Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 28 сентября 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 630
Стихи из этой категории
Prezentare
Încerc de o juma' de ora,
Sa scriu și eu măcar un vers.
Nimic din capul meu nu iese,
I-a stai....
...era un gând un pervers.
Vroiam sa scriu și eu o poezie,
Sa ma simt ascultat,
Vroiam sa vad dacă mai am ceva în cap,
Aveam cândva, eram chiar talentat.
Păcat...
Gura mică, intră musca!
Gura mică, nu rosti,
Că ce spui se va-ntoarce-n zi,
Ca o muscă-n colț de vară,
Să-ți înțepe limba-amară.
Prea grăbit e gândul scos,
Și ce-i liber... nu-i frumos.
Cuvântul nu-i doar sunet gol,
E sabia ce-ți taie-n zbor.
Când n-ai de spus decât o ceață,
Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,
Căci musca intră tocmai bine
În gurile ce-s fără sine.
Vorbele-s ca niște cozi de fum,
Zboară-n lume, n-au drum bun,
Și când mintea nu le-mbracă,
Se întorc ca vântul-n toacă.
Fii cuvânt cu rădăcină,
Nu doar zbor de limbă plină.
Gura mică, dar cu rost —
Face-n lume cel mai prost...
să pară c-a avut un post.
Așa că taci, dar nu de teamă,
Ci ca s-aștepți să vină doamna:
Înțelepciunea, blând și rar,
Să-ți dea grai cu gust amar
— Doar când merită.
NOI ȘI VOI
Noi suntem ființe raționale
Un om normal are nevoie ;
De o casă , loc sigur de muncă ,
O familie și ”minte ” ,
Și dacă are și sănătate , are de toate ?
Voi ce vreți !...
Voi sunteți , ființe scumpe ...
Voi vreți averi , palate peste tot în lume ...
Pentru voi muncesc alții ; slugi roboti .
Sunteți grandomani , sgârciți și răi
Noi și cu voi , suntem lumi diferite ...
De aceia în lume e război .
T.A.D.
Delirul
Sub pleoapele mele aseară a nins,
Iar ochii uitat-au privirea deschisă,
Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,
La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.
Bezna îmi bătea orbește în geam,
Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,
C-un ochi întredeschis parcă vedeam,
Cum casa își pierde încet echilibrul.
Costume de scânduri zăream pe cărare,
Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,
Bezna vâslea într-o corabie, în care
Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.
Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,
Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,
Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,
În toamna devreme ucisă, am fost internat.
Paradoxul lui există
Există început!
Exista sfârșit!
Există și nesfarșit!
Există și neînceput!
Exista doar Există!
Există și Neexistă!
Și eu,tu,noi!
Și nimeni!
Există și nimic!
(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Mănânc pământ..
Mănânc pământ și nu mă satur,
Miros ca un Adam la început,
Cu moartea împart adesea patul,
Și-mi face împachetări cu lut.
Mă scald etern în apă vie,
Apoi îngurgitez din nou pământ,
Și fac aceeași veșnică prostie,
La zei mă-nchin prin legământ.
Îmi cresc pe spate aripi plate,
Cu care doar abisul să-l ating,
Nicicând de ceruri să am parte,
Ci în pământ cu ele să mă-nfing.
Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,
Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,
Dar doar pământ am dreptul a mânca,
Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.
Mănânc pământ și sunt îndestulat,
Miros ca un Adam demult trecut,
Și singur mă foiesc plângând în pat,
Căci moartea nu mai are lut.
Prezentare
Încerc de o juma' de ora,
Sa scriu și eu măcar un vers.
Nimic din capul meu nu iese,
I-a stai....
...era un gând un pervers.
Vroiam sa scriu și eu o poezie,
Sa ma simt ascultat,
Vroiam sa vad dacă mai am ceva în cap,
Aveam cândva, eram chiar talentat.
Păcat...
Gura mică, intră musca!
Gura mică, nu rosti,
Că ce spui se va-ntoarce-n zi,
Ca o muscă-n colț de vară,
Să-ți înțepe limba-amară.
Prea grăbit e gândul scos,
Și ce-i liber... nu-i frumos.
Cuvântul nu-i doar sunet gol,
E sabia ce-ți taie-n zbor.
Când n-ai de spus decât o ceață,
Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,
Căci musca intră tocmai bine
În gurile ce-s fără sine.
Vorbele-s ca niște cozi de fum,
Zboară-n lume, n-au drum bun,
Și când mintea nu le-mbracă,
Se întorc ca vântul-n toacă.
Fii cuvânt cu rădăcină,
Nu doar zbor de limbă plină.
Gura mică, dar cu rost —
Face-n lume cel mai prost...
să pară c-a avut un post.
Așa că taci, dar nu de teamă,
Ci ca s-aștepți să vină doamna:
Înțelepciunea, blând și rar,
Să-ți dea grai cu gust amar
— Doar când merită.
NOI ȘI VOI
Noi suntem ființe raționale
Un om normal are nevoie ;
De o casă , loc sigur de muncă ,
O familie și ”minte ” ,
Și dacă are și sănătate , are de toate ?
Voi ce vreți !...
Voi sunteți , ființe scumpe ...
Voi vreți averi , palate peste tot în lume ...
Pentru voi muncesc alții ; slugi roboti .
Sunteți grandomani , sgârciți și răi
Noi și cu voi , suntem lumi diferite ...
De aceia în lume e război .
T.A.D.
Delirul
Sub pleoapele mele aseară a nins,
Iar ochii uitat-au privirea deschisă,
Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,
La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.
Bezna îmi bătea orbește în geam,
Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,
C-un ochi întredeschis parcă vedeam,
Cum casa își pierde încet echilibrul.
Costume de scânduri zăream pe cărare,
Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,
Bezna vâslea într-o corabie, în care
Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.
Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,
Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,
Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,
În toamna devreme ucisă, am fost internat.
Paradoxul lui există
Există început!
Exista sfârșit!
Există și nesfarșit!
Există și neînceput!
Exista doar Există!
Există și Neexistă!
Și eu,tu,noi!
Și nimeni!
Există și nimic!
(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Mănânc pământ..
Mănânc pământ și nu mă satur,
Miros ca un Adam la început,
Cu moartea împart adesea patul,
Și-mi face împachetări cu lut.
Mă scald etern în apă vie,
Apoi îngurgitez din nou pământ,
Și fac aceeași veșnică prostie,
La zei mă-nchin prin legământ.
Îmi cresc pe spate aripi plate,
Cu care doar abisul să-l ating,
Nicicând de ceruri să am parte,
Ci în pământ cu ele să mă-nfing.
Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,
Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,
Dar doar pământ am dreptul a mânca,
Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.
Mănânc pământ și sunt îndestulat,
Miros ca un Adam demult trecut,
Și singur mă foiesc plângând în pat,
Căci moartea nu mai are lut.
Другие стихотворения автора
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino afară să îţi spun poveşti,
Cu zâne, împaraţi şi feţi-frumoşi,
Să te intreb, de ce nu mă iubeşti?
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino-n iarnă să mergem prin omăt,
Din fulgi să-ţi fac cunună de mireasă,
Frumoşii ochi să-i sorb, să mă îmbăt,
Şi euforici să fugim de acasă.
Hai vino-n noapte să dormim sub stele,
Dorinţe arzătoare spre cer să înălţăm,
Iar ochii tăi să lumineze peste ele,
Pe raza lunii romantic să dansăm.
Hai vino-n iarba moale, alături să te ştiu,
A verde crud şi rouă întruna să miroşi,
De braţ să te cuprind, căci vreau să stiu,
De ce sunt ochii tăi atâta de frumoşi?
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Acuzații
M-am săturat să fiu discret,
Și nu mai am nici o speranță,
Și anunț aici fără regret,
Că-mi chem iubirile-n instanță.
M-am tot lăsat purtat de val,
Mereu, la fel, și altădată...
Și-mi chem, profund sentimental,
Chiar inima la judecată.
O vină aduc și la privire,
Că prea adânc s-a tot uitat,
Și slab fiind mereu de fire,
Iubirii nu am rezistat.
În culpă a fost doar mângâierea,
Căci a răspuns la mângâieri,
Iar martoră i-a fost chiar pielea,
C-a suportat senzații și dureri.
Dar cea mai mare vină-o are,
Sărutul dulce al ispitei,
Că-n ziua aceea pe-nserare,
A adormit pe buzele iubitei.
Instanța rog cu adânc regret,
Să ierte un biet amorezat,
Şi în același mod discret,
Eu retractez ce-am acuzat.
Legea de la UE...
De-a valma treci cu lung alai și trenă,
Părând că ai un rol neînsemnat, anost,
Le faci la vaci perfuzii cu lucernă,
Și-apoi le bagi smintite-n adăpost.
Împrăștii boala vacii peste tot în lume,
Iar taurii geloși, pe coarne au albit,
Mugește luna și-n grajduri face spume,
Și-n uger, laptele nebun, s-a corăslit.
Văcarii dau binețe-n fiecare zi la doctor,
Și-apoi microcipați se reazemă în botă,
Și-așteaptă de la UE vreun director,
Să-l inspecteze de bacterii în ciubotă.
Juncanii de pripas fac educație sexuală,
Mănâncă vitamine iar iarbă doar când plouă,
Văd filme cu junici ce pasc în pielea goală,
Și pofticioși se duc și rag la câte-o poartă nouă.
De pui un bou la jug, se cheamă maltratare,
Iar caru-l mai zărești, în noapte sus pe cer,
Și, Grigorescu, ar fi pictat în consolare,
Doar șapte stele UE și un umil văcar, șomer.
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino afară să îţi spun poveşti,
Cu zâne, împaraţi şi feţi-frumoşi,
Să te intreb, de ce nu mă iubeşti?
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino-n iarnă să mergem prin omăt,
Din fulgi să-ţi fac cunună de mireasă,
Frumoşii ochi să-i sorb, să mă îmbăt,
Şi euforici să fugim de acasă.
Hai vino-n noapte să dormim sub stele,
Dorinţe arzătoare spre cer să înălţăm,
Iar ochii tăi să lumineze peste ele,
Pe raza lunii romantic să dansăm.
Hai vino-n iarba moale, alături să te ştiu,
A verde crud şi rouă întruna să miroşi,
De braţ să te cuprind, căci vreau să stiu,
De ce sunt ochii tăi atâta de frumoşi?
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Acuzații
M-am săturat să fiu discret,
Și nu mai am nici o speranță,
Și anunț aici fără regret,
Că-mi chem iubirile-n instanță.
M-am tot lăsat purtat de val,
Mereu, la fel, și altădată...
Și-mi chem, profund sentimental,
Chiar inima la judecată.
O vină aduc și la privire,
Că prea adânc s-a tot uitat,
Și slab fiind mereu de fire,
Iubirii nu am rezistat.
În culpă a fost doar mângâierea,
Căci a răspuns la mângâieri,
Iar martoră i-a fost chiar pielea,
C-a suportat senzații și dureri.
Dar cea mai mare vină-o are,
Sărutul dulce al ispitei,
Că-n ziua aceea pe-nserare,
A adormit pe buzele iubitei.
Instanța rog cu adânc regret,
Să ierte un biet amorezat,
Şi în același mod discret,
Eu retractez ce-am acuzat.
Legea de la UE...
De-a valma treci cu lung alai și trenă,
Părând că ai un rol neînsemnat, anost,
Le faci la vaci perfuzii cu lucernă,
Și-apoi le bagi smintite-n adăpost.
Împrăștii boala vacii peste tot în lume,
Iar taurii geloși, pe coarne au albit,
Mugește luna și-n grajduri face spume,
Și-n uger, laptele nebun, s-a corăslit.
Văcarii dau binețe-n fiecare zi la doctor,
Și-apoi microcipați se reazemă în botă,
Și-așteaptă de la UE vreun director,
Să-l inspecteze de bacterii în ciubotă.
Juncanii de pripas fac educație sexuală,
Mănâncă vitamine iar iarbă doar când plouă,
Văd filme cu junici ce pasc în pielea goală,
Și pofticioși se duc și rag la câte-o poartă nouă.
De pui un bou la jug, se cheamă maltratare,
Iar caru-l mai zărești, în noapte sus pe cer,
Și, Grigorescu, ar fi pictat în consolare,
Doar șapte stele UE și un umil văcar, șomer.
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.