Ad literam

Cineva m-a întrebat demult

Cum a fost copilăria mea?

M-am gândit mult să-i răspund

Și apoi am spus cuvântul..grea

S-a uitat mirat și lung la mine

Făr' a crede că ce zic e-adevărat,

Era mic copil, nimic nu îî lipsea

Nici că timpul multe a schimbat

Atunci în brațe l-am luat cu drag

Și-am povestit despre copilărie,

Ce-a fost frumos și greu în viață

Și cum s-a trăit în multă sărăcie

N-avea de und' să știe ce a fost

Că s-a născut în anul nouăzeci,

Când s-a murit pentru democrație

Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci

Acum ați înțeles cine a întrebat

Dorind să afle de a mea copilărie,

El este fiul nostru binecuvântat

Un dar dat mie..de-a mea Mărie!

Luna de pe cer

Este un adevărat mister

Mai mereu ne însoțeşte

Şi de sus ea ne priveşte

Stelele mister aparte

Luminează-n ppnă noapte

Un albastru larg aprins

Ce formează un cuprins

Soarele e mîndru tare

Luminează-n ziua mare

Ne-n călzeşte , ne topeşte

Doar ploaia îl opreşte

Fulgeru e o putere

Atunci cînd ploua el se cere

Şi un sunet mare BUM

Tunetu e mai nebun!!!

Lumina zilei o primim de Sus

Trimisă când soarele răsare,

E dimineață și rugă înălțăm

S-avem și azi pâine și sare

Părinții zi de zi se duc la muncă

Să câștigăm s-avem ceva pe masă,

Copiii merg la grădi și la școală

Bunicii singuri ne așteaptă-acasă

Pe înserat familia se reunește

După o zi cu bune și chiar rele,

Bunica, mama cina pregătește

Și toți vorbim câte-n lună și-n stele

Bunicul ne ridică pentru rugăciune

Și mulțumește pentru tot ce-avem,

Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm

Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm

Când masa de bunătăți este golită

Cu toții începem ziua să o povestim,

Unii la alții ne spunem cum a fost

Și în final spre dormitoare o țâșnim

Pe fir se-așează o nouă zi de muncă

Sau e duminică și-i mare sărbătoare,

Când pașii se îndreaptă către biserică

Să căpătăm iertare și binecuvântare

.........................................

E zi sau săptămână, lună sau an

E viața noastră toată pe pământ,

Sunt ei bunicii, părinții și copiii

Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!

Încerc de o juma' de ora,

Sa scriu și eu măcar un vers.

Nimic din capul meu nu iese,

I-a stai....

...era un gând un pervers.

Vroiam sa scriu și eu o poezie,

Sa ma simt ascultat,

Vroiam sa vad dacă mai am ceva în cap,

Aveam cândva, eram chiar talentat.

Păcat...

Dă gândul afară din minte,

Ca inima să-ți poată șopti,

Acele divine cuvinte,

Ce gura nu le poate rosti.

Dă ura afară din suflet,

Și lasă să intre lumina,

În tine totul e umed,

Și colcăie minciuna și vina.

Dă-ți mama afară din tine,

Și lasă să râdă copilul,

Și-n lacrima pură ce vine,

Acolo să-ți fie exilul.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

En vain

Au printemps, avec l'âme vibrante,

On attend le bonheur en rêvant,

Et en automne, quand les espoirs meurent,

Il nous reste un nuage,

Nous attendons tous en vain

Un bonheur qui ne revient jamais,

Berçant juste un rêve éphémère

La nuit, le ciel est toujours clair,

Nous nous envolons avec un désir fou de paradis,

Mais dans le refrain on voit que c'était encore un rêve.

Nous attendons tous en vain

Un bonheur qui nous échappe

Et dans l'âme ils tamisent amèrement

Des pensées qui nous trompent,

En vain nous supplierons,

Nous attendrons en vain

Le bonheur que nous voulons toujours,

Je ne viens plus !

Nous attendons tous en vain

Un bonheur qui nous échappe

Et dans l'âme ils tamisent amèrement

Des pensées qui nous trompent,

En vain nous supplierons,

Nous attendrons en vain

Le bonheur que nous voulons tant

Je ne viens plus !

De dincolo de mări şi de oceane,

Îţi scriu tardiv în spuma unui val,

Şi teama de-a te pierde-mi dă frisoane,

Iar dorul mi se calcifiază într-un coral.

Talazuri furibunde lovesc malul,

Îmi cântă simfonii de Beethoven,

În zare încă luminează farul,

Călăuzind vapoare spre infern.

Mă simt din ce în ce mai gol de mine,

Crepusculi mă străbat la infinit,

Un fir de aţă mă mai ţine,

Să nu fiu în eternitate pironit.

Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,

Le este sângele arat cu plugul,

Pe câmpuri plânge al lor umblet,

Doar patul, seara, le știe beteșugul.

Le este asuprirea stil de viață,

Iar palmele muncite strigă către cer,

Și roada li-i batjocorită-n piață,

De hoți samsari și prețul lor mizer.

Le este calul numai os și piele,

Iar vaca muge din lipsă de imaș,

Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,

Că pentru azi nimic n-a mai rămas.

De sărbători se odihnesc și ei puțin,

Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,

Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,

Și numai moartea le poate aduce învierea.

Ne batem joc de ei și legea strămoșească,

Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,

Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,

Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.

Mă doare ziua fără tine,

Mi-e greu când suntem amândoi,

Și nu știu cum este mai bine,

Și unde-i limita-ntre noi.

Mă înalț și prăbușesc deopotrivă,

Te admir și te urăsc cu remușcări,

Plutim pe-o luntre aflată în derivă,

Într-un ocean de nervi și amenințări.

Ce trist e-n jur și ce anost,

Ce liniște în acest tumult,

Și muți, eu cred, de am fi fost,

Am fi vorbit un pic mai mult.

Îmi cântă zilnic lacrimi pe obraz,

Un cântec trist de îndepărtare,

Şi mușc agonic din extaz,

Pierzându-mă într-o uitare.

Mă întorc întotdeauna în prima zi,

Te iert și te așez pe-un piedestal,

Iar restul zilelor de n-ar mai fi,

M-aș izola cu tine într-un spital.

Și leac, și medic permanent să-ți fiu,

Să-ți injectez un sânge dat în clocot,

Să fierb în tine și apoi să știu,

De ce ți-e plânsul numai hohot.

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,

Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,

Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,

Să ating infinitul şi să pot să-l suport,

Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, să mă plictisesc,

Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,

Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,

O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,

Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.

Haină mai este și ploaia,

Și vântul ce strigă la noi,

Le simt în ureche bătaia,

Șuieratul și stropii greoi.

Aleargă prin aer umbrele,

Și crengi, curcubee și flori,

Melcii scot coarnele grele,

Când tunetul geme în nori.

Cad frunze grămadă tușind,

Vântul aduce tărgi ambulante,

Umile stau scorburi cerșind

Putregaiuri și resturi de plante.

În ceruri o lampă se-aprinde,

Și vântul, și ploaia dispar,

Un roșu amurg încet se întinde,

Și-n ochii iubitei, stele apar.

Fără o mână de paie sub ciolane,

Fără un codru de pâine,

Citesc cărţi medicale,

Să-mi tratez boala de mâine.

Macin în trup o durere bălaie,

Mă arunc la picioarele morţii,

Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,

Lăsându-mă la învoiala sorţii.

Plâng îngropat până la gât în omăt,

Lacrimile în ţurţuri lucesc,

Mestec durere şi parcă mă îmbăt,

Lângă troiene călăii zâmbesc.

Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,

E bocnă şi inima-n piept,

Moartea din nou încerc să o chem,

Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.

Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,

Croncăne ciori spânzurate-n copac,

Gerul de faţă crâncen mă muşcă,

Lângă mine râde un drac.

Mă simt sfărâmat ca o piatră,

De dejecţii umane schilodit,

Uitat de mamă, de tată,

Iar de moarte din nou părăsit.