Cartea, un dar neprețuit

În zori de zi, în lumina răsăritului,

Adolescența se ivește, un vis neîngrădit.

În suflete tinere, pasiuni se aprind,

Iar visele prind aripi,înspre cerul nesfârșit.

Cu inima plină de curaj și cutezanță,

Tânărul adolescent se avântă cu speranță,

În lumea lipsită de nuanță,

În care căutarea sinelui îi dă o siguranță.

Vrei s-ajungi, s-ajungi cu vântul

Doar acolo unde gândul

Poate-ajunge-ntr-un minut,

Un minut și nu mai mult.

Dar oricum, ești mic, ești mare,

Tot ce faci un rost își are.

Când vei crește-ți va fi dor

Fiindcă totu-i trecător.

E teroare pe pământ,

Nu mai e nimica sfânt,

Doar în case de creștini,

Astăzi se aprind lumini.

Focu-n sobă surd trosnește,

Marea taină îi unește,

Sus în colț, lângă icoană,

Arde-n candelă o rană,

Este rana lumii toată,

Rana sfântă, vindecată,

Azi, în ieslea de pe jos,

Prin nașterea lui Hristos.

Azi în noaptea de Crăciun,

Noaptea sufletului bun,

Sus în cer și aicea jos,

S-a născut Iisus Hristos!

Cântă-n rai îngeri duios,

Astăzi s-a născut Hristos,

Cântă cerul bucuria,

Astăzi s-a născut Mesia!

Însă aicea pe pământ,

Nu mai e nimica sfânt,

Numai la creștin în casă,

Pruncul stă cu ei la masă.

Nu mai ești binevenit,

Tu Iisuse, Tu Hristoase,

Omul te-a înlocuit,

Cu petreceri zgomotoase.

Stă bisericuța goală,

Nici afară nu mai ninge,

Sufletul e plin de boală,

Candela încet se stinge.

Cântă un colind nebun,

Azi, în seara de Crăciun,

Linu-i lin și iară lin...

Alungați-l pe creștin,

Linu-i lin și e frumos...

Alungați-L pe Hristos!

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

Vorbele sunt goale...

Umbre zburătoare!

Cum crezi că pot vorbi despre tine fără a greși?

Iubirea ști bine cât doare când cade și moare,

Chiar dacă moartea e mută și oarbă sau minte și fură...?

Apoi lașa fuge și nimeni nu poate s-o prindă!

Aș vrea să vorbesc despre tine dar nu pot fără să suspin adânc,

Parcă tăiat de-un otrăvit cuțit,

Aruncat din negrul hău ce nu-mi aparține..

Și încerc să spun orice despre tine dar nu pot!

Prefer să aștept când o să te lovești întâmplător de umbra-mi gonită de mine,

Sugrumat de-aceiași iubire absurdă,

Niciodată putând a vorbi despre tine!

(4 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Ce greu se iscă zorii

Din cea mai lungă noapte,

Prin ziua cea mai scurtă

Lumina abia răzbate.

Că noapte este afară,

Aşa cum între stele

E noaptea care umple

Prăpastia dintre ele.

Iar falduri de-ntuneric

Boţesc perdeaua groasă

A nopţii, ca lumina

Cât mai târziu să iasă.

Cu toate acestea zorii,

Chiar mai devreme apar,

Că începând de astăzi

Lumina creşte iar.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

Nu vorbim despre inimi rupte,

despre traume ascunse,

despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.

Nu ne trebuie analize,

ci doar o adevărată privire în suflet.

Dar suntem prea orbi pentru asta.

Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,

dar ce știm despre mamele lor?

Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,

cautând o validare pierdută?

Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.

O rană ce nu s-a închis niciodată.

Nu vorbim despre violatori,

dar acei bărbați nu sunt doar monștri,

sunt copii crescuți în haos,

unde iubirea era doar o iluzie,

un joc de cuvinte aruncate în vânt.

Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat

să iubească doar prin violență,

să consume, să distrugă pentru a simți ceva.

Noi nu ne gândim că, poate,

copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,

vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,

să vândă corpul pentru o validare falsă.

Și nu putem da vina pe nimeni

decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim

fără să așteptăm ceva în schimb.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,

ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.

Și poate că fiecare dintre noi

poartă o rană nevăzută,

un gol emoțional pe care îl umplem

cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.

Nu susținem comportamentele acestea,

dar în fiecare dintre noi

există o fărâmă de aceleași răni,

de aceleași greșeli,

pentru că nu știm să vindecăm,

nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.

Vrem să condamnăm,

vrem să adâncim ura în aceste răni,

dar trebuie să înțelegem:

suntem toți rezultatul unui sistem

care nu știe cum să vindece,

cum să iubim fără frică, fără egoism.

Poate că, într-o lume mai bună,

copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,

nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,

pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.

Ca o frunză frântă 

Ruginit-am timpuriu

Sub stropii ce frământă

Din cerul cenușiu. 

În vârtej mă poartă 

Pe căi întortocheate 

Bătătorita soartă 

De vise -nlăcrimate...

La răspăntie de drum 

Mă saltă văntul, aprig,

Suflând din bucium,

Mă-nvăluie de frig...

Lipsită de căldură, 

Mă pierd în neputință, 

Pe ramura ce tremură 

Sorbită n neființă..

Golașă de culoare

Ce ma-mplinea odată;

Azi mistuie sub soare 

Iubirea mea uitată...

Se lăsase ger cumplit 

Peste pământul obosit.

Obrazul cerului pălise,

În cuib trilul amuțise.

Pomul tremură, suspină,

Oblojind a lui tulpină.

Vântul scârțâie pe -o casă,

Suflănd pe ulița sticloasă.

Pașii rătăcesc răzleț,

Fug în grabă de îngheț.

Sub o băncuță degerată 

Zăcea umbra nemișcată 

Unui ghemotoc blănos,

Ce scâncea după un os,

Scuturat de la frigură,

Cerșea din ochi căldură;

Fețe chircite,iritate

Îl ignorau din vanitate.

Cățelul împietri subit

Cu sufletu-i neămblănzit...

Fugea desculț pe stradă 

Un copil pierdut de mamă,.

Disperării cade pradă, 

Privind in gol cu teamă. 

Chipul ei la sân strângea, 

Pe asfalt îl creiona,

Obrajii plânsi ștergea,

Cerșea din ochi si suspina. 

Zdrentaros, flamand se așează 

Pe o bancă roasa de rugină;

Ore -n șir stătea de pază, 

Făcând din asta o rutină..

Nici ploaia nu -l urnea  din loc,

Nici vântul ce îi dă târcoale. 

De frig se strânse ghemotoc, 

Atent la umbrele vocale.

Poate n mulțime se perinda ,

Rătăcit de el ,e mamă

În brate să-l cuprindă ,

Ce suferința-i va curma...

Vara se topise-n zare,

Sorbind razele de soare;

Năluca ei cuprinde valuri

Și mai bântuie pe dealuri.

Frunzele -și luară zborul,

Lăcrimându-si dorul;

Roiau în forfota de vânt, 

Strecurandu se -n pământ  

Pasărea tăcu-n grădină, 

Se pitulă sub streașina,

Tremurând ușor din aripi

De la frigura unor stropi,

Gura Cerului, febrilă

Cerne ploaie fără milă, 

Pomii murmură-surdină, 

Scârțâind din rădăcină .

Toamna suflă cu brumă, 

Iar veșmântul ei de -aramă 

Îl presără pe trupul ud,

Zdrentuit, aproape nud..

Norii se târăsc la vale,

Schimɓăndu-și formele,agale;

Pașii calcă prin noroaie, 

Se pierd în negură, șiroaie...

Printre culori atrăgătoare 

De produse -alimentare

O cucoană forfotea 

Cu puradeii după ea.

Negricioși,cu muci la nas

O urmau pas cu pas,

In șirag aliniați 

Milogeau înfometați..

Cu obrazul ca de smoală,

Cu fuste largi in poală,

Cu zorzoane aurite 

Iscodea sub veșminte..

Șterpeli o ciocolată,

Ce -o pitulă îndată 

Sub port de camuflaj;

Hoție -n ambalaj..

Cu tupeu și dibacie,

Șireată -n pălărie,

Ciordea tot felul,

Isprăvindu-și țelul....

Captivă -n flagrant 

Se lamenta exorbitant!!?

Jinduia compătimire,

Depănând cu pătimire..

Burnița de dimineață 

Și văzduhul amorțit

Picura din ceață 

Din cerul ostenit  

Aripa din scoarță 

Tănguia răzleț, 

Înlemnită la față, 

Pișcată de îngheț.

Copacii ruginiți 

Din petale curgeau, 

Priveau încremeniți, 

Din ramuri se frângeau.. 

Răgușit pământul 

De frig ,se înăspri, 

Luptându-se cu vântul, 

Trupește se zbărci....