De-ar cânta...
De-ar cânta toți trandafirii,
Într-o nouă lege a firii,
Ar fi chicoteli de îngeri,
În momentul marii frângeri.
De-ar cânta și-un crin regal,
La al primăverii bal,
De pe bolta înstelată,
S-ar scurge lumina toată.
De-ar cânta și-o azalee,
Cântec dulce de femeie,
S-ar opri pasărea-n zbor,
Și-ar cânta cu ea în cor.
Codrul verde de-ar cânta,
Doinele din țara mea,
Azi s-ar coborî din rai,
Chiar arhanghelul Mihai.
De-ar cânta o viorea,
Preschimbată-n maica mea,
Aş uda-o cu iertare,
Să fie nemuritoare.
Dacă ar cânta natura,
S-ar schimba toată făptura,
Și în inimi am purta,
Toată clorofila sa.
Категория: Стихи о природе
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 9 декабря 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 455
Стихи из этой категории
Norul!
Pe cer curg norii negri plini de apă,
Pe care preoții prin rugă-ncearcă,
Să fie auziți, să se deschidă trapa,
Și Dumnezeu spre noi, fața să-ntoarcă
Dar norii încărcați, purtați de vânt,
Se duc plutind, de noi nici că le pasă,
Par supărați pe oameni și pământ,
Și picătura binecuvântată nu o lasă
Apa din râuri e tot mai puțină,
Izvorul de mult timp a secat,
A dispărut și apa din fântână,
Țăranul amărât, dă vaca la tăiat
Trăim azi vremuri tare tulburate,
Și-n bine refuzăm să ne schimbăm,
Postim tot postul, fără a face fapte,
Și un bănuț celor în nevoi nu dăm
Pădurea nu mai atrage ploaia,
Că a rămas golită de copaci,
Iar noi nu știm să-ntoarcem foaia,
Străinilor ce ne-au furat, lăsat săraci
Atunci, cum norul să sloboadă,
Picuri de apă pe-a noastră glie,
Când văd că țara-i toată pradă,
Vânată și înstrăinată prin hoție
...............................
Dar știu cum am putea aduce norul,
Și apă binecuvântată să primim,
Vânt să le facem, cum vrea poporul,
Celor ce ne-au furat și jaful să-l oprim!
L'Inverno
In oraşul de pe Tibru,
Ploaia cade, timpul trece,
Parcă ceva prevesteşte:
Un peisaj funebru - Rece.
În oraşul cel Etern,
Cerul este înegrit.
Totul a încremenit,
În acest-nghețat infern.
Trădarea corpurilor cerești
A încetat existența soarelui
Dar eu am zâmbit.
nu m-am uitat la trădarea
soarelui, și a lunii.
Care de parcă m-ar spânzura
în fața
tuturor
Dușmanilor mei!
Păcat, e rău
Să scrii așa cuvinte rele și proaste
Pe foaia neagră.
Nu are nici un sens
Nu se va vedea nimic.
M-au istovit aceștea doi,
Luna și soarele.
Mi-au luat aerul
și cerul albastru,
de sub cap!
Trădarea asta nu se iartă.
Nu vă doresc nici un rău,
Mai departe fiți voi cei,
Unul
luna ce aduce lumina noaptea,
Iar altul
soarele ce luminează ziua.
Aer dați-mi aer!
Eu vreau sa mă respir.
Încă o zi și o minută vreau ,
De trădarea celor doi vreau
Cât mai repede să uit.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 13.11.2024
Îmi pare că va ninge-n toamnă
Îmi pare că va ninge-n toamnă,
Că e frig și e vânt mare,
Ploaie , ploaie multă toarnă,
Acuș, acuș de o să ningă .
Mă uit în fereastră și-i mai frig,
Fulgul vrea să vină,
Vreau pe toamnă s-o oblig,
Fulgul parcă dori să spună,
În țară să sosească,
Și pe noi să ne înveselească.
Ploaia vindecătoare
Alerg prin ploaie, cu picături în par, un zâmbet larg pe buze și gânduri în aer. Ploaia mă mângâie cu gesturi ușoare, îmi curăță mintea și-mi dă pace-n zare.
Aerul este rece, curat și proaspăt, simt cum mă eliberez, cum mi-se arată un drum luminos, o cale mai bună, pe care să merg fără nicio temere.
Nu mai am griji, nu mai am dureri, doar o lume minunată în care trăiesc. Mă uit la cer și simt picăturile de ploaie, inspir adânc, îmi umplu plămânii cu aer curat.
Este atât de frumos, să alergi prin ploaie, să simți cum te eliberezi și cum zbori spre zare. Mă bucur de fiecare moment, de fiecare clipă, căci în ploaie îmi găsesc liniștea și fericirea mea .
CA DAR ȘI ISPITĂ
Cer, pământ, apă și foc
Voalul nopții plin de stele
Munți, câmpii și văi adânci
Ploie în stropii mai mari ,mai mici
Cer cusut pe orizonturi,
Niște noțiuni concrete,care
Dispersate,adunate
Sub un numitor comun
Face un tot ,pe care Domnul,
L-a asezat pe orbită
Ca dar și ispită
Și l-a numit Pământ.
Другие стихотворения автора
Țărm și nisip
Mă simt ca un țărm de valuri lovit,
Ca peștele orb după râmă lihnit,
Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,
Eu, roșul nisip vânturat în amurg.
Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,
Ochii-i deschid jumătate sub ape,
Acostează corăbii pe brațul meu stâng,
Uitate de vreme ancore plâng.
Noaptea se lasă lunecând prin ravene,
Marea îmi curge sfioasă prin vene,
Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,
Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.
Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,
Numele-n zori să vii să ți-l scrii,
Dig să mă fac peste apa întreagă,
Niciodată valul, lovind să îl șteargă.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
De ce n-a mai venit?
Tăcută stai sub bradul falnic,
Și-ngândurată brusc ai devenit,
Să îți vorbesc îmi e zadarnic,
De ce am mai venit?
Privești în gol cu ochii reci,
Și trupu-ți pare îmbolnăvit,
Refuzi cu mine să petreci,
De ce am mai venit?
E câmpu-n jur umplut cu flori,
Și-un tril de păsări nesfârșit,
Nu spui nimic și mă ignori,
De ce am mai venit?
De zile-ntregi trăiești o dramă,
Iar totu-n jur îţi pare îmbătrânit,
Privești spre cer și-ntrebi cu teamă,
De ce n-a mai venit?
La inimă-n pridvor
La inimă-n pridvor,
Îmi cântă o porumbiţă,
Un cântec de amor,
Cu-o blondă copiliţă.
Sub streaşină la casă,
Vreo trei sau patru fluturi,
Un bileţel îmi lasă,
Şi-o mie de săruturi.
Sub preşul de la uşă,
Ascuns cântă un greier,
O dragoste nespusă,
În lumea ce-o cutreier.
Prin raza de la soare,
Un semn divin primesc,
Căci copiliţa moare,
De n-am să o iubesc.
Pe-un iute gând m-avânt,
Cu-o roză îmbobocită,
Acum mai mult ca orişicând,
S-ajung la a mea iubită.
M-aşteptă în pridvor,
Cu inima strivită,
Cu sufletul în dor,
Şi faţa aurită.
În grabă un grup de fluturi,
Şi-o porumbiţă albă,
Cu-n greier plin de ciucuri,
Se prind în dans pe-o nalbă.
Alăturea de ei în horă,
Ne prindem şi jucăm,
Pământul de sub noi imploră,
În horă să-l luăm.
Nu pot să-ţi spun adio încă...
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Eşti vie pe a ochilor retină,
Chiar şi uitarea a-nceput să plângă,
Şi te absolvă iar de orice vină.
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Deoarece scrisorile pe care ţi le-am rupt,
Au început încet să plângă,
Şi-n suflet aprig m-a durut.
Nu pot să-ţi spun rămâi cu bine,
Deşi în grote pustnic m-am retras,
Singurătatea zilnic jinduie la tine,
Şi mă provoacă alarmant la dans.
Nu pot să-ţi spun nici bine te-am găsit,
Deşi în mine amorul cântă,
Ceva în mine atuncea a murit,
Şi-o revedere încă mă-nspăimântă.
Pot însă să îţi spun fără regret,
Că te-am iubit cu disperare,
Şi-am să dispar precum mă ştii, discret,
În Post Scriptumul de la scrisoare.
Dacă soarta m-ar lăsa...
Dacă soarta m-ar lăsa,
Să te fac cu mâna mea,
Aş lua un boț de humă,
Și o inimă de mumă,
Aş lua un glas de înger,
Şi o ramură de sânger,
Și un pic de praf de stele,
Să fii maica mamei mele,
Aş lua boabe de rouă,
Pentru buzele amândouă,
Și lumini din univers,
Pentru al tău surâs imens,
Aş lua flori din năframă,
Să te fac frumoasă mamă
Şi culori din curcubeu,
Pentru copilașul meu,
Aş lua din cer iertare,
Să-ți pun fire iubitoare,
Și aș plânge peste tine,
Să fii lacrimă din mine,
Aş lua farmec de zână,
Și te-aș face cea mai bună,
Și oriunde vei umbla,
Să fiu respirația ta,
Şi te-aș răstigni pe-o cruce,
Să mă ierți când mă voi duce,
Să mă învii apoi cândva,
Și să stau de-a dreapta ta.