Moartea

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?

Dacă mâine ar fi să mori, ce ai face?

Mă întreb dacă te trece un fior?
Oare cum se simte pe interior?
Ai striga cel mai probabil după ajutor?
Regretându-ți faptele într-un mod chinuitor?
Tot ce faci aici, acum, are consecințe
E singura viață ce ți-o permiți, ține minte

Salcia de pe mal veșnic crescătoare,

Ascultă suspinările ființei trecătoare.

Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,

Spânzurată de brațele acesteia, moare.

În scorburi găzduieste muritorii de foame,

Care iarna nu se gândesc la plecare.

Doar când soarele răsare,

Își iau rămas bun și zboăra-n zare.

Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,

Bandajează sângeroasele deschizături.

Degeaba încerci să rămai treaz,

Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.

Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,

Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.

Niciun suflet nu i-a intors favoarea,

Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.

M-am aplecat cu capul peste lac,

Şi atunci am realizat că acel copac,

Se reflecta în locul meu maniac.

Reîncarnarea entității a funcționat.

Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.

Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.

Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.

Aripi de înger cu oase ieșite,

Sângele ce-ți pică pe buze-mi ciupite.

E negru ca smoala cu-n iz de metal

Ruginiu si vâscos altminteri nectar.

Înger al morții întinde-mi tu mâna,

Vreau ca la păcate eu să-mi dezleg frâna.

Alți zeci de mustangi galopând evreiește,

Doar unul e glasul cel care-mi șoptește. 

Păstrează-mi secretul,îngroapă-mi și taina,

Pășește viclean lepădându-ți doar haina.

Înger, fă-mă tu astru, O, fă-mă tu zeu!

Instruiește tu-mi viața să nu dea rateu.

Ochi de tron și ochi de soare,

Învârte-te-n inele goale,

Poleite cu lumină ascuzând acea duzină,

Cea plângând și fumegând,

Mută, moartă dar tunând.

Cruce grea, legată de gât,
Obiect tăios, prea adânc.
Cruce grea, cu lanț strâns.

Cruce grea, îmi îndoi spinarea,
Cruce grea, vine salvarea.
Cruce grea, de ce eu?

Cruce grea, marmură albă,
Cruce grea, te port ca o salbă.
Cruce grea, joc de vară.

Cruce grea, îmi este greu,
Obiect mistic, în balanță.
Cruce grea, lasă-mă să plec și eu.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o șoaptă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.

Pe mine m-ai lăsat cu umbre,

Cu amintiri ce dor și-n somn,

Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,

Cu vise moarte, fără domn.

Ea… ce are? Poate zâmbește

Mai larg, mai dulce, mai firesc.

Dar știe ea cum tu vorbești

Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?

Nu-i vină-n dragoste, nici lege,

Dar doare când devii uitare,

Când tot ce-a fost se risipește

Ca fumul alb dintr-o visare.

Și totuși, n-am să te blestem,

N-am să-ți doresc ce-am îndurat —

Dar să nu uiți: ce-a fost între noi

A fost odată… și-a contat.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o vorbă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai bună.

Timpul a trecut și m-am pierdut

Într-o lume ce nu mai era a mea,

Căutând un rost, un drum, un început,

Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.

Ea te ține acum cu mâna-i blândă,

Te-a luat acolo unde nu ajungeam,

Dar știi tu oare că în mine încă plângă

Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.

Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,

Că fiecare pas al tău mă doare,

Și chiar de-aș pleca, în orice zi,

Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.

Toți cred că sunt bine,

Cu zâmbetul pe buze,

Dar în adâncul meu e o mare de umbre,

Pe care nu o vede nimeni.

În fața lumii mă fac puternic,

Dar în interior mă clatin,

Toți cred că sunt bine,

Căci nu arată nimeni ce-i din spate.

Tăcerea mea e vocea care strigă,

Frica mea e mascată de curaj,

Toți cred că sunt bine,

Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.

Toți cred că sunt bine,

În spatele fiecărui pas,

Mă ascund în spatele unui zâmbet,

Fără să-i las să vadă ce mă apasă.

În jurul meu e zgomotul vieții,

Dar în sufletul meu e liniște,

O liniște grea, plină de neînțeles,

Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.

Toți cred că sunt bine,

Căci ochii mei spun altceva,

Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,

Fiecare privire mă adâncește mai mult.

Când mă uit în oglindă,

Văd o față străină,

Cine e cu adevărat „eu”?

Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?

Seara, când totul se calmează,

Mă simt gol, fără forme,

Toți cred că sunt bine,

Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.

În fiecare zi mă joc cu cuvintele,

Le dau forme, le fac să strălucească,

Dar în spatele lor se ascunde o durere,

O durere pe care nimeni nu o poate atinge.

Toți cred că sunt bine,

Pentru că am învățat să ascund,

Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,

Se află un întreg univers de neliniște.

Și mă întreabă lumea ce fac,

Eu doar răspund „bine”,

Dar în liniștea nopții,

Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.

Toți cred că sunt bine,

Dar eu sunt doar o umbră,

O umbră care aleargă după o lumină,

Ce pare mereu prea departe.

Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,

Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,

Dar până atunci, toți cred că sunt bine,

Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.

Toți cred că sunt bine,

Căci nimeni nu vede ploaia,

Care cade peste sufletul meu,

Și mă face să mă pierd tot mai mult.

Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine

Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,

Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate

Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.

Îmi pare rău că n-am știut să te ascult

Când tăceai mai mult decât vorbeai,

Că am iubit în felul meu bolnav,

Pe când tu visai iubire din alt rai. 

Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,

Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,

Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,

Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.

Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,

Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,

Că te-am făcut să simți că ești singur

Chiar și atunci când mânaea te atinge.

Și dacă te-ai simțit vreodată mic,

Să știi că vina e în pieptul meu.

Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,

Eu n-am știut să fiu al tău mereu.

N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă

Între ce-ai sperat și ce-ai primit.

Am fost lecția tăcută, grea și goală,

Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.

Îmi pare rău că nu m-am ridicat

La ceea ce meritai să-ți fiu,

Că te-am lăsat să lupți în doi

Cu un om ce se pierdea, pustiu.

Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,

Unde nu mai doare, unde e mai bine,

Să știi că-n liniștea de peste ani,

Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine. 

În taina nopții grele mă pierd adeseori,

Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,

O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,

Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.

Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,

Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,

Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,

Când inima își strigă, în goluri, adevărul.

E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,

În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,

Și gândurile toate, ca frunzele căzând,

Se duc spre nicăierea durerii fără gând.

O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,

Că-n suferință pură, o lume nouă zide,

În sângele ce arde ca lava pe pământ,

Durerea e o muză ce naște un cuvânt.

Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,

În fiecare fibră mă lasă răstignit,

Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări

O altă primăvară, o nouă bucurii.

O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,

Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,

Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,

Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.

Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,

Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,

Mă țese din ruine, mă pune să învăț

Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.

Și când va fi să cadă cortina peste zări,

Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,

Durerea mea va scrie, cu litere de dor,

Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.

Și astfel ea devine o taină, nu blestem,

Un fir ce leagă omul de stele și de semn,

Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva

Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.

Am găsit în tine ce credeam că nu există,

O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.

Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,

Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.

Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,

Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.

Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —

Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.

N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,

Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.

Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,

Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.

Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.

Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.

Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,

Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.

Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,

Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".

Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.

Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.

În miez de noapte, tăcut ca visul,

Te port în gând ca pe-un aprins suspin,

Ești dorul meu, chemarea și abisul,

Ești început și ești și-al meu destin.

Pe buze-mi arde numele tău dulce,

Ca un sărut fugar din alte vieți,

Și timpul stă, și inima se duce

Spre amintiri ce dor și dau poveți.

Amorul tău — o rană și o binecuvântare,

O umbră caldă-n zori de primăvară,

Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,

Fără de tine, viața-i tristă, goală.

Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,

Și pașii grei când nu te știu aproape,

Dar inimii nu-i poți fura visarea —

Te caută-n lumină și-n agape.

Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,

Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,

Și vântul le șoptește printre ele,

Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.

Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul

Ce-ți tremură în zâmbetul timid,

Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,

Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.

Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,

Am scrie veșnicia pe-un sărut,

Căci amorul, când arde și e viu,

Nu piere nici când totul a trecut.