Între a rămâne și a pleca

În taina nopții grele mă pierd adeseori,

Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,

O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,

Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.

Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,

Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,

Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,

Când inima își strigă, în goluri, adevărul.

E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,

În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,

Și gândurile toate, ca frunzele căzând,

Se duc spre nicăierea durerii fără gând.

O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,

Că-n suferință pură, o lume nouă zide,

În sângele ce arde ca lava pe pământ,

Durerea e o muză ce naște un cuvânt.

Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,

În fiecare fibră mă lasă răstignit,

Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări

O altă primăvară, o nouă bucurii.

O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,

Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,

Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,

Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.

Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,

Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,

Mă țese din ruine, mă pune să învăț

Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.

Și când va fi să cadă cortina peste zări,

Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,

Durerea mea va scrie, cu litere de dor,

Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.

Și astfel ea devine o taină, nu blestem,

Un fir ce leagă omul de stele și de semn,

Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva

Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Nu am vrut să te pierd, dar am făcut-o,

Fără strigăt, fără zgomot, fără glas,

Te-ai desprins de mine ca o frunză toamna,

Și nici n-am știut când a fost ultimul ceas.

Am spus prea puțin și-am tăcut prea mult,

Crezând că iubirea se simte, nu se rostește.

Dar tu așteptai să te strâng, să te ascult,

Iar eu… mă ascundeam în tăceri egoiste.

Nu am vrut să te pierd, dar m-am pierdut întâi,

În teamă, în orgoliu, în gânduri prea reci.

Ți-am dat răspunsuri goale, zâmbete pline de cui,

Și-n loc să te trag mai aproape… ți-am dat să pleci.

Te văd și acum, în vis sau în fereastră,

Trecând pe trotuarul unde ne țineam de mână.

Timpul curge-n gol, și ziua pare albastră,

Dar nicio culoare nu alină-o rană bună.

Poate că iubirea mea a fost stângace,

Poate n-am știut s-o pun în cuvinte clare,

Dar n-ai fost niciodată doar „ceva” ce trece,

Ci tot ce-am avut mai viu sub pielea mea, sub soare.

Și dacă m-ai auzi acum, ți-aș spune rar,

Cu vocea spartă de regret și de vină:

Nu am vrut să te pierd, dar am greșit amar,

Și-aș da orice să te mai am… o zi, o lună, o lumină.

Dar timpul nu se-ntoarce, doar dorul rămâne,

Ca o rană deschisă în pieptul tăcut.

Și-n lipsa ta cresc amintiri nebune,

Ce dor mai tare decât tot ce-a durut.

Nu am vrut să te pierd… dar am făcut-o.

Nu cu ură. Nu cu nepăsare.

Ci cu acea iubire care nu știe s-ajute,

Dar doare… doare fără încetare.

Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,

O umbră sunt, tăcută, fără scut.

Privirile trec prin mine – gol și rece,

Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.

Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,

Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.

Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,

Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.

Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,

În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.

Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,

În brațele lui tăcerea mea e spusă.

Când toți m-au judecat fără să știe,

El m-a privit ca pe-o ființă vie.

Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,

Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.

Cu el nu trebuie să explic nimic,

Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.

E liniștea din haosul din mine,

O ancoră-ntr-o mare de ruine.

Mă ține strâns când lumea mă rănește,

Și-n ochii lui, o rază mă zidește.

Când mă prăbușc, el e acolo, viu –

Un adevăr într-un ocean pustiu.

Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,

Dar poate nu mai sunt aceea toată...

Tot ce mai știu e că în ochii lui

Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.

---

Am găsit în tine ce credeam că nu există,

O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.

Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,

Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.

Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,

Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.

Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —

Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.

N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,

Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.

Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,

Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.

Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.

Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.

Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,

Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.

Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,

Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".

Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.

Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.

„Scriu de durere poezie,

Cu mâinile tremurând ușor,

Cuvinte rupte din tărie

Și lacrimi puse-n loc de dor.

Le-aștern pe foi ca pe o rană

Ce nu mai vrea să se închidă,

Fiecare literă e hrană

Pentru o inimă timidă.

Scriu ca să nu mă doară timpul,

Ca să nu țip în gândul meu,

Îmi leg speranța de cuvântul

Ce cade lin, dar e mereu greu.

Și-n fiecare vers se-ascunde

Un adevăr pe jumătate spus,

O umbră care se pătrunde

În tot ce-am fost și-n tot ce-i dus.

Mă plimb prin amintiri tăcute,

Ca printr-un oraș abandonat,

Cu pași de dor, încet pierdute,

Pe străzi de suflet sfărâmat.

Întreb pereții de ce doare,

Dar nu primesc niciun răspuns,

Doar ecoul care moare

Într-un suspin mereu ascuns.

Și noaptea vine iar să-mi fure

Puținul somn ce-l mai aveam,

Îmi pune gânduri reci pe gură

Și-mi spune tot ce nu voiam.

Dar scriu — și-n scris găsesc scăpare,

Chiar dacă doare fiecare rând,

E singura mea vindecare

Când lumea pare că-i flămândă de gând.

Și poate într-o zi, durerea

Va obosi să mă mai ceară,

Iar poezia — mângâierea —

Va fi lumină, nu povară.

Poate cuvintele-or să zboare

Din colțul ăsta de abis,

Și-or duce-n ele alinare

Pentru un alt suflet închis.

Dar până-atunci, în nopți târzii,

Când liniștea devine strigăt,

Eu scriu de dor și de pustii

Și-mi țin sufletul aproape, frigând.

Îmi port durerea ca pe-o haină

Pe care nu o pot lăsa,

Și-n fiecare vers e taina

A tot ce n-am putut uita.

Scriu de durere poezie,

Dar printre versuri, încet-încet,

Se naște-o mică bucurie:

Că încă simt… și încă cred.

Că din ruine și tăcere

Se poate naște început,

Și chiar și cea mai grea durere

Nu ține sufletul pierdut.”

Mi-am dorit o revedere,

Dar nu-i doar o simplă plăcere,

Dorința mea a prins amploare,

Ca o stea căzătoare,

Glasul tău a prins culoare,

Peste cer și peste mare,

Peste râuri și câmpii,

Peste norii cei mai gri.

În seara lină, ca un vis de lună,

Îți caut chipul în al nopții dor,

Și-n fiecare stea ce împreună

Se-aprinde-n cer, te simt iar de-ajutor.

Ca un izvor ce-n munte se frământă,

Iubirea noastră curge-n timp domol,

Și-n sufletul ce tainic se avântă

Rămâne dorul, veșnic, ca un sol.

Ești floarea albă-n gândurile mele,

Ce-nfruntă iarna rece și pustiu,

Și-n ochii tăi, ca două blânde stele,

Învăț să cred în tot ce nu mai știu.

În brațele lui lumea se oprește

Tăcerea-i plină de dorinți 

Inima-n piept îmi duduieste,

Simt cum îmi ies din minți. 

Privirea lui e-o invitatie, 

O poartă deschisă spre vis

Și vinu-i o incantatie 

Ce mă ridică din abis.

Sub flacăra ce tremură ușor,

În ochi se citesc mii de rânduri

Simt cum crește acest fior

Și se nasc zeci de  gânduri.

Lumina șemineului mă-nvelește

Pluteste-n aer un parfum de vin,

Iubirea în mine înflorește 

Atât de magic... de sublim!

Așteaptă-mă, te rog, mai am o stație,
Din drumul ăsta atât de sinuos și greu,
Așteaptă-mă din nou și-n compensație
Voi trece strada pe peronul tău.

Așteaptă-mă, te rog, căci linia e dreaptă,
Sunt sigur că nu mai este atat de mult de mers
Chiar dacă am mai coborât, te rupe și așteaptă
Că-i ultimul tramvai și ultimul meu vers...

Așteapta-mă, te rog, mai am o stație
Mă iartă că ai așteptat atât de mult.
Mă lasă să-ți mai intru-odata-n grație
E stația ce-o știu, n-am unde sa mă mut.

Așteapta - mă, te rog, mai am o stație,
Nu mai e mult și-abia aștept ca să te văd din nou
Mă uit pe geam și am o revelație, 
Tramvaiul ăsta merge la depou.

E toamnă, plouă și-i frig afară

Iar frunza mi-a ascuns poteca,

Pe unde visător pașeam odată

Cu ea, ce mintea-mi...fermeca. 

Mă uit cum vântul răscolește

Frunzișul, căzut de pe copaci,

Cu nostalgie îmi aduc aminte

Ce fericit eram, că tu mă placi. 

Aș vrea să mă așez pe banca

Ce ne-aștepta seară de seară,

Dar este udă și simt că-i rece

Așa că plec la tren.. spre gară. 

Sunt trecător prin aste locuri

Unde liceul de mate am făcut,

Simțind fior pentru întâia oară

Și inima bătând, cu ritm crescut. 

Povestea de iubire..trecătoare

S-a petrecut demult în Dorohoi,

Când tineri liceeni, îndrăgostiți

Visam că lumea..începea cu noi. 

Mă urc în tren și plec spre casă

Unde iubirea vieții mă așteaptă,

Ce-n zi de toamnă am întâlnit-o

Fiind acum...soția binecuvântată!

Nu vreau sa deranjez

Dar gandul imi umbla nebun

Buzele-mi tânjesc 

După sărutul tău nocturn.

Hai sa vorbim de noi

Despre clipa de-apoi

Si arde-mă cu un sărut 

Adânc și... acut!

Te strig în șoaptă, te chem

Pe tine dulce blestem

Ce ma faci sa cad, apoi ma ridici

Vino sa fim fără frici.

Să ne sorbim cu o sete

Ce nu cunoaște sfârșit 

Cu inima deschisă 

Cu sufletul rănit.

Să fim lumină 

În haosul din jur

Un far aprins

Cand totul e obscur.

Să fim doar noi

O clipă, pentru totdeauna

Să bem un vin in doi

Si-n inimii sa ne bată luna