Rotind pe degete zarul;

Se hrăneau cu iluzii, 

Îngrăditi de confuzii...

Că dac ar cerși iubirea,

Le ar surâde fericirea, 

Falsänd notele vocale 

Din jocul scenei teatrale. 

Purtati de vânt si ploi,

Se mpotmolirä in noroi,

Prefăcându-se iubiți 

De a lor soartă chinuiți..

Pe vatra bătrânească 

Lumini din cer roiau,

Prin sticlă să răzbească,

Pe zid alunecau..

Sub streașina-  împăienjenită

Mișună un furnicar 

Din tencuiala găurită,

Acompaniat de un bondar..

Izul odăii învechite 

Greu ofta din mădulare,

Ușile zbârcite 

Scârțâiau din mădulare..

Pe rafturile ramolite,

Printre pete siropoase 

Sar muștele, ademenite 

De firimituri soioase..

Pe dușumeaua năclăită 

Forfotea un șoricel 

Sub scoarța ronțăită,

Se-adăposti de motănel..

Tiptil negura nocturnă 

Învălui așezământul,

Șoptind un noapte bună 

Acoperind pământul..

Orizontul e pierdut 

Pe-o mare -ntunecatä

Împrăștiind tăcut 

Năframa-nlăcrimată 

Sub vălul neguros

Plutea înfrigurată 

La cârma vântului tăios 

Bolta încruntată. 

Luna,printre umbre

Licărea cu sfială 

Gălbejită din fire

Cu nuanță virtuală. 

Hoinărea o barcă 

În vârtejul apei

Ìmpänzitä leoarcä

Sub spasmul pleoapei  

Fălcile adâncului 

O sorbeau însetate, 

Spre brațele malului 

Din răsputeri se zbate.

Se -agăță de -o buturugă

Zdrobindu -se de stânci 

In strigäte de rugä

De-ale sufletelor voci...

Mă privește din oglindă 

Chipul ofilit 

Și o voce plăpândă

Freamătă un ticăit .

-Cine ești?-întrebam 

Te cunosc de undeva?

Ochii mei ,din geam

Erau reflecția cuiva..

-Ce lași în urmă 

Prin sticlă glăsuia 

O umbră oviformă

Ce-n răsunet zguduia.

În imagini perinda 

Anii scurși în zare 

Și obrazul mi -l uda

Din cărunta ei culoare. 

Mă-ndepărtez ,mä pândește, 

Mä imită, surâzând. 

Ìntr-un jilț se adâncește, 

Sorbind din simț și gând.  

La început când m-ai atins,

Focu-n mine l-ai aprins 

Și mi -ai prorocit sfârșitul,

Furăndu-mi gândul..

Ce-mi bate inima năvalnic,

Când mă privești șăgalnic;

Aștept clipa doar cu tine,

Să -ti spun vorbe libertine.,

Să te sărut, să te cuprind,

Pe-aripi de vis plutind..,

Simt fericirea fără seamăn,

Căci esti sufletul meu geamăn.

Dar tu,ca vremea schimbător;

Ori mă faci să plâng de dor,

Ori mă frângi în al meu zbor.

Și mă rănești sfâșietor.!

Prăbușindu-mă în abis,

Mă pierd de-al nostru paradis.

Și zac în marea agonie,

Suferind a ta mânie 

Pt ce simt prin tine 

In lumini clandestine.

Furtunile te răscolesc,

Eu sunt aici, să te iubesc;

Vino să mă încălzești,

Să m-alinti iar cu povesti...

O carte prăfuită 

În colț pe -o etajeră, 

De -o vreme cuibărită 

Șușotea din operă 

O rază de lumină

Alunecă pe o filă 

Și o privire  senină 

Citea creația umilă  .

Pulberea fu risipită,

Șlefuită cu migală 

Renăștea răsfoită,

Zâmbind cu sfială. 

Cuprindea o lume 

Tainică, divină;

O stea Fără nume

De glorie străină. 

Respira-n cuvinte, 

Din metafore curgea, 

Trezea simțăminte, 

Fiorii ,culegea..

Минуты летят

Словно птица

Не догнать тебе,её

Не догнать..

Уже поздно,вернуть что-то назад..

Поздно, 

очень поздно

Как же быстро минуты 

Летят

Нам на зло 

Не спеша.

Не вернуть назад,

То что уже прошло.

Автор я 🤍 Замурка Алина 🤍 🤍 стих про время,часы и минуты, которые летят очень красиво и быстро,не замечая нас что мы что-то теряем.

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

nu mai încap în propriu-mi corp

de-o vreme

mă întind peste o umbră străină

cu tot sufletul în care încă mai sunt

foarte bătrân

m-am confundat cu locul acesta al vieții

precum nefericitul pictor Daozi

din dinastia Tang

până la pierdere

sunt prea multe tablouri și locuri

în care ar trebui să intru

să mă caut

între timp a murit și împăratul Xuanzong

ultimul martor

a dispărut și peștera

cine va mai picta oare atât de frumos

ca Wu Daozi

încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…

Mă uit când ceru-i plin de stele

și, vreau cu ele să vorbesc,

Gândind că mama-i pe acolo

și, un semnal primesc.

Privirea-mi fuge către Carul Mic

și-a lui Steauă Polară,

Crezând că un răspuns găsesc,

la ce întreb seară de seară.

Și astrelor la ani lumină, mereu

pun o mulțime de-ntrebări,

Și pentru că răspunsuri nu primesc,

visez să le ating pășind pe scări.

Întorc privirea și către Carul Mare

și-a lui stele strălucitoare,

Dar nici pe-aici nimic nu pot zări

și, inima în piept mă doare.

Târziu în noapte din visare mă trezesc

și, simt pământul sub picioare,

Și conștient realizez, că nimeni nu e

stea, iar viața-i doar...o boare!

La răscruce de gânduri
am ales cele mai abrupte drumuri.
Jucându-mă de-a faraonul,
m-a prins din urmă ghinionul.

Oglindindu-mă-n lună,
suntem la fel de singuri.
Furtunile-ndoielii se-adună
și-am rămas fără scurtături.

Ascult aceleași glasuri înăbușite
din spatele întrebării trezite.
Mă împing spre zaruri măsluite,
cu vrăjile lor prăfuite.

Ursitoarele-mi fac tot mai puține vizite
— sau doar mintea-mi joacă feste —
cu așteptări de poveste,
nepregătite pentru dezastre.

Mă-ntorc slăbit către
singura siguranță dintre
barele de oțel înghețat.
Nu-mi pasă că sunt legat.

Pot vorbi singur cât pot,
încă nu m-ai sugrumat.
Din mormântul tău uitat te scot.
Cu imaginea salvării m-ai îngropat.
Dragă conștiință, între noi nu s-a terminat.

Un mesteacăn  de pădure îndepărtat, zărind un peregrin prin freamăt de frunze la el l-a chemat …
-  Copac falnic și frumos 
De ce la tine m-ai chemat ?
Eu, un biet eremit cu greu am urcat
Drumul cu ciulini, drum sinuos
S-ajung la tine pustnic majestuos
• Sunt fără pădure și-nsingurat,
Tulpina albă și  netedă  nimeni,
Nimeni nu mi-a  mângâiat 
Dureri multe și ea a îndurat …
Pribeagule, răsplată îți voi da
Că ai venit la chemarea mea
Lângă mine așează-te rezemat 
Și odihna aici să ți-o găsești, 
Aici  sufletul să ți-l  povestești
Tristețea pe frunze s-o risipești 
Iar setea cu sevă  să ți-o ostoiești 
E apă lină, lină și fără de otravă  …

- Copac falnic de pădure îndepărtat    
Sunt un pribeag de viață zbuciumat

Obosit, la tulpina ta  mă las rezemat
Nu vreau răsplată, nu vreau arginți
Doar, primește umile rugăminți
Să mă privești, să te-nțeleg, 
Misterul singurătății să ți-l dezleg…
Atunci, albul tulpinii va fi mângâiat 
Și-n eternitatea nopții, de lume uitat
Cu rădăcinile tale voi fi  împreunat… 
………………………………………………….
Într-o zi pe la apus,  securea
Mesteacănul falnic a răpus 
Tâmplarul grăbit, grăbit
Coaja albă i-a descojit….

Acum, doar un ciot sevă mai lăcrimează în timp ce sărmane frunze fără ramuri, fără crengi, una câte una  se adună  într-un foșnitor covor…  
MESTEACAN  ȘI OM, O SINGURĂ POVESTE DIN DOUĂ DESTINE CELESTE.