Viata adevărată
Of,Elif Elif
Toti tânjesc dupa tine
Dar niciunul nu iti stie de bine
Asa cum altii știu de tine
Toti te vor,dar putini te au
Dar ei nu stiu
Ca tu esti cea care a dat naștere clasei
Și-n versul meu ce va trăi
Sigur ma voi iubi
Pentru ca stiu
Ce va fi
(Viata adevărată, de însuși Pavel Eminescu)
Poems in the same category
Epilog
Mă simt ca o umbră în lumina zilei,
Străbat lumea cu pași încetiniți,
Fiecare gând o furtună în sufletul meu,
Între visuri rătăcite și realități aprinse.
Când mă privesc în oglindă, văd doar un străin,
Un om care a învățat să se ascundă,
Și fiecare zâmbet ce apare e doar un truc,
Pentru a păstra tăcerea, pentru a uita durerea.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Un frate și o Sora
Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,
La chipul tău blând, la vocea ta clară,
Sora mea dragă, lumină din stele,
Mi-e dor să te am aproape de ele.
Anii ne-au dus pe cărări diferite,
Dar inima mea te păstrează învinsă,
Oricât de departe, iubirea rămâne,
Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.
Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,
Cum alergam desculți printre coclauri,
Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,
Erai jumătatea din sufletul micii.
Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,
Sora mea dulce, cu chip luminat,
Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,
Să râdem din nou, să ne regăsim.
Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,
În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,
Te port în suflet, ca pe-o comoară,
Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.
Aș da orice să-ți simt iar privirea,
Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,
Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,
Când sora mea dragă e prea depărtat.
Te chem în tăcere, te strig în visare,
Sora mea scumpă, ești a mea alinare,
Oricât de departe ne-ar duce destinul,
În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.
Definiție
„neliniștite păsări luând cu asalt norii”
semnează artistul într-un colț al pânzei
și-aruncă plictisit pen***cenzure***
desenase imaginea unei păsări necunoscute
din memorie
o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor
și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase
la micul dejun
fără prea multă tragere de inimă
fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate
cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne
între două felii de pâine
și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică
cineva
desigur
va descifra imaginea într-o cheie proprie
neînțeleasă de nimeni
altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă
iar tu
artistul flămând
care știi adevărul
vei ridica contrariat din umeri
până la urmă aceasta e arta…
Derută
o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii
și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum
s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei
chiar și așa încă mai mozolesc între gingii halcă de viață din frigider
congelată la minus o sute de grade
până când într-o zi m-am trezit în șoc hipotermic
n-a lipsit mult să nu mor
însă n-am murit
mi s-au fisurat doar gleznele
și a trebuit să-mi reconfigurez mersul
să-mi schimb optica
să privesc lumea ca liliecii
spânzurat de picioare
să mă deprind cu această sminteală a ochiului
de-a inversa totul
de a deforma totul
imaginea unei sălciii care se reflectă în apă
devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor
de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări
cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile
plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului
picurat cu cerneala albastră a cerului
zvâcnirea nebănuită a ursului brun
care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni
trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă
de respirația sufocantă a teilor și a mentei
simt tot sângele năvâlindu-mi în cap
coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului
pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc
se apropie...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Gânduri 5
Lumina înfruntă orice întuneric
Ca Soarele în lobul său sferic,
Ce îți dăruiește energia în viață
Și-ți topește-n suflet sloiul de ghiață.
Depășești cu putere, ardoare
Orice eveniment care doare.
Lupți cu întunericul malefic
Și îți dorești un climat benefic.
Identifici s-apuci o cale măiastră
Precum a cerului culoare albastră.
Încerci să descoperi în suflet
Un drag sentiment și răsuflet.
Întunericului din noapte
Stelele și Luna-i sunt înțelepte,
Transformându-i paradoxul
Astfel ca magia să fie influxul.
Lumină-n suflet și în minte,
Iubire ce nu se dezminte.
Petreci momente fără de cusur
Chiar dacă părul ți-este sur.
Epilog
Mă simt ca o umbră în lumina zilei,
Străbat lumea cu pași încetiniți,
Fiecare gând o furtună în sufletul meu,
Între visuri rătăcite și realități aprinse.
Când mă privesc în oglindă, văd doar un străin,
Un om care a învățat să se ascundă,
Și fiecare zâmbet ce apare e doar un truc,
Pentru a păstra tăcerea, pentru a uita durerea.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Un frate și o Sora
Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,
La chipul tău blând, la vocea ta clară,
Sora mea dragă, lumină din stele,
Mi-e dor să te am aproape de ele.
Anii ne-au dus pe cărări diferite,
Dar inima mea te păstrează învinsă,
Oricât de departe, iubirea rămâne,
Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.
Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,
Cum alergam desculți printre coclauri,
Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,
Erai jumătatea din sufletul micii.
Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,
Sora mea dulce, cu chip luminat,
Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,
Să râdem din nou, să ne regăsim.
Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,
În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,
Te port în suflet, ca pe-o comoară,
Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.
Aș da orice să-ți simt iar privirea,
Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,
Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,
Când sora mea dragă e prea depărtat.
Te chem în tăcere, te strig în visare,
Sora mea scumpă, ești a mea alinare,
Oricât de departe ne-ar duce destinul,
În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.
Definiție
„neliniștite păsări luând cu asalt norii”
semnează artistul într-un colț al pânzei
și-aruncă plictisit pen***cenzure***
desenase imaginea unei păsări necunoscute
din memorie
o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor
și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase
la micul dejun
fără prea multă tragere de inimă
fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate
cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne
între două felii de pâine
și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică
cineva
desigur
va descifra imaginea într-o cheie proprie
neînțeleasă de nimeni
altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă
iar tu
artistul flămând
care știi adevărul
vei ridica contrariat din umeri
până la urmă aceasta e arta…
Derută
o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii
și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum
s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei
chiar și așa încă mai mozolesc între gingii halcă de viață din frigider
congelată la minus o sute de grade
până când într-o zi m-am trezit în șoc hipotermic
n-a lipsit mult să nu mor
însă n-am murit
mi s-au fisurat doar gleznele
și a trebuit să-mi reconfigurez mersul
să-mi schimb optica
să privesc lumea ca liliecii
spânzurat de picioare
să mă deprind cu această sminteală a ochiului
de-a inversa totul
de a deforma totul
imaginea unei sălciii care se reflectă în apă
devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor
de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări
cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile
plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului
picurat cu cerneala albastră a cerului
zvâcnirea nebănuită a ursului brun
care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni
trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă
de respirația sufocantă a teilor și a mentei
simt tot sângele năvâlindu-mi în cap
coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului
pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc
se apropie...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Gânduri 5
Lumina înfruntă orice întuneric
Ca Soarele în lobul său sferic,
Ce îți dăruiește energia în viață
Și-ți topește-n suflet sloiul de ghiață.
Depășești cu putere, ardoare
Orice eveniment care doare.
Lupți cu întunericul malefic
Și îți dorești un climat benefic.
Identifici s-apuci o cale măiastră
Precum a cerului culoare albastră.
Încerci să descoperi în suflet
Un drag sentiment și răsuflet.
Întunericului din noapte
Stelele și Luna-i sunt înțelepte,
Transformându-i paradoxul
Astfel ca magia să fie influxul.
Lumină-n suflet și în minte,
Iubire ce nu se dezminte.
Petreci momente fără de cusur
Chiar dacă părul ți-este sur.
Other poems by the author
Mă mir
Mi-e dor, mi-e dor;
Mă mir, ce trist.
Mi-e dor de a ta voce,
Mi-e dor de al tau vis.
Mi-e dor să mă cufund în gânduri,
Mi-e dor de viața noastră,
Mi-e dor de moartea care vine,
Mi-e dor de pacea noastră.
Şi când mi-e dor, mă mir
Cum am putut să te pierd,
Cum viața asta şi-a permis,
Mă mir de acest abis.
Copilul
Mi-am lasat copilul baltă,
Ca sa fiu eu importantă.
Chiar nu vreau să recunosc,
Că mă simt ca un escroc.
El tace si se răzbună,
Abandonul nu-i a bună.
La școală nu prea se duce,
Note bune nu aduce.
Mi-am sacrificat copilul,
Ca să enervez vecinul.
Cât ioi da bine no fi,
Distanța so tot mări.
Chipul să nu mi-l mai vadă,
Vocea surdului so ceară.
Si regret si ma căiesc,
Far de cale mă găsesc.
Cum să dau timpu-napoi
Să fiu iar plin de nevoi?
Cu nevoi dar cu iubire,
Copilul meu făr de știre.
Cine mai mi-s?
Cine mai mi-s atunci când el
Alergă-n mine și nu-l pot prinde
E când aici, când dincolo,
În plămâni, în pulpa piciorului, în intestine,
În mintea-mi muncită de dor și-n sufletu-mi torturat
De atâtea sentimente noi?
Cine mai mi-s atunci când el
Își oprește preumbletul și
Devine al 79-lea organ al corpului meu,
Un organ nenumit, dar simțit în străfundurile ființei
Cu ale sale legături ce țin mădularele legate
Iar spiritul întreg și viu?
Cine mai mi-s atunci când el
Vorbește cu mine prin
Nu-știu-ce înlănțuire a celulelor
Căutând să îmi transmită ce nu mi-a fost vreodată zis
În perioadele de căutare a unui alt eu
Nu-știu-cum, dar așteptat încă de când nu mă născusem?
Cine mai mi-s atunci când el
Devine tu?
Путь к надежды
Где я, где я, что со мной?
Помоги, приди ко мне,
Я больше не в силах тянуть.
Больно, умираю, глаза полны крови.
Путь мой — найди меня, я в заточении.
Туман вокруг меня, сердце не выдерживает.
Иглы по всему моему телу,
Кровь течет на волю свободы.
Роза умерла после удачи звезды,
Серая жизнь достигла меня.
Развяжи мне глаза, я плачу.
Долина черного дуба нашла меня.
Тупик во мне закрыт, ключи найдись.
Отпусти меня от самой себя, дай волю моим чувствам.
Режет меня ножами по острым венам,
Я упала, отчаяние меня убивает.
Ложь и ненависть вокруг меня — где реальность?
Когда ночь, когда день — подскажи мне.
Я во сне? Разбуди меня, я не выдержу.
Испытания на мечах внутри меня.
Проснись, оживи в себе жизнь.
Ты умираешь, ты должна, должна.
Потерпи, и душа на воле будет.
Marciana felie de pepene roșu din care cineva a mușcat cu poftă, lăsând-o așa, îndințată, pe marginea mesei, să lumineze, cum ziceai, în surdină
vara – la asfințit,
ca un portal spre câteva speranțe
printre movilele de steril
noroc cu tinerețea
căreia îi dădeam târcoale
și ea, rostindu-ne pe litere,
ne urca sus, sus,
unde vântul care suflă strâmb nu ajungea
așa ne-am cunoscut, însă nu
știu cum ne vom despărți
Anonimul sinăian
Mă mir
Mi-e dor, mi-e dor;
Mă mir, ce trist.
Mi-e dor de a ta voce,
Mi-e dor de al tau vis.
Mi-e dor să mă cufund în gânduri,
Mi-e dor de viața noastră,
Mi-e dor de moartea care vine,
Mi-e dor de pacea noastră.
Şi când mi-e dor, mă mir
Cum am putut să te pierd,
Cum viața asta şi-a permis,
Mă mir de acest abis.
Copilul
Mi-am lasat copilul baltă,
Ca sa fiu eu importantă.
Chiar nu vreau să recunosc,
Că mă simt ca un escroc.
El tace si se răzbună,
Abandonul nu-i a bună.
La școală nu prea se duce,
Note bune nu aduce.
Mi-am sacrificat copilul,
Ca să enervez vecinul.
Cât ioi da bine no fi,
Distanța so tot mări.
Chipul să nu mi-l mai vadă,
Vocea surdului so ceară.
Si regret si ma căiesc,
Far de cale mă găsesc.
Cum să dau timpu-napoi
Să fiu iar plin de nevoi?
Cu nevoi dar cu iubire,
Copilul meu făr de știre.
Cine mai mi-s?
Cine mai mi-s atunci când el
Alergă-n mine și nu-l pot prinde
E când aici, când dincolo,
În plămâni, în pulpa piciorului, în intestine,
În mintea-mi muncită de dor și-n sufletu-mi torturat
De atâtea sentimente noi?
Cine mai mi-s atunci când el
Își oprește preumbletul și
Devine al 79-lea organ al corpului meu,
Un organ nenumit, dar simțit în străfundurile ființei
Cu ale sale legături ce țin mădularele legate
Iar spiritul întreg și viu?
Cine mai mi-s atunci când el
Vorbește cu mine prin
Nu-știu-ce înlănțuire a celulelor
Căutând să îmi transmită ce nu mi-a fost vreodată zis
În perioadele de căutare a unui alt eu
Nu-știu-cum, dar așteptat încă de când nu mă născusem?
Cine mai mi-s atunci când el
Devine tu?
Путь к надежды
Где я, где я, что со мной?
Помоги, приди ко мне,
Я больше не в силах тянуть.
Больно, умираю, глаза полны крови.
Путь мой — найди меня, я в заточении.
Туман вокруг меня, сердце не выдерживает.
Иглы по всему моему телу,
Кровь течет на волю свободы.
Роза умерла после удачи звезды,
Серая жизнь достигла меня.
Развяжи мне глаза, я плачу.
Долина черного дуба нашла меня.
Тупик во мне закрыт, ключи найдись.
Отпусти меня от самой себя, дай волю моим чувствам.
Режет меня ножами по острым венам,
Я упала, отчаяние меня убивает.
Ложь и ненависть вокруг меня — где реальность?
Когда ночь, когда день — подскажи мне.
Я во сне? Разбуди меня, я не выдержу.
Испытания на мечах внутри меня.
Проснись, оживи в себе жизнь.
Ты умираешь, ты должна, должна.
Потерпи, и душа на воле будет.
Marciana felie de pepene roșu din care cineva a mușcat cu poftă, lăsând-o așa, îndințată, pe marginea mesei, să lumineze, cum ziceai, în surdină
vara – la asfințit,
ca un portal spre câteva speranțe
printre movilele de steril
noroc cu tinerețea
căreia îi dădeam târcoale
și ea, rostindu-ne pe litere,
ne urca sus, sus,
unde vântul care suflă strâmb nu ajungea
așa ne-am cunoscut, însă nu
știu cum ne vom despărți
Anonimul sinăian