Eu și sora mea

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,

Învârtindu-se în propriile ţâţâni,

Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã

Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?

Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,

Cã nu are capãt firul de pe fus!

Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte

Când mai are înc-atât de mult de spus!?

Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,

Spre-a putea şi cântãri şi observa

Greutatea celor spuse-n teorie?

Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...

Eu n-am crescut, cum, alţi copii,

În puf se deşteptarã;

Dar am avut şi jucãrii

Şi parte de-o chitarã.

Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!

Nici n-aş fi vrut sã fie!

Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

De tot ce mi-a dat mie!

Avut-am parte de pãrinţi

Şi de copilãrie.

De unde nu... eram pribeag

Sau mort, sau... cine ştie!...

Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,

Nici zile, prin spitale;

Şi-ntotdeauna mi-au plãcut

Cântãrile corale.

Cãci, şi biserica din sat

Mi-era atât de dragã!

Şi-atât de multe amintiri

De vremea ei, mã leagã!

Cã parcã şi acuma vãd

Cum se deschide uşa,

Şi cum apare, surâzând,

În pragul ei, mãtuşa!

Pe moş' Petreanu, cum venea,

Scoţându-şi pãlãria,

Pe Bunu', pe bunica mea

Şi pe sora Maria!...

Cum sã nu vreau, acele vremi

Ca ochii-mi sã le vadã?

Dar timpul le-a acoperit,

Cu ani şi ani, grãmadã!

Ai mei nu au avut averi

Dar, m-au purtat în şcoalã;

Şi, de acasã n-am plecat

Nicicând cu mâna goalã.

Super-talente n-am avut,

Nici aer de vedetã,

Decât cã, dupã ce-am crescut,

Mi-au luat o bicicletã.

De hoţi şi de linguşitori,

N-am dus vreodatã lipsã;

La fel, cum soarele de nori,

Şi luna, de eclipsã.

Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat

Atunci când mã rugasem,

Mai mult decât am meritat,

Sau, decât Îi cerusem.

Mã-ntrebi care e gândul meu

Şi scopul meu, anume?

De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,

Cã sunt şi eu pe lume...

Cã-n mâna Lui, e mâna mea,

Cã nu am a mã teme,

Cã-n zorii vieţii m-a chemat

Şi m-a gãsit devreme.

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

Frumuseţe, frumuseţe,

Unde te grãbeşti,

De nu vrei, sub nici o formã,

Sã mai zãboveşti?

Ţi-ai luat hainele, podoabe,

Şi-ai ieşit din sat,

Ca şi când, pe toţi, deodatã,

Te-ai fi supãrat.

De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place

Pasul lor încet;

Şi-ţi îndrepţi privirea numai

Cãtre tineret.

Frumuseţe, frumuseţe,

Spune-mi: de ce pleci?

De ce-mi spui cã-n calea noastrã

Nu mai ieşi în veci?

Cumva... noi... pãrinţii noştri,

Ţi-am greşit ceva?

Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,

Sau vreo vorbã rea?

Cum de laşi plugul sã tragã

Brazde, pe ogor,

Când ştii bine cã te-adorã

Orice muritor!?

Frumuseţe, frumuseţe,

Mai rãmâi la noi,

Pânã nu vin norii sumbri

Vânt şi frig şi ploi!

Sã mai stai, sã mai întârzii,

Tare te-aş ruga!

Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese

Nici de ruga mea...

*Viața mea a început de când l-am intalnit pe el.

Da,ce i drept, am trecut prin prea multe lucruri dureroase

Care îmi sfâșiau inima cu fiecare bataie, însa el este motivul pentru care m-am schimbat și am început să trăiesc.*

Am început să ies mai des, doar să-l văd prin oraș.

Am început să mă distrez, să vadă că sunt plină de viață.

Am început să îmi schimb hainele și poate sa fiu pe gustul lui.

Am început să îmi întind părul mereu cu placa, deși părul meu natural este creț.

Am început să folosesc concealer pentru că aveam niște cearcăne prea mari, însă am mers prea departe ajungând si la full face.

Pe parcurs, mă tot uitam în oglindă la un străin ce se holba la mine, furându-mi viața.

Acel strain nu mi-a furat doar identitatea, mi-a furat si sufletul.

Străinul mi-a intrat în minte și a început să mă critice, să mă facă să mă urăsc.

Iar zilele și nopțile transformându-le într-un inexplicabil dor.

Am început să beau, pentru a-mi îneca amarul

Căci străinul e tot aici, iar corpul meu este acoperit de cicatrici.

După o perioada am realizat că străinul nu îmi face bine și am încercat să-l alung 

Însă era prea târziu, răul fiind deja făcut.

Nu m-am mai chinuit să alung străinul, la care eu împreună cu copilul din mine ne holbam.

Ne-am obișnuit cu el chiar dacă ne face rău.

Sângele tot curgea de pe o rană pe alta,

Iar lacrimile apăreau din când în când, gândindu-mă ca e ultima dată.

Încerc să îmi revin dintr-o stare ce se simte precum un coșmar.

Eu merg drept, dar nu aud și nu văd ce se află în jurul meu.

Vreau acasă, însă nu știu unde e "acasă"

Nicăieri nu ma simt bine, poate doar pe o bordura seara pe o alee întunecată.

Vreau copilul cuminte și inocent înapoi!

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă!

El a luat-o!

A omorât-o cu sange rece fară să se gandească cum mă voi simți.

Am văzut-o murind, am auzit ultimele ei fraze 

Și i-am simțit suflarea cum îi părăsește corpul copilului meu.

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă, deși sunt singură în fața ei.

Îmi vreau copilul înapoi, copilul meu, copilul din mine

Care a murit cândva de mult în brațele străinului făra suflet și morbid.

Uită-te la tine — floare ofilită

Ți-ai lăsat inima umilită

Acum alta în locul tău în brațe îl ține

Știu că frige focul că el nu mai vine

Dar tu vezi a renunțat așa ușor

La ce spunea el “ puișor “

E timpul să ștergi tot, el nu mai vine

Și nici dragostea lui falsă nu revine

I-ai spălat păcatele cu așa inimă mare

Iar el ți-a lăsat doar rănile amare

El prea târziu v-a realiza că durerea se plătește

În nicio galaxie o stea ca tine nu mai găsește

Femeie puternică, el nu mai vine

Ai scăpat de prost v-a fi doar bine

Nu merită să suferi după așa arătare

Cum ai putut crede că îți e jumătate ?

El nu mai vine, lua-i-ar ochii foc

Că n-a văzut iubirea ta deloc

De-ar fi să-i dea Domnul să-i cadă

Anvelopele de se plimbă pe-altă stradă

Băga-l-ar dorul sub pământ

Să nu mai vină, să mintă cu orice cuvânt

Când te-a vrut când te-a lăsat

Nu ți-a lăsat nimic, doar te-a trădat

El nu mai vine, crăpa-i-ar inima

Să-ți simtă doar noaptea lacrima

Lasă, că-i dă Domnul câte-o palmă

Nu mai suspina – stai calmă

Lasă-l singur, mai bine fără tine

Că i s-a urât de-atâta bine

Femeie ești prea frumoasă să-ți ții capul jos

Și să plângi pentru așa un ticălos

Te -ai născut într -o zi de primăvară Cu mult soare pe cer. Ești pentru noi ca o comoară, Eşti al nostru gingaş Ghiocel. Ești o fetiță frumoasă Cu ochi ca două stele. Crește mare, mare și să fii fericită Cum e luceafărul printre ele. Noi o să-ți fim mereu alături Și la bine și la greu. Să fii sănătoasă puiul nostru, Pentru tine îi mulțumim în fiecare zi lui Dumnezeu. (Poezie de Vladimir Potlog)

Lasam sasi scuture durerea,

lasam sa plinga inecind

in lacrimi lunga sa tacere

si gindul care a mocnit

Nu-ți scriu rime, ci note de degustare,

Căci tu ești vinul ce nu se poate învăța,

Un cupaj de mister și de aspră mirare,

Pe care doar sufletul meu îl putea purta.

Dacă nu-ți place versul, privește în pahar,

Căci vinul e poezie în formă lichidă,

E rodul din soare, din pământ și din har,

O lume ce-n fața ta stă să se deschidă.

Ești Roșul sec, neîmblânzit și tăcut,

Cu asprime de pământ și gust de mătase,

O sfințire a tot ce-am trăit și-am știut,

O poveste în versuri rămasă.

Iar aici, în paharul de poezie,

Tăcerea e cupa ce sensul și-l știe,

Căci taina și vinul sunt o singură sfințenie

Adevărul ce n-are nevoie de vorbe... să fie.

Nu-ți cer să citești, ci doar să-ți simți mâna 

Ce-a mângâiat bobul, dând formă la vis,

Căci poezia e doar geamăna vinului

Amândouă spun tot... ce omul n-a zis.

Am scuturat rugina de pe timp

Voi rastruna aceste amintiri desarte.

Ce mult as vrea sa mai ramin aici

Dar nu rezist samai traesc cu soapte.

Dece sama prefac? dece sa mint?

acum voi ruina aceste ginduri,

Sa zboare numai scrumul ce plapind

Sa scuture rugina de pe rinduri.