Cu boala în oase…
Cu boala în oase,
Compun poezii,
Moartea îmi coase,
Catrinţe şi ii,
Cu ele mă îmbrac,
În ziua din urmă,
Când înger ori drac,
Mă alege din turmă.
Cu inima rece,
Cânt doine de dor,
Moartea petrece,
La mine-n pridvor,
Se prind în horă,
Acelaşi înger şi drac,
Mai am încă o oră,
Coliva să-mi fac.
Mai am doar un pic,
Mormântul să-l sap,
Un popă peltic,
Îmi citeşte la cap,
Mai am un minut,
Să mă bag în coşciug,
Prea mult am zăcut,
Şi-am ars ca un rug.
Mi-e sufletul gol,
În a morţii cămaşă,
Acuma…când mor,
Mi-e dor de acasă.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 24 сентября 2023
Просмотры: 658
Стихи из этой категории
Mi-e dor și... doare
Clipa revederii a făcut dorul să doară
Preț de câteva secunde am rămas fără aer,
Mă doare încet, intens...mă face să simt.
...s-a declanșat atât de parșiv, de crud...de subit.
Închid ochii și-ți adulmec parfumul
Vinului îi simt dulcea aromă
Toate se-nvârt ca-ntr-un carusel...
...Și scot dintr-o carte, a noastră poză...
Simt cum mi se dă peste cap clipa
Amintirile curg și se-amestecă nebun
Mă îneacă, mă sufocă... mă vlăguiesc
Le-aș îneca pe toate într-un pahar de vin
Poate te-aud șoptind... "vin să te îmbrățişez!"
Amor
Buze moi,
Sub clar de seară,
Te aștept la mine iară
Să îmi lași pe pielea goală
Un miros de primăvară.
Doi ochi negri,înstelați,
Cu esență de iubire
Care luminează noaptea,
Când adoarme lângă mine .
Doar noi doi
În lumea largă,
Fie, ce-o fi să fie.
Eu te aștept din nou diseară,
Într-un loc cu armonie.
Depărtare
Demult m-am depărtat de laic,
M-am cufundat în vraf de cărţi,
Nu că aş fi vreun biet prozaic,
Ci doar să fiu aproape de cei morţi.
Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,
Căci două bestii e mult de suportat,
Cu toţii am devenit o mare tragedie,
Pentru natură şi acest pământ curat.
M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,
Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,
Nestăpânit consum peste măsură poezie,
Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.
Mă recompun din murmur de izvoare,
Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,
Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,
Şi cum devine omul... o simplă vietate.
Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,
Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,
Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,
Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.
Nici gând nu am să mă întorc acasă,
Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,
Doar o durere mare în inimă m-apasă,
Că oamenii cu oameni au devenit străini.
Între a rămâne și a pleca
Se-nvață greu să ții o mână strânsă
Când tremură sub greul unei zile,
Când dorul pare rană necuprinsă
Și visele rămân doar amăgiri fragile.
Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,
Și dragostea apasă, nu promite
Că va fi ușor, că totul e un zmeu
Ce zboară lin prin ceruri infinite.
Învață-i răbdarea și pasul în doi,
Că uneori se cade ca să te ridici.
În liniștea dintre cuvinte goi
Se nasc iertări și drumuri către „nici”.
O mângâiere poate fi o punte
Peste o prăpastie de neînțeles,
Și uneori, tăcerile mărunte
Spun tot ce inima nu a ales.
Sunt zile-n care parcă tot se rupe,
Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.
Dar dragostea, când nu e doar o luptă,
Devine sens, și rost, și adăpost.
Nu-i totul simplu — se trăiește greu,
Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.
Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor
Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.
Și dacă-n tine arde-un dor curat,
Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.
Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —
Nimic nu e mai greu… ca fericirea.
Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.
Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.
Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,
Se naște dragostea… nemuritoare.
Scumpă mea învățătoare
În clasa 'ntîi pășeam cu frică
Dar vocea ei mă liniști
Eram copil, eram prea mică
De toate ea ne-a ocrotit
,,
Ne-a învățat cu duioșie
Că să scriem, sa citim
Azi avem mare bucurie
Că ai tai elevi am fost sa fim....
..
Că boboceii cei de rață
Ne-ai învățat să înotăm
Și acum cu a ta povață
Probleme-n viață rezolvăm...
(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )
Gelozia
Gelozia mea mă doare
Când pe bancă o zăresc
Vreau să strig cât mai tare
Cât de mult o urăsc.
Dar să fie ea de vină
Să fie doar vina ei
Ea e doar o victimă
Precum am fost și eu.
Recunosc iubire
Încă mie dor
Încă mă mai doare
Gândul la voi doi.
Atâtea emoții, Doamne
Risipesc în vânt
Cât o să mai poată
Inima mea, cât?
Sufletul meu strigă
În tăcere, strig
O dezamăgire
Mia mai rămas, atât!
Amintirea doare
Aș vrea să pot s-o uit
Dar fără amintire
Nu te-aș fi cunoscut
Vreau eliberare
Inima mea cere
Să trec peste toate
Să uit de durere.
Vreau să plec departe
În singurătate
Să nu-ți mai simt lipsa
Să nu te mai văd aproape.
Mi-e dor și... doare
Clipa revederii a făcut dorul să doară
Preț de câteva secunde am rămas fără aer,
Mă doare încet, intens...mă face să simt.
...s-a declanșat atât de parșiv, de crud...de subit.
Închid ochii și-ți adulmec parfumul
Vinului îi simt dulcea aromă
Toate se-nvârt ca-ntr-un carusel...
...Și scot dintr-o carte, a noastră poză...
Simt cum mi se dă peste cap clipa
Amintirile curg și se-amestecă nebun
Mă îneacă, mă sufocă... mă vlăguiesc
Le-aș îneca pe toate într-un pahar de vin
Poate te-aud șoptind... "vin să te îmbrățişez!"
Amor
Buze moi,
Sub clar de seară,
Te aștept la mine iară
Să îmi lași pe pielea goală
Un miros de primăvară.
Doi ochi negri,înstelați,
Cu esență de iubire
Care luminează noaptea,
Când adoarme lângă mine .
Doar noi doi
În lumea largă,
Fie, ce-o fi să fie.
Eu te aștept din nou diseară,
Într-un loc cu armonie.
Depărtare
Demult m-am depărtat de laic,
M-am cufundat în vraf de cărţi,
Nu că aş fi vreun biet prozaic,
Ci doar să fiu aproape de cei morţi.
Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,
Căci două bestii e mult de suportat,
Cu toţii am devenit o mare tragedie,
Pentru natură şi acest pământ curat.
M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,
Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,
Nestăpânit consum peste măsură poezie,
Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.
Mă recompun din murmur de izvoare,
Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,
Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,
Şi cum devine omul... o simplă vietate.
Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,
Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,
Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,
Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.
Nici gând nu am să mă întorc acasă,
Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,
Doar o durere mare în inimă m-apasă,
Că oamenii cu oameni au devenit străini.
Între a rămâne și a pleca
Se-nvață greu să ții o mână strânsă
Când tremură sub greul unei zile,
Când dorul pare rană necuprinsă
Și visele rămân doar amăgiri fragile.
Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,
Și dragostea apasă, nu promite
Că va fi ușor, că totul e un zmeu
Ce zboară lin prin ceruri infinite.
Învață-i răbdarea și pasul în doi,
Că uneori se cade ca să te ridici.
În liniștea dintre cuvinte goi
Se nasc iertări și drumuri către „nici”.
O mângâiere poate fi o punte
Peste o prăpastie de neînțeles,
Și uneori, tăcerile mărunte
Spun tot ce inima nu a ales.
Sunt zile-n care parcă tot se rupe,
Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.
Dar dragostea, când nu e doar o luptă,
Devine sens, și rost, și adăpost.
Nu-i totul simplu — se trăiește greu,
Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.
Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor
Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.
Și dacă-n tine arde-un dor curat,
Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.
Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —
Nimic nu e mai greu… ca fericirea.
Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.
Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.
Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,
Se naște dragostea… nemuritoare.
Scumpă mea învățătoare
În clasa 'ntîi pășeam cu frică
Dar vocea ei mă liniști
Eram copil, eram prea mică
De toate ea ne-a ocrotit
,,
Ne-a învățat cu duioșie
Că să scriem, sa citim
Azi avem mare bucurie
Că ai tai elevi am fost sa fim....
..
Că boboceii cei de rață
Ne-ai învățat să înotăm
Și acum cu a ta povață
Probleme-n viață rezolvăm...
(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )
Gelozia
Gelozia mea mă doare
Când pe bancă o zăresc
Vreau să strig cât mai tare
Cât de mult o urăsc.
Dar să fie ea de vină
Să fie doar vina ei
Ea e doar o victimă
Precum am fost și eu.
Recunosc iubire
Încă mie dor
Încă mă mai doare
Gândul la voi doi.
Atâtea emoții, Doamne
Risipesc în vânt
Cât o să mai poată
Inima mea, cât?
Sufletul meu strigă
În tăcere, strig
O dezamăgire
Mia mai rămas, atât!
Amintirea doare
Aș vrea să pot s-o uit
Dar fără amintire
Nu te-aș fi cunoscut
Vreau eliberare
Inima mea cere
Să trec peste toate
Să uit de durere.
Vreau să plec departe
În singurătate
Să nu-ți mai simt lipsa
Să nu te mai văd aproape.
Другие стихотворения автора
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.
Prinde-mă de mână…
Între noi iubito se aștern tăceri,
Un noian de frunze pe poteci pierdute,
Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,
Crivățul din mine strașnic se ascute.
Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,
Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,
Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,
Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.
Între noi iubito lacrima se așterne,
Visuri neîmplinite care strig și curg,
Prinde-mă de mână fără a te teme,
Şi vom fi lumina stelei din amurg.
Timpul se răsfiră în umbre și clipe,
Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,
Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,
În brațele tale să mă sting iubit.
De-ar cânta...
De-ar cânta toți trandafirii,
Într-o nouă lege a firii,
Ar fi chicoteli de îngeri,
În momentul marii frângeri.
De-ar cânta și-un crin regal,
La al primăverii bal,
De pe bolta înstelată,
S-ar scurge lumina toată.
De-ar cânta și-o azalee,
Cântec dulce de femeie,
S-ar opri pasărea-n zbor,
Și-ar cânta cu ea în cor.
Codrul verde de-ar cânta,
Doinele din țara mea,
Azi s-ar coborî din rai,
Chiar arhanghelul Mihai.
De-ar cânta o viorea,
Preschimbată-n maica mea,
Aş uda-o cu iertare,
Să fie nemuritoare.
Dacă ar cânta natura,
S-ar schimba toată făptura,
Și în inimi am purta,
Toată clorofila sa.
Toamna
Au început de ieri copacii,
A lor haină să îşi schimbe,
Tremură acum săracii,
Crengile încep să-şi plimbe.
A lor frunză verde, mare,
S-a uscat şi-a îngălbenit,
Şi-a început încet să zboare,
Cu un vânt din răsărit.
Plouă mult şi e răcoare,
Peste dealuri ceaţa-i deasă,
Pleacă păsări călătoare,
Să-şi găsească altă casă.
Toată lumea-i pe ogoare,
De cu ziuă până-n seară,
Strâng recolta în hambare,
Şi duc fructele-n camară.
A schimbat natura haina,
Şi-a pus rochie arămie,
Şi-a pus numele de Toamna,
Şi se plimbă pe câmpie.
Dezmăț
Caută așternuturi noi fără teamă,
Ochiul să stea ațipit după geană,
Uită-ți gândul din noapte pe cer,
Să doarmă pe nori, umil și stingher.
Mintea golită alung-o pe Lună să pască
Poeme de amor arse-n ruguri de iască,
Nebuna din piept să strige, să cânte,
Prohodul iubirilor neîmplinite și frânte.
Pune-ți chiar astăzi gura slobodă-n lanț,
Aruncă pofticioasei amante ultimul sfanț,
Ascunde-te grabnic în amurguri și zori,
Când aleargă înspre tine copiii din flori.
Mușcă hazardul, trezește în tine dezmățul,
Încalecă viața și aruncă cravașa și hățul,
Zbori peste munți, peste piscuri înalte,
Desfrâul și orgia din somn să tresalte.
Epigrame XXXVI
Unui creștin
De sărbătorile Pascale,
Servește-ntruna vin și bere,
Și apoi constată cu durere,
Că-i mort în seara de Înviere.
Colegelor de facultate
Am studiat organica voit,
Colegelor chiar le plăcea chimia,
Privind ades la ele năucit,
A început să-mi placă anatomia.
Întâlnirea de 20 ani a promoției
Mi-am revăzut frumoasele colege,
Dar și-au schimbat fizionomia,
Și am decis…se înțelege,
Să studiez din nou chimia.
Unui chimist
În breaslă vrea să dovedească,
Că-i alchimist de teapă,
Că atunci când bea Fetească,
El urinează apă.
Cărții mele ʺEpigrameʺ
Epigrame am scris sute,
Pe teme vrute și nevrute...
Despre carte a spus experta,
Că-i frumoasă doar coperta!
Colegului meu Cornel
De când frumoasa lui soție,
Îl înșela pe amicul meu Cornel,
Eu îl dezmierd fără să știe,
Și-i spun zâmbind, Coarne-l.
Cuplu
L-am luat ca soț să-mi fie,
C-avea multe dependințe,
După-un an de căsnicie,
Este plin de dependențe.
Punctele cardinale
Patru puncte cardinale,
Cu reperele normale,
Însă am rămas uimit,
Că Est-ul e mai răsărit!
Prietenul la nevoie se cunoaște
Acest proverb de mult folos,
La mine a lucrat pe dos,
Că acea vorbă... la nevoie,
A fost mereu doar: anevoie!
Metamorfoză
Am cunoscut-o la concert,
Avea o slabă cotă,
Apoi încet, încet, discret,
A devenit cocotă.
Subtilitate - la doctor
Fiind la el în cabinet,
Mi-a spus c-un ton discret:
-Pe fișă scrie foarte clar,
Matale ai un Nume-rar!
La doctor
Întreba-i pe asistentă,
La doctor cum e, și cât?
Ea îmi spuse foarte atentă,
Vindecare ai, și atât!
Unui astrolog
Cu telescopu înspre vecina,
Se holba în după-amiezi,
Dar îl surprinse concubina,
Și văzu, și stele verzi.
Indecizie
Alesese varianta,
Să-și înșele și amanta,
Regretându-și nebunia,
A-nșelat-o cu soția.
Unui rugbist
Când are munca separat,
Eșecului îi cade pradă,
Că atâția ani a învățat,
S-o facă la grămadă.
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.
Prinde-mă de mână…
Între noi iubito se aștern tăceri,
Un noian de frunze pe poteci pierdute,
Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,
Crivățul din mine strașnic se ascute.
Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,
Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,
Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,
Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.
Între noi iubito lacrima se așterne,
Visuri neîmplinite care strig și curg,
Prinde-mă de mână fără a te teme,
Şi vom fi lumina stelei din amurg.
Timpul se răsfiră în umbre și clipe,
Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,
Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,
În brațele tale să mă sting iubit.
De-ar cânta...
De-ar cânta toți trandafirii,
Într-o nouă lege a firii,
Ar fi chicoteli de îngeri,
În momentul marii frângeri.
De-ar cânta și-un crin regal,
La al primăverii bal,
De pe bolta înstelată,
S-ar scurge lumina toată.
De-ar cânta și-o azalee,
Cântec dulce de femeie,
S-ar opri pasărea-n zbor,
Și-ar cânta cu ea în cor.
Codrul verde de-ar cânta,
Doinele din țara mea,
Azi s-ar coborî din rai,
Chiar arhanghelul Mihai.
De-ar cânta o viorea,
Preschimbată-n maica mea,
Aş uda-o cu iertare,
Să fie nemuritoare.
Dacă ar cânta natura,
S-ar schimba toată făptura,
Și în inimi am purta,
Toată clorofila sa.
Toamna
Au început de ieri copacii,
A lor haină să îşi schimbe,
Tremură acum săracii,
Crengile încep să-şi plimbe.
A lor frunză verde, mare,
S-a uscat şi-a îngălbenit,
Şi-a început încet să zboare,
Cu un vânt din răsărit.
Plouă mult şi e răcoare,
Peste dealuri ceaţa-i deasă,
Pleacă păsări călătoare,
Să-şi găsească altă casă.
Toată lumea-i pe ogoare,
De cu ziuă până-n seară,
Strâng recolta în hambare,
Şi duc fructele-n camară.
A schimbat natura haina,
Şi-a pus rochie arămie,
Şi-a pus numele de Toamna,
Şi se plimbă pe câmpie.
Dezmăț
Caută așternuturi noi fără teamă,
Ochiul să stea ațipit după geană,
Uită-ți gândul din noapte pe cer,
Să doarmă pe nori, umil și stingher.
Mintea golită alung-o pe Lună să pască
Poeme de amor arse-n ruguri de iască,
Nebuna din piept să strige, să cânte,
Prohodul iubirilor neîmplinite și frânte.
Pune-ți chiar astăzi gura slobodă-n lanț,
Aruncă pofticioasei amante ultimul sfanț,
Ascunde-te grabnic în amurguri și zori,
Când aleargă înspre tine copiii din flori.
Mușcă hazardul, trezește în tine dezmățul,
Încalecă viața și aruncă cravașa și hățul,
Zbori peste munți, peste piscuri înalte,
Desfrâul și orgia din somn să tresalte.
Epigrame XXXVI
Unui creștin
De sărbătorile Pascale,
Servește-ntruna vin și bere,
Și apoi constată cu durere,
Că-i mort în seara de Înviere.
Colegelor de facultate
Am studiat organica voit,
Colegelor chiar le plăcea chimia,
Privind ades la ele năucit,
A început să-mi placă anatomia.
Întâlnirea de 20 ani a promoției
Mi-am revăzut frumoasele colege,
Dar și-au schimbat fizionomia,
Și am decis…se înțelege,
Să studiez din nou chimia.
Unui chimist
În breaslă vrea să dovedească,
Că-i alchimist de teapă,
Că atunci când bea Fetească,
El urinează apă.
Cărții mele ʺEpigrameʺ
Epigrame am scris sute,
Pe teme vrute și nevrute...
Despre carte a spus experta,
Că-i frumoasă doar coperta!
Colegului meu Cornel
De când frumoasa lui soție,
Îl înșela pe amicul meu Cornel,
Eu îl dezmierd fără să știe,
Și-i spun zâmbind, Coarne-l.
Cuplu
L-am luat ca soț să-mi fie,
C-avea multe dependințe,
După-un an de căsnicie,
Este plin de dependențe.
Punctele cardinale
Patru puncte cardinale,
Cu reperele normale,
Însă am rămas uimit,
Că Est-ul e mai răsărit!
Prietenul la nevoie se cunoaște
Acest proverb de mult folos,
La mine a lucrat pe dos,
Că acea vorbă... la nevoie,
A fost mereu doar: anevoie!
Metamorfoză
Am cunoscut-o la concert,
Avea o slabă cotă,
Apoi încet, încet, discret,
A devenit cocotă.
Subtilitate - la doctor
Fiind la el în cabinet,
Mi-a spus c-un ton discret:
-Pe fișă scrie foarte clar,
Matale ai un Nume-rar!
La doctor
Întreba-i pe asistentă,
La doctor cum e, și cât?
Ea îmi spuse foarte atentă,
Vindecare ai, și atât!
Unui astrolog
Cu telescopu înspre vecina,
Se holba în după-amiezi,
Dar îl surprinse concubina,
Și văzu, și stele verzi.
Indecizie
Alesese varianta,
Să-și înșele și amanta,
Regretându-și nebunia,
A-nșelat-o cu soția.
Unui rugbist
Când are munca separat,
Eșecului îi cade pradă,
Că atâția ani a învățat,
S-o facă la grămadă.