Viata adevărată

Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;

Privind pe  fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.

Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,

Că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,

Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.

Când mă plimb,  uneori, pe câmpurile din spatele casei,

I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,

În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,

Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.

Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,

Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,

Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.

E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,

Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.

Autor: O.T.

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..

Sunt fericit că pot a iubi. Sunt fericit să pot cuprinde în ochii mei orbi, frumuseți nesfîrșite crezute de basm și găsite. Cu vîntul în față, furtună în urmă, chemările-ascunse mă împing înainte și caut cu ochii făptura din zare ce tot îmi apare – năluca rămasă în depărtare.

Suntem făpturi zămislite în pîntecul Infinitului, ca dintr-un foc de paie din care scîntei ce scapără necontenit, strălucesc doar pentru o clipă.

Cîte scîntei străbat într-o viață prin spațiul ce noi îl atingem?! Ce e căldura ce ne înconjoară și arde subtil pe sub streașina casei ce ne e și școală?

Cu ochii deschiși, cu brațele-ntinse, suntem orbi și fără de mîini. Vrem să pășim, dar făr-de picioare, într-o realitate ce ne-o impunem în lipsa grădinii ce ne-o dorim, amețiți în minciuna ce ne-o rostim mereu și fără-ncetare. Construim realități, pe ruinele celor deja existente, și sperăm că ziua de mîine ne va aduce scăparea. Căutăm în absență, săpăm în cuvintele gurilor mute și gîndurilor tot mai tăcute, dar ne e teamă de adevărul ce bate mereu prin a noastră ființă. Trăim prin emoții, suntem noi înșine mănunchi de emoții.

Vibrăm, pulsăm, emitem lumină, continuu, mereu ca într-un dans – dansul Divin. Dar ne e frică, mereu ne e frică, și ardem mereu în pustiu. Ne agățăm mereu de un lujer, poate vom face chiar un mănunchi. Și tragem de el cu arzătoare sete de a avea, cuceri și înrobire. Totul ne pare să fie un joc și tîrziu absolutul ne vine. Trăind în umbra propriului nostru imperiu, mereu vom fi în căutare, uitînd ce suntem și că totul e doar o visare. Lumini îngenuncheate de propriul nostru abuz, cerșim cu neîncetare, sperînd că Firul Vieții ne vascoate Florile Fericirii în cale.

Mereu suntem seduși de ceea ce nu există dar vrem să avem și trăim în iluzii că merităm, că suntem mai buni, dar toți suntem niște nebuni în vîrtejul unui joc de șah. Ne credem regi și regine, făuritori de mari strategii, dar suntem doar făpturi de Lumină, călători dintr-un Întreg.

Trăim să simțim, visăm că trăim și într-un cerc ne regăsim. Nu prea înțelegem culorile ce ni se înșiră dar, cu nădejde, zîmbim. și, pas dupa pas, și încă unul, ne adunăm nisipu-n clepsidră. Nădejdea, ce ne-o purtăm cu grijă în palme, o-nchidem timid, adînc și departe de ochii lumii. Ne naștem în explozii de Stele, în focul etern al cunoașterii și primele gînduri ne sunt ancorate în prima sclipire de reîntregire. Dogme, credinți, povești și legende, ne mînă continuu spre același final: punctul de nou început, o transformare respinsă-n minciuna și-ascunsă în lăcomie. Cutia Pandorei, mărul Genezei, legende de început, aluat plămădit, Suflarea Divină, Big-Bangul creației noastre – iluzii ce le adunăm zi de zi cu speranța clipei de cer senin și albastru.

Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,

Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".

Vorbesc de iubire, dar ură învinse

Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.

Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,

Se cred mai presus, judecă orbește,

Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit

Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".

Îi vezi duminica, curați și smeriți,

Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,

Dar luni sunt la colț, râzând fericiți

De omul căzut, de viața lui "depravă".

Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,

Doar pentru că iubește altfel decât tine?

Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,

Că nu-ți împărtășește dogmele pline?

Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,

Nici să împarți lumea pe calea urii,

Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre

Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.

Hristos a iubit pe cel lepădat,

A stat la masă cu păcătoșii,

Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,

Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.

Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,

Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!

Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,

Ci iubire ce spală orice rană umilă.

Sunt puful ce călătorește 

În orice colț dorește, 

Iar orice persoana ne-ntânlnește

Are o dorință ce se-mplinește.

Dar apoi, dispariția 

Îți face apariția

Și prin timp călătorind, 

Mereu auzind

O frază copleșitoare, 

Rostită cu ardoare,

Păpădia e un soare

Ce se pierde-n zare,

Dar amintirile fermecătoare, 

Pleacă oare?

Compusă la 21.10.2023

Bolta stelară
inundă-n lumină
ringul terestru,
cupola surâde,
glasuri nebune
dau răsuflări
forjelor,
sufletele se prăjesc
ecologic,
viitorul fandează,
trecutul loveşte,
arbitrează prezentul,
viaţa sau moartea
va umple trofeul,
trecutul muşcă,
sângerează avenirea,
omenirea aclamă,
moartea stăpâneşte
clepsidra,
umbre îmbrăcate
în piele se plimbă
pe Terra.

Doar poemele
aduc în dorul lui mâine
iubirea de ieri,
păstrează în slove
frânturi de viaţă
ascunse de soare
în altă galaxie.
Ele, poemele,
dau gând cuvântului,
renasc în suflet
melodia trăirilor.

Felicitări poeților, căci voi vă dedicați,

Mult munciți vă mulțumim căci toți vă implicați,

A scrie versuri este rar ,

Este un mare dar ,

Eu să știți că vă susțin ,

Nu scrieți în zadar .  

🖋️🖋️✍️♥️

AUTOR: Rada Maria 6D 

Conștiința -i - glasul dreptății,

Conștiința -i - arma păcii,

Dumnezeu aceasta ne-a lăsat

Să ne izbăvească de păcat.

Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,

Să vadă faptele lui care lucrează,

Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat

Așa cum El omului i-a dat.

Noi trebuie să ne gândim bine

La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;

La mântuirea sufletului cugetând,

Frumos lucrând.

La cele 3 virtuți să cugetăm

Pe Dumnezeu în psalmi să -L lăudăm.

De cel bolnav să îngrijim

Păcatul să îl biruim.Amin.

Intr-un oras,plin de cioburi sparte 

Intr-un oras plin de melancolie, dar si singuratate

Intr-un oras in care totul avea aer de pulbere de durere

Ea,era stafie!

In accel oras confuzia o acapara

O acapara mai tare ca  si grija ca ar putea fi ea dar nu putea fii ea!

In accel oras cu portii a minciunii ea spera

Spera si spera si iarasi spera

Insa este cu adevarat posbil ca accea speranta sa nu se indeplinească

Oare accea speranta era una plina de falsa speranta ca avea sa se indeplineascā!

Adevarul era  ca niciodata putea sa nu se indeplinească

Era viata ei  precum si chiar perfectă

Poatea ea nu vroia sa vada adevarul pur

Ca grijile ei false nu erau in numar rar

E posibil sa vada neadevar

Neadeavar in care nu vroia cu adevarat sa vada picuri de adevar de care ii era dor!?

Pe ale vieții izvor 

se vărsa al meu dor.

Ceva netrait, 

ceva nemaipomenit 

Cand închid ochii nu mai văd numic

pentru ca acel ceva candva a pierit 

la o viața frumoasa candva visam 

dar când adorm doar coșmaruri văd in somn

si ziua e la fel de-altfel 

cum scap de-al vieții umor?

Iubirea nu se arată usor 

Fericirea nu răsare in zori 

Cum pot eu trai asa 

Cu o inima de catifea?

Tabloul pare-a fi perfect 

fara oameni cuprinși in portret 

Dar inima-i iubeste asa 

Si eu fac parte din mulțimea asta 

Totu-i defect asa perfect 

unde-i Frumusețea din defect ?

Totul pare-a dispărea 

Si odată cu totul și fericirea 

Cerul plin de stele mă umple de teama

Că pentru tine sunt o doar o panarama 

Nai știut să mă iubești dar eu inca te iubeam

Încă nu ști să o faci iar eu încă te iubesc .

Rătăcesc pe-a fără in frig

Doar gandinduma la tine 

Încă țin la tine și sper sa fie bine

Privește cerul uitate la stele...

Uitate la stele cum mă uitam la tine

Și privește cerul gândi du-te la mine .×2

Sper sa nu se termine chiar asa devreme.

Când mă ignorai... tu Radeai Și eu plângeam

Cât să mai incercam ?

Eu te iubesc și așa va fi

O viață întreagă cat și după

Privește cerul uitate la stele...

Uitate la stele cum mă uitam la tine

Și privește cerul gândi du-te la mine .×2

Creator:foreverme.0 

17.12.2022

Trecut-au anii rând pe rând,

Eu nu știam că vine ceasu,

Căci mă luptam ades mergând 

Spre insula durerii.

Acolo mângâie am aflat;

Iar durerea a trecut.

Dar fără să cârtesc 

Așteptat-am eu vreau leac.

Nicicum,

Așa dintr-odată a trecut;

Iar eu atunci m-am bucurat 

Și pe Domnu ' am lăudat.

Atunci atâta m-a-ntărit,

Iar El puterea Lui mi-a dat,

Ca să pot să fiu și eu la fel,

Când nimeni nu mă mângâia.