Break a leg
decorul
un graffiti întins pe un perete întreg
reprezintă o pânză uriașă de păianjen
piesa de teatru nu are nume
nici text
actrița
o femeie în vârstă
ridată ca o stafidă uitată la Soare
îmbrăcată strident
improvizează liber
precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic
un fel de commedia dell`arte
de prost gust
.
sunt singurul spectator care asist la spectacol
din primul rând
îngrețoșat până la lacrimi
.
dar aplaud
.
lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi peste umbra femeii
și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete
din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă
femeia stafidă
Văduva neagră la ananghie
desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd
.
simt tot spectrul cromatic în șira spinării
e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre
transformate-n păianjeni
sau să fug printre rânduri cu oasele
în pantofi
sunt prins în propriu-mi coșmar al minții
.
tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă
proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor
peste ei
țânțarii își înfig trompele în inima mea
deja sfârtecată de păsări
lăsată undeva la intrare
cu telefonul mobil și pachetul de Kent
.
Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei
nu mai are scăpare de-acum
își ia capul de pe umeri în mâini
surâde spre public
(adică spre mine!)
și declamă melodramatic:
„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 25 mai 2019
Vizualizări: 1828
Poezii din aceiaşi categorie
Dubii
de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…
Trei intrebari
În adâncul sufletului, un strigăt se-nalță,
Către ceruri, către stele, către noapte,
Trei întrebări, ca niște săgeți, mă străpung,
Și în gânduri, ecoul lor mereu se-mprăștie.
Există Dumnezeu, o forță creatoare,
Un plan divin, un sens ascuns al vieții?
Sau suntem doar niște atomi, într-o lume haotică,
Aruncați în cosmos, fără niciun temei?
După moarte, ce se întâmplă cu sufletul?
Se deschide o altă poartă, spre o lume necunoscută?
Sau totul se stinge, ca o lumânare în vânt,
Și ne pierdem în neant, ca o lacrimă în mare?
Suntem singuri în univers, pe-o planetă albastră,
Sau există alte ființe, cu vise și speranțe?
În imensitatea cosmosului, suntem doar un punct,
Sau facem parte dintr-un întreg, dintr-o mare familie?
Aceste întrebări, veșnice și neliniștitoare,
Mă urmăresc în fiecare zi, în fiecare noapte,
Și mă fac să caut răspunsuri, în cărți, în stele,
În adâncul inimii mele, în fiecare clipă.
Poate că adevărul nu-l vom afla niciodată,
Dar căutarea în sine ne dă un sens, o lumină,
Ne face să ne întrebăm, să visăm, să trăim,
Și să apreciem fiecare moment, ca pe-o minune
Te vreau
Te vreau
Copac peste prăpastie
Aplecat
Șuvoaie și stânca
Să se înspăimânte
De a ta rădăcină
Drept punte
Eu să te străbat
Pășind pios
Cu frica de genune.
Iar dacă fulgerat
Tu vei cădea
Voi incrusta
Din a ta tulpină
Scaun voievodal
Și ramurilor tale
mă voi ruga
Să-mi fie pildă.
Rămâi copacul temerar
Din viața mea.
De la mic la mare
Cand esti mic totu-i usor
Nu si-n zilele cu dor
Ca maicuta mea-i departe
Pe masa sa am bucate
Tata-i ocupat si el
Sa ma-nvete fel si fel
Sa nu calc pe urmele lui
Ma-nvatat de cand sunt pui
Sa invat ca viata-i grea
Si-ntr-o zi nu voi putea
Sa muncesc la fel de mult
Precum el mai de demult
Dragoste-n casa n-a fost
Pentru mine de folos
Iar asa am oferit
Dragostea de negasit
Si-am urmat sfatul lui tata
Sa-mi fie mai buna soarta
Iar eu singur m-am indrumat
Pe un drum mult mai cu cap
Pare bine dar vad rau
Traiesc des cu al meu stres
Ganduri adanci ca un hau
Pur si simplu le creez
Inca sunt tanar fecior
Mai am multe de trait
Sa-mi fac traiul implinit
Mandrie pe chipul lor
Ani grei spre voi alerg
Tic-tac imi vine ceasul
Tinerete, m-ai pus s-aleg
Sa fiu erou copiilor mei
Caci ai mei nu s-au iubit
Tot timpul pan' la sfasit
Dar asa am invatat
Sa fiu eu un alt barbat
Epigrame X
Comunicare interzisă
Un trib de indieni a decretat,
Comunicarea interzisă la femei,
Căci de atâta fum ce-au ridicat,
Funinginea ajunse pân' la zei.
Tortură
Au chinuit cu o ură crasă,
Un ţigan de la Ponton,
L-au închis singur în casă,
C-o tonă de fier beton.
Aniversarea preotului
A fost numit chiar de primar,
La zi festivă să-i dea tortul popii,
Dar când să ajungă la altar,
A dat … ortul popii.
Concluzie
Am fost la vorbitor, la puşcărie,
C-un deţinut atroce am discutat,
Dar o să spun, ca toţi să ştie,
Era foarte… încuiat.
Croială
Ieri m-a pălmuit un croitor,
Şi lucrătură bună a fost,
Că m-a lucrat la pas uşor,
Una pe faţă şi două pe dos.
Reglare de conturi
Doi contabili puşi pe harţă,
Au luptat pe două fronturi,
S-au lovit chiar peste faţă,
Şi-apoi s-au reglat din conturi.
Recunoaştere
Ce o fi cu acest mister?
Ieri un prost dădea prin gropi,
Mi-am dat seama că-i boxer,
Fiindcă prea bătea la ochi.
Mai-danez
În Danemarca iarăşi s-a iscat,
O nouă ceartă între patrupez’
Să dovedească prin lătrat,
Care dintre ei e mai-danez.
Unui Disc Jockey
Un DJ-ei vestit în ţară,
De loc din Sant Francisc,
L-au dus la Urgenţe aseară,
Şi i-au găsit: Hernie de Disc.
Unui proxenet
Un proxenet din închisoare,
La gardieni întruna le şopteşte,
Că va ieşi în Postul Mare,
Căci e Dezlegarea la Peşte.
Renasc
Să mă îngrop în adâncul pământului,
Să-mi ascund trupul de ochii lumii,
De toți vulturii ce mă pandesc,
De criticii ce mă zdrobesc.
Să mă scufund în abisul mării,
Să-mi pierd sufletul în valurile ei,
Căci nu mai vreau să fiu cine am fost,
Nu mai suport
Zgomotele și ecourile din mintea mea.
Să mă las purtat de vânturi,
Să fiu doar o frunză-n zbor,
Căci astfel pot să uit trecutul.
Să am pene în loc de piele,
Să-mi aștern aripile spre soare,
Să las în urmă toate rele,
Și să renasc cu adevărat din nou, oare?
Dubii
de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…
Trei intrebari
În adâncul sufletului, un strigăt se-nalță,
Către ceruri, către stele, către noapte,
Trei întrebări, ca niște săgeți, mă străpung,
Și în gânduri, ecoul lor mereu se-mprăștie.
Există Dumnezeu, o forță creatoare,
Un plan divin, un sens ascuns al vieții?
Sau suntem doar niște atomi, într-o lume haotică,
Aruncați în cosmos, fără niciun temei?
După moarte, ce se întâmplă cu sufletul?
Se deschide o altă poartă, spre o lume necunoscută?
Sau totul se stinge, ca o lumânare în vânt,
Și ne pierdem în neant, ca o lacrimă în mare?
Suntem singuri în univers, pe-o planetă albastră,
Sau există alte ființe, cu vise și speranțe?
În imensitatea cosmosului, suntem doar un punct,
Sau facem parte dintr-un întreg, dintr-o mare familie?
Aceste întrebări, veșnice și neliniștitoare,
Mă urmăresc în fiecare zi, în fiecare noapte,
Și mă fac să caut răspunsuri, în cărți, în stele,
În adâncul inimii mele, în fiecare clipă.
Poate că adevărul nu-l vom afla niciodată,
Dar căutarea în sine ne dă un sens, o lumină,
Ne face să ne întrebăm, să visăm, să trăim,
Și să apreciem fiecare moment, ca pe-o minune
Te vreau
Te vreau
Copac peste prăpastie
Aplecat
Șuvoaie și stânca
Să se înspăimânte
De a ta rădăcină
Drept punte
Eu să te străbat
Pășind pios
Cu frica de genune.
Iar dacă fulgerat
Tu vei cădea
Voi incrusta
Din a ta tulpină
Scaun voievodal
Și ramurilor tale
mă voi ruga
Să-mi fie pildă.
Rămâi copacul temerar
Din viața mea.
De la mic la mare
Cand esti mic totu-i usor
Nu si-n zilele cu dor
Ca maicuta mea-i departe
Pe masa sa am bucate
Tata-i ocupat si el
Sa ma-nvete fel si fel
Sa nu calc pe urmele lui
Ma-nvatat de cand sunt pui
Sa invat ca viata-i grea
Si-ntr-o zi nu voi putea
Sa muncesc la fel de mult
Precum el mai de demult
Dragoste-n casa n-a fost
Pentru mine de folos
Iar asa am oferit
Dragostea de negasit
Si-am urmat sfatul lui tata
Sa-mi fie mai buna soarta
Iar eu singur m-am indrumat
Pe un drum mult mai cu cap
Pare bine dar vad rau
Traiesc des cu al meu stres
Ganduri adanci ca un hau
Pur si simplu le creez
Inca sunt tanar fecior
Mai am multe de trait
Sa-mi fac traiul implinit
Mandrie pe chipul lor
Ani grei spre voi alerg
Tic-tac imi vine ceasul
Tinerete, m-ai pus s-aleg
Sa fiu erou copiilor mei
Caci ai mei nu s-au iubit
Tot timpul pan' la sfasit
Dar asa am invatat
Sa fiu eu un alt barbat
Epigrame X
Comunicare interzisă
Un trib de indieni a decretat,
Comunicarea interzisă la femei,
Căci de atâta fum ce-au ridicat,
Funinginea ajunse pân' la zei.
Tortură
Au chinuit cu o ură crasă,
Un ţigan de la Ponton,
L-au închis singur în casă,
C-o tonă de fier beton.
Aniversarea preotului
A fost numit chiar de primar,
La zi festivă să-i dea tortul popii,
Dar când să ajungă la altar,
A dat … ortul popii.
Concluzie
Am fost la vorbitor, la puşcărie,
C-un deţinut atroce am discutat,
Dar o să spun, ca toţi să ştie,
Era foarte… încuiat.
Croială
Ieri m-a pălmuit un croitor,
Şi lucrătură bună a fost,
Că m-a lucrat la pas uşor,
Una pe faţă şi două pe dos.
Reglare de conturi
Doi contabili puşi pe harţă,
Au luptat pe două fronturi,
S-au lovit chiar peste faţă,
Şi-apoi s-au reglat din conturi.
Recunoaştere
Ce o fi cu acest mister?
Ieri un prost dădea prin gropi,
Mi-am dat seama că-i boxer,
Fiindcă prea bătea la ochi.
Mai-danez
În Danemarca iarăşi s-a iscat,
O nouă ceartă între patrupez’
Să dovedească prin lătrat,
Care dintre ei e mai-danez.
Unui Disc Jockey
Un DJ-ei vestit în ţară,
De loc din Sant Francisc,
L-au dus la Urgenţe aseară,
Şi i-au găsit: Hernie de Disc.
Unui proxenet
Un proxenet din închisoare,
La gardieni întruna le şopteşte,
Că va ieşi în Postul Mare,
Căci e Dezlegarea la Peşte.
Renasc
Să mă îngrop în adâncul pământului,
Să-mi ascund trupul de ochii lumii,
De toți vulturii ce mă pandesc,
De criticii ce mă zdrobesc.
Să mă scufund în abisul mării,
Să-mi pierd sufletul în valurile ei,
Căci nu mai vreau să fiu cine am fost,
Nu mai suport
Zgomotele și ecourile din mintea mea.
Să mă las purtat de vânturi,
Să fiu doar o frunză-n zbor,
Căci astfel pot să uit trecutul.
Să am pene în loc de piele,
Să-mi aștern aripile spre soare,
Să las în urmă toate rele,
Și să renasc cu adevărat din nou, oare?
Alte poezii ale autorului
Transfigurări
Alter ego-ul meu din oglindă
nu încetează nici azi
la răscruce de drumuri
de viață
să mă surprindă,
mai pune câte un junghi de gheață
în spate,
câte o cută
adâncă
în colțul de ochi
străveziu,
mai trece peste obraji
c-o pensulă muiată-n culori
diluate
de griu
desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...
mereu și mereu mă destramă
ca pe un pulover prea larg
sau prea strâmt ,
mă izgonește cumva din mine afară
lăsând în locu-mi o pată neclară
o adiere de vânt..
femei ca Elena din Troia
Ioana D`Arc
Nefertiti
care-mi apar în minte
dintr-o lume bizară,
secretă
îmi amintesc de-un Rembrandt
reprodus în graffiti
și cretă
pe-o fațadă murdară...
târziu
mă-ntorc la Alter-ego-ul meu
din oglindă
care cu fiecare zi
cu fiecare noapte
se schimbă
pe care-l recunosc
tot mai greu
de parcă ar fi din altă poveste
science-fiction
din care lipsesc tocmai eu...
Epicentru
Magdalena Ispas ştia că soţul ei întreţinea realaţii sexuale cu mai toate studentele sale, dar îi trecea cu vedere această slăbiciune omenească, incurabilă, convinsă fiind că Bartolomeu nu amesteca lucrurile şi nu se angaja niciodată într-o relaţie cu o femeie mai mult decât era necesar. N-o neglija nici pe dânsa, desigur, şi nu risipea banii, altfel destul de mulţi, ca să-şi satisfacă, ceea ce el denumea în termeni filosofici, hedonismul neoepicurian. Se făcuse deja ora două şi cum nu putea să adoarmă nicicum se apucă să-i facă geamantanul, amintindu-şi că avea rezervare la prima cursă către Berlin, unde ţinea trimestrial câte-o sesiune de comunicări ştiinţifice. Plecarea lui se potrivea perfect cu dorinţa ei de a-şi clarifica temerile acelea absurde, apărute peste noapte, astfel că nu i se păru o corvadă drumul cu maşina până la aeroport.
Simţi mâna dolofană a ginecologului alunecându-i delicat înăuntru, palpându-i măruntaiele, explorând-o amănunţit, centimetru cu centimetru, apoi retrăgându-se uşor şi sigură în afară. Îl auzi spunându-i să se îmbrace şi-l văzu, după ce deschise ochii, spălându-se pe mâini cu o coajă albastră de săpun.
- Cum e doctore?
- Depinde din ce perspectivă mă întrebi? zâmbi acesta amuzat de poziţia „călare”, în care rămăsese.. Dacă ai dorit sarcina asta, e o nenorocire, dacă nu, nu!
Chiui de fericire şi puţin lipsise să nu-l îmbrăţişeze dacă n-ar fi realizat la timp că era goală. Reveni din vestiar îmbrăcată şi-şi duse gestul început până la capăt.
- Să fi fost doar o părere, doctore?
- Este posibil, dar ca să fim siguri că nu este altceva, fiindcă de sarcină nici nu poate fi vorba, trebuie să treci pe la noul şi modernul nostru laborator! Diseară ai şi rezultatele!
Deşertase pastilele din flacon în podul palmei, le privi îndelung, cu ochii podidiţi de lacrimi, şi începu să le înghită pe rând, luând de fiecare dată şi câte o gură de whisky. Simţea că se afunda într-o pâclă groasă, înecăcioasă, din spatele căreia doar vocea doctorului mai răzbătea până la dânsa: „ Ai sida, femeie!!! ” se auzea din ce în ce mai slab. „Ai sidaaaaa!!! Fugiţi, oameni buni!!! Omorâţi-o cu pietreee !!!”. Iar ea îl vedea parcă pe Bartolomeu acoperit de buboaie, râzând în hohote, arătând către studentele sale descărnate, de-a dreptul hidoase, către băieţii care se culcaseră la rândul lor cu ele şi se transformaseră în zombi, către întreaga umanitate cuprinsă în această morişcă înspăimântătoare a iubirii şi morţii...
Despovărări
zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate
cel mai adesea prozaice
de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri
sau dragoste
într-o logică ancenstrală a supraviețuirii
înghițim totul
.
apoi aruncăm resturile
(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)
la coșul de gunoi al memoriei
.
douăzeci și patru de ore pe zi
.
dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei
din containerele gândului
aranjate după un cod subliminal al culorilor
galbenul
de exemplu
sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor
verdele
pe cel al speranțelor în putrefacție
albastru
indică locul eșecurilor
iar roșul
(cel mai vizibil!)
pe cel al amintirilor
.
ptiu!
se strâmbă sufletul
dând ocol inimii
.
ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…
Starea de veghe
sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții
și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului
degeaba îmi mai aud inima în piept
bătând ca un fluture
sub mine este o baltă de sânge
Eli, eli, lama sabactani
strig
și simt cum mi se prelinge sufletul din carne
dar nu mă aude nimeni
Doamne
n-am fost niciodată atât de singur
ca acum
pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor
cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale
altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă
poate chiar Diavolul
împotrivitorul
îngerul răzvrătit
cel care îmi deschide insidios porțile întunericului
și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine
nu știu cum voi mai privi mâine dimineață
prin ferestrele zilei
Maria doarme cu pruncul în brațe
și zâmbește tainic
ca toate femeile:
„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Transfigurări
Alter ego-ul meu din oglindă
nu încetează nici azi
la răscruce de drumuri
de viață
să mă surprindă,
mai pune câte un junghi de gheață
în spate,
câte o cută
adâncă
în colțul de ochi
străveziu,
mai trece peste obraji
c-o pensulă muiată-n culori
diluate
de griu
desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...
mereu și mereu mă destramă
ca pe un pulover prea larg
sau prea strâmt ,
mă izgonește cumva din mine afară
lăsând în locu-mi o pată neclară
o adiere de vânt..
femei ca Elena din Troia
Ioana D`Arc
Nefertiti
care-mi apar în minte
dintr-o lume bizară,
secretă
îmi amintesc de-un Rembrandt
reprodus în graffiti
și cretă
pe-o fațadă murdară...
târziu
mă-ntorc la Alter-ego-ul meu
din oglindă
care cu fiecare zi
cu fiecare noapte
se schimbă
pe care-l recunosc
tot mai greu
de parcă ar fi din altă poveste
science-fiction
din care lipsesc tocmai eu...
Epicentru
Magdalena Ispas ştia că soţul ei întreţinea realaţii sexuale cu mai toate studentele sale, dar îi trecea cu vedere această slăbiciune omenească, incurabilă, convinsă fiind că Bartolomeu nu amesteca lucrurile şi nu se angaja niciodată într-o relaţie cu o femeie mai mult decât era necesar. N-o neglija nici pe dânsa, desigur, şi nu risipea banii, altfel destul de mulţi, ca să-şi satisfacă, ceea ce el denumea în termeni filosofici, hedonismul neoepicurian. Se făcuse deja ora două şi cum nu putea să adoarmă nicicum se apucă să-i facă geamantanul, amintindu-şi că avea rezervare la prima cursă către Berlin, unde ţinea trimestrial câte-o sesiune de comunicări ştiinţifice. Plecarea lui se potrivea perfect cu dorinţa ei de a-şi clarifica temerile acelea absurde, apărute peste noapte, astfel că nu i se păru o corvadă drumul cu maşina până la aeroport.
Simţi mâna dolofană a ginecologului alunecându-i delicat înăuntru, palpându-i măruntaiele, explorând-o amănunţit, centimetru cu centimetru, apoi retrăgându-se uşor şi sigură în afară. Îl auzi spunându-i să se îmbrace şi-l văzu, după ce deschise ochii, spălându-se pe mâini cu o coajă albastră de săpun.
- Cum e doctore?
- Depinde din ce perspectivă mă întrebi? zâmbi acesta amuzat de poziţia „călare”, în care rămăsese.. Dacă ai dorit sarcina asta, e o nenorocire, dacă nu, nu!
Chiui de fericire şi puţin lipsise să nu-l îmbrăţişeze dacă n-ar fi realizat la timp că era goală. Reveni din vestiar îmbrăcată şi-şi duse gestul început până la capăt.
- Să fi fost doar o părere, doctore?
- Este posibil, dar ca să fim siguri că nu este altceva, fiindcă de sarcină nici nu poate fi vorba, trebuie să treci pe la noul şi modernul nostru laborator! Diseară ai şi rezultatele!
Deşertase pastilele din flacon în podul palmei, le privi îndelung, cu ochii podidiţi de lacrimi, şi începu să le înghită pe rând, luând de fiecare dată şi câte o gură de whisky. Simţea că se afunda într-o pâclă groasă, înecăcioasă, din spatele căreia doar vocea doctorului mai răzbătea până la dânsa: „ Ai sida, femeie!!! ” se auzea din ce în ce mai slab. „Ai sidaaaaa!!! Fugiţi, oameni buni!!! Omorâţi-o cu pietreee !!!”. Iar ea îl vedea parcă pe Bartolomeu acoperit de buboaie, râzând în hohote, arătând către studentele sale descărnate, de-a dreptul hidoase, către băieţii care se culcaseră la rândul lor cu ele şi se transformaseră în zombi, către întreaga umanitate cuprinsă în această morişcă înspăimântătoare a iubirii şi morţii...
Despovărări
zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate
cel mai adesea prozaice
de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri
sau dragoste
într-o logică ancenstrală a supraviețuirii
înghițim totul
.
apoi aruncăm resturile
(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)
la coșul de gunoi al memoriei
.
douăzeci și patru de ore pe zi
.
dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei
din containerele gândului
aranjate după un cod subliminal al culorilor
galbenul
de exemplu
sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor
verdele
pe cel al speranțelor în putrefacție
albastru
indică locul eșecurilor
iar roșul
(cel mai vizibil!)
pe cel al amintirilor
.
ptiu!
se strâmbă sufletul
dând ocol inimii
.
ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…
Starea de veghe
sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții
și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului
degeaba îmi mai aud inima în piept
bătând ca un fluture
sub mine este o baltă de sânge
Eli, eli, lama sabactani
strig
și simt cum mi se prelinge sufletul din carne
dar nu mă aude nimeni
Doamne
n-am fost niciodată atât de singur
ca acum
pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor
cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale
altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă
poate chiar Diavolul
împotrivitorul
îngerul răzvrătit
cel care îmi deschide insidios porțile întunericului
și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine
nu știu cum voi mai privi mâine dimineață
prin ferestrele zilei
Maria doarme cu pruncul în brațe
și zâmbește tainic
ca toate femeile:
„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...