Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Category: Thoughts
All author's poems: Craciunas Silviu
Silviu Craciunas, gânduri, umanitate, omenire, politică
Date of posting: 5 марта
Views: 81
Poems in the same category
Greul
Ce să faci atunci când ești jos
Cum să taci când e tot zgomotos
Cum te ridici când e totul greu
Ce sacrifici pentru Dumnezeu
Cum să te regăsești în haos
Când nu te mai privești frumos
Când în jurul tău se-arată moartea
Când drumul destinului e soarta
Cum te-aduni singură și te pui pe picioare
Și nu mai consumi chemată de stări interioare
Cum să nu mai fii vulnerabilă la oricine
Cum să fii mereu stabilă la tot ce vine
Voi găsi răspunsul la toate întrebările
Voi privi răsăritul la toate apusurile
Voi reuși prin toate încercările
Voi găsi pacea prin toate certurile
Voi iubi așa cum știu eu
Voi gândi corect mereu
Și te voi găsi, Doamne
Te voi urmări și prin moarte
Nu mă văd
Ei nu mă văd...
Nu vad curcubeul de trăiri din inima mea ce bate aparte,
Gândul meu,miile de șoapte,
Nu vad conturul sufletului meu in noapte,
Zâmbetul meu ascuns,lacrima mea,
Și poate,nici frumusețea ascunsa,
Ei nu mă văd,
Trec indiferenți pe langa mine
Ca pe lângă o lira prăfuită,
Ce-ascunde fermecătoare canturi..
Ei nu mă văd,
Și trist,mă pierd în mulțime,
Regasindu-ma pe mine
Doar în propriile-mi gânduri.
Oglinda lor e oarbă,
Ei nu mă văd,
O lacrimă îmi cade,o șterg,
Si-apoi zâmbesc:
Sunt ca macul roșu pierdut pe câmpuri..
noapte buna
este-a visatorilor,
sau a umblatorilor.
a iubitorilor,
sau a uratorilor.
aproape im sincron perfect,
dar totusi cu un mare defect.
diferit o simtim,
mintile ne bucatim.
disperati o folosim,
si-ncercam sa ne-odihnim.
noapte buna.
Timpil
- De când te naști și până mori
- Timpul îți mănâncă viața
- Sufletul îți dă fiori
- Când te trezești dimineața !
- Viața pe acest pământ
- Te gândești cum s o petreci
- Și nu vezi cat ai crescut
- Timpul trece nu l observi
Ani întregi fugeai la școală
Cu ghiozdănelul în spate
Și mâine de dimineață
Te trezești la facultate
De copil voiai permis
Ca sa umblii cu masina
Iar acum cum ți ai promis
Te plimbi cu ea toată ziua !
Și timpul a tot trecut
Din copil, ajungi adult !
La servici ai tot plecat
Si o nevastă ai căpătat
Nu trece mult și ea naște
Chiar copilul mult dorit
Iubirea din nou renaște
Și așa am îmbătrânit !
De la copii la nepoți
Bătrânețea a venit!
Parca ieri era copii
Și astăzi am îmbătrânit !
Uimire
dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei
aproape că-mi dau și mie lacrimile
lumina ei mi se furișează în suflet
ca o femeie sfioasă
care dă cearșaful deoparte
și-mi pune capul pe inimă
în timp ce eu privesc uluit pe fereastră
cum apar
încet-încet din noapte
lucrurile cunoscute
copacii
păsările viu colorate
femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri
insectele cu instincte morbide
din conhortele înspăimântătoare ale morțiii
bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului
furnicile care nu dorm niciodată
coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă
fulgul de nea în cădere liberă
căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul
liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri
încât mai au nevoie și de aripi
conform Genezei găina a apărut înaintea oului
ne amintește în fiecare dimineață cocoșul
așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții
ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…
În brațele tăcerii
Liniștea-mi e adăpost,
Sub cerul blând și nemilos,
Un cântec mut, un vis frumos,
Ce mă-ndeamnă către rost.
Nu iubesc vuietul lumii,
Zgomotul ce-mi fură gândul,
Când furtuni se-adună-n drumuri,
Mi-e tăcerea tot pământul.
Căci doar ea-mi șoptește lin,
Fără glas, dar mult mai plin,
De iubire și senin,
De speranță, fără chin.
Galagia mă-nfioară,
Îmi alungă pacea iarăși,
Dar în liniște găsesc,
Tot ce sufletu-mi doresc.
Un colț mic, fără dureri,
Unde timpul stă pe loc,
Unde-s doar gânduri și păreri,
Și o mare fără foc.
Acolo-i locul meu de dor,
Departe de-al lumii nor,
Unde nu e glas să strige,
Doar un suflet ce-mi înfrige.
Greul
Ce să faci atunci când ești jos
Cum să taci când e tot zgomotos
Cum te ridici când e totul greu
Ce sacrifici pentru Dumnezeu
Cum să te regăsești în haos
Când nu te mai privești frumos
Când în jurul tău se-arată moartea
Când drumul destinului e soarta
Cum te-aduni singură și te pui pe picioare
Și nu mai consumi chemată de stări interioare
Cum să nu mai fii vulnerabilă la oricine
Cum să fii mereu stabilă la tot ce vine
Voi găsi răspunsul la toate întrebările
Voi privi răsăritul la toate apusurile
Voi reuși prin toate încercările
Voi găsi pacea prin toate certurile
Voi iubi așa cum știu eu
Voi gândi corect mereu
Și te voi găsi, Doamne
Te voi urmări și prin moarte
Nu mă văd
Ei nu mă văd...
Nu vad curcubeul de trăiri din inima mea ce bate aparte,
Gândul meu,miile de șoapte,
Nu vad conturul sufletului meu in noapte,
Zâmbetul meu ascuns,lacrima mea,
Și poate,nici frumusețea ascunsa,
Ei nu mă văd,
Trec indiferenți pe langa mine
Ca pe lângă o lira prăfuită,
Ce-ascunde fermecătoare canturi..
Ei nu mă văd,
Și trist,mă pierd în mulțime,
Regasindu-ma pe mine
Doar în propriile-mi gânduri.
Oglinda lor e oarbă,
Ei nu mă văd,
O lacrimă îmi cade,o șterg,
Si-apoi zâmbesc:
Sunt ca macul roșu pierdut pe câmpuri..
noapte buna
este-a visatorilor,
sau a umblatorilor.
a iubitorilor,
sau a uratorilor.
aproape im sincron perfect,
dar totusi cu un mare defect.
diferit o simtim,
mintile ne bucatim.
disperati o folosim,
si-ncercam sa ne-odihnim.
noapte buna.
Timpil
- De când te naști și până mori
- Timpul îți mănâncă viața
- Sufletul îți dă fiori
- Când te trezești dimineața !
- Viața pe acest pământ
- Te gândești cum s o petreci
- Și nu vezi cat ai crescut
- Timpul trece nu l observi
Ani întregi fugeai la școală
Cu ghiozdănelul în spate
Și mâine de dimineață
Te trezești la facultate
De copil voiai permis
Ca sa umblii cu masina
Iar acum cum ți ai promis
Te plimbi cu ea toată ziua !
Și timpul a tot trecut
Din copil, ajungi adult !
La servici ai tot plecat
Si o nevastă ai căpătat
Nu trece mult și ea naște
Chiar copilul mult dorit
Iubirea din nou renaște
Și așa am îmbătrânit !
De la copii la nepoți
Bătrânețea a venit!
Parca ieri era copii
Și astăzi am îmbătrânit !
Uimire
dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei
aproape că-mi dau și mie lacrimile
lumina ei mi se furișează în suflet
ca o femeie sfioasă
care dă cearșaful deoparte
și-mi pune capul pe inimă
în timp ce eu privesc uluit pe fereastră
cum apar
încet-încet din noapte
lucrurile cunoscute
copacii
păsările viu colorate
femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri
insectele cu instincte morbide
din conhortele înspăimântătoare ale morțiii
bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului
furnicile care nu dorm niciodată
coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă
fulgul de nea în cădere liberă
căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul
liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri
încât mai au nevoie și de aripi
conform Genezei găina a apărut înaintea oului
ne amintește în fiecare dimineață cocoșul
așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții
ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…
În brațele tăcerii
Liniștea-mi e adăpost,
Sub cerul blând și nemilos,
Un cântec mut, un vis frumos,
Ce mă-ndeamnă către rost.
Nu iubesc vuietul lumii,
Zgomotul ce-mi fură gândul,
Când furtuni se-adună-n drumuri,
Mi-e tăcerea tot pământul.
Căci doar ea-mi șoptește lin,
Fără glas, dar mult mai plin,
De iubire și senin,
De speranță, fără chin.
Galagia mă-nfioară,
Îmi alungă pacea iarăși,
Dar în liniște găsesc,
Tot ce sufletu-mi doresc.
Un colț mic, fără dureri,
Unde timpul stă pe loc,
Unde-s doar gânduri și păreri,
Și o mare fără foc.
Acolo-i locul meu de dor,
Departe de-al lumii nor,
Unde nu e glas să strige,
Doar un suflet ce-mi înfrige.
Other poems by the author
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
Om de piatră pe Ceahlău
De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.
Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.
Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.
Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.
O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.
Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Mirosul florilor de mai
Cu-atâtea vise prinse-n geană
poţi fi mereu iubirilor poveşti
cu doruri strânse-ntr-o icoană
rămasă-n urma mirilor caleşti.
Năframe albe de lumină
petreci cu drag în zori de dimineţi,
lăsând o lacrimă drept vină
să fie foc ascuns printre nămeţi.
Întorc în horă gânduri multe
şi iau de brâu să-nvârt şi gândul tău,
să-l pun la inimă s-asculte
cum bate-n piept durerea de flăcău.
Cu ochii mei pătrund lumina
din ochii tăi născuţi albastru viu,
eşti floarea albă din grădina
ce naşte jar, morgana din pustiu.
Mai pierd o clipă din trăire
sorbind cu jind o clipă de demult,
când din priviri ceream iubire
cuprins de-al inimii dorit tumult.
Prin părul tău aleargă vântul
să lase-n lume vorbe cum erai
când ceru-ntreg ruga pământul
să fii mirosul florilor de mai.
Aș...
În palme-aș lua o bucată de cer
să afle și norii al nostru mister,
eternul sălbatic din zări să-l supun
cu vise-ncărcate-n ghiulele de tun.
Din stele mi-aș țese o noapte-n pridvor
să simtă și ele că omul e dor
ce moare și-nvie ca astrul din zori,
hoinar fără voie prin mii de alți sori.
Din ploaie mi-aș umple cu lacrimi un gând
în mine furtuna să tune râzând,
cu fulgere-n ochi înspre lume să curg
iubiri să aprind când iubirea-i amurg.
Doar părul l-aș ține departe de ierni,
cu albul zăpezii nu vreau să îl cerni,
căci albul mi-l lasă chiar timpul hulpav
ce tare aș vrea să mai cadă bolnav.
În suflet de-aș prinde o clipă pe veci
eu trupul ca haină ți-aș da să-l petreci
prin veacuri lăsate să-mi fie răgaz
în somnul ce nu știm de are zăgaz.
În palme de-aș ține-o bucată de cer
aș fi trubadurul născut din mister,
alese trăiri înspre zări să supun,
iubire să-ntorc peste glasuri de tun.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
Om de piatră pe Ceahlău
De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.
Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.
Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.
Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.
O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.
Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Mirosul florilor de mai
Cu-atâtea vise prinse-n geană
poţi fi mereu iubirilor poveşti
cu doruri strânse-ntr-o icoană
rămasă-n urma mirilor caleşti.
Năframe albe de lumină
petreci cu drag în zori de dimineţi,
lăsând o lacrimă drept vină
să fie foc ascuns printre nămeţi.
Întorc în horă gânduri multe
şi iau de brâu să-nvârt şi gândul tău,
să-l pun la inimă s-asculte
cum bate-n piept durerea de flăcău.
Cu ochii mei pătrund lumina
din ochii tăi născuţi albastru viu,
eşti floarea albă din grădina
ce naşte jar, morgana din pustiu.
Mai pierd o clipă din trăire
sorbind cu jind o clipă de demult,
când din priviri ceream iubire
cuprins de-al inimii dorit tumult.
Prin părul tău aleargă vântul
să lase-n lume vorbe cum erai
când ceru-ntreg ruga pământul
să fii mirosul florilor de mai.
Aș...
În palme-aș lua o bucată de cer
să afle și norii al nostru mister,
eternul sălbatic din zări să-l supun
cu vise-ncărcate-n ghiulele de tun.
Din stele mi-aș țese o noapte-n pridvor
să simtă și ele că omul e dor
ce moare și-nvie ca astrul din zori,
hoinar fără voie prin mii de alți sori.
Din ploaie mi-aș umple cu lacrimi un gând
în mine furtuna să tune râzând,
cu fulgere-n ochi înspre lume să curg
iubiri să aprind când iubirea-i amurg.
Doar părul l-aș ține departe de ierni,
cu albul zăpezii nu vreau să îl cerni,
căci albul mi-l lasă chiar timpul hulpav
ce tare aș vrea să mai cadă bolnav.
În suflet de-aș prinde o clipă pe veci
eu trupul ca haină ți-aș da să-l petreci
prin veacuri lăsate să-mi fie răgaz
în somnul ce nu știm de are zăgaz.
În palme de-aș ține-o bucată de cer
aș fi trubadurul născut din mister,
alese trăiri înspre zări să supun,
iubire să-ntorc peste glasuri de tun.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.