DIALOG

Dragul meu, de ceva timp, port un gând cu mine,

Deși, suntem alături de patruzeci  de ani și mai bine

Eu te văd ca-n anii tinereții, ce frumos erai,

Ca un pom ce înflorește și rodește ca în luna mai.

Viața mea cu tine, a fost și furtună și armonioasă,

Am crescut copii și ne-am construit casă,

Știu că în casă, am fost mereu cea mai frumoasă,

Și cu cât drag, te chemam la masă.

Poate am mai zis ceva rău din gură,

Dar nici odată n-am zis-o cu ură,

Tu ai fost mereu stâlpul casei din ogradă,

Și mai știu ,că eu ți-am fost mereu dragă.

Vezi, aceste vorbe îmi ședeau pe suflet,

Scrise parcă pe un vechi bilet,

Dacă în această viață, ceva ți-am greșit 

Vreau să-ți spun : mereu te-am iubit !

Sunt Pământean ,cu viață scurtă ,

Îmi caut un loc ascuns ,

Acolo unde nu există plâns !

Pământul a ajuns iad ,

Unde cei mai mulți ,se ard

Și când și-e greu ,ești umilit ...

Te uiți la cer ...

E fericită lumea-n el?

Cel fără de păcat mai speră ,

Că va avea și el odată

Dreptatea cea mult așteptată !...

Este doar un călător

La început un visător ...

Dar regurile sunt hapsine

De ești sărac, n-ai nici-o șansă ...

Chiar dacă mintea-ți merge ,ești deștept ...

De ești sărac ,n-ai nici un drept !...

Avem o viață ,numai una

Pornim la drum cu gânduri bune ,

Credeam că mi-am găsit iubirea!...

Ne facem planuri ,cu speranțe-n viitor ,

Dar ma-m trezit ,dintr-un vis amăgitor ;

Ceva s-a rupt ,nu se mai poate repara !...

Ce fac eu ,cu viața mea?

Dar viața celui mic ? ce va urma?

Am multe de recuperat ,îmi spun în gând ,

Înghițindu-mi lacrima!...

Ce a urmat ? O muncă grea !

Dar speranța de mai bine

A fost mereu lângă mine ;

Și am spus mereu : va fi bine !...

M-am trezit la viață, cred, din întâmplare,

Mama, m-a iubit, asta am simțit,

Tata,se juca cu mine, eu mă simțeam bine,

Dar sufletul meu, era un bunel 

Mă purta în cârcă, mă strângea în brațe,

Mă lua la plimbare, întânlirea cu el era sărbătoare.

Apoi m-am măritat și m-am înstrăinat.

N-am fost îndrăgostită, am fost împețită 

Să nu rămân fată bătrână, l-am luat de mână.

Căsnicie lungă am avut, până l-am pierdut.

Dar mi-a lăsat ca dar, doi copii frumoși,

O mare avere, băiatul meu și fata mea 

O minune de copii, cel mai frumos dar!!!!!!

Te  caut  mereu ,te caut ...

Dor îmi este de clipa trecută

Ecoul iubiri  s-a stins

Imaginea ta e pe retină  oprită...

Te caut în amintiri

În pașii cărării pierdută

În focul stins din priviri

În  inima -mi  inchisă , rănită

Te  caut  o , dulce  amăgire

În lacrima  amurgului  trist !...

            cap. 4

      Am fost impresionată de eleganța și luxul hotelului.Camere frumos mobilate, lustre bogate,

tablouri cu rame aurite, perdele fine. În baie nu știam unde să mă uit. Gresie, faianță, chiuvetă 

de un albastru odihnitor, hârtie, șervețele, prosoabele toate în culori sinilii, încălzirea prin pardoseală,

o plăcere să mergi cu picioarele goale pe gresie. Mă uitam la Rodica și ea rămăsese fără cuvinte.

     -Numai să vezi așa ceva, merită toată cheltuiala,Elena uită-te și ține minte, că nu o te mai întânlești

cu așa ceva.

     - Uite, de aceia e bine să mai pleci în excursii, să vezi cum trăîesc unii oameni.

     -Noi ne-am învățat cu puțin, suntem modești de nevoie.

     -Îmi place și admir așa o bogăție, dar nu-mi doresc. Îmi place casa mea așa  cum este și mă simt 

bine în ea.

     -Așa este, numai că m-a pus puțin pe gânduri.

     -Eu cred că am fost cazați în cel mai luxos hotel. Nu o fi în toate locațiile turistice...este și pentru reclamă...

vin turiști, din tot lagărul socialist...

     -Nu ne stă bine bine să facem politică, nu-i treaba noastră...Te pricepi să dai drumul la t. v. ? sunt curioasă 

ce programe au.Mergem la masa de seară...un meniu bogat, variat stropit cu tărie rusească, muzică fără dans.

A doua zi facem un tur de trei ore prin oraș, Natașa ne explică prin Sabina, unde să ne uităm și ce vedem.

În concluzie,orașul este foarte frumos, curat și plin de istorie. Ne-am întors la hotel și ne-am trezit în cameră 

cu vizitatori discreți, ei făceau parte din personal, ne întreabă dacă avem ceva de vânzare.Aici am vândut toate

hăinuțele de copii, am obținut un preț bun, acum aveam ruble și putem merge la cumpărături. A doua zi plecăm 

cu avionul la Tbilisi, capitala Republicii Georgia. Am fost cazați într-un cartier vechi, într-o zonă muntoasă cu 

străzi înguste, multe în pantă, ne temeam că autocarul o ia razna, dar aveam un șofer tare dibaci.Am vizitat 

punctele turistice recomandate, dar ce ne-a impresionat mult au fost așa zisele cotacombe în care s-a refugiat 

mare parte din populația orașului în ce de  al 2-lea război mondial. În oraș am fost martorii unor manifestări 

publice violente confruntare dintre manifestanți și armată .Ne-am nimerit în fața unui magazim, păream străini

atunci stăpânul ne-a tras în prăvălie și a pus obloanel, a aflat că suntem din România, s-a bucurat, ne-a omenit

și explicat că situația e foarte tensionată și se așteaptă schimbări radicale, mai trebuie o scântee.

     -Pasul următor a fost plecarea spre Bacu, capitala Republicii Adjerbaidan, pe malul mării Caspice, am nimerit 

tot într-o zonă veche a orașului pe o stradă pe care în timpul nopții mărșăluiau  soldații.Aici am stat mai mult, s-a 

anulat plecare la Erevan în Armenia fiindcă situația acolo era mai gravă. Ne-am împrietenit cu taximetrist de origine 

român care ne-a explicat că RUSIA este pe un vulcan de pulbere, doar nu se știe când va exploda.

     Excursia s-a terminat, ne întoarcem în țară cu trenul de la Kiev- Buc. Ne-am luat rămas bun de la Natașa cu regret...

Am rămas cu un gust amar...ce se va întâmpla cu marea Uniune Sonietică ? Tot lagărul socialist se cutremuă , dar nu 

vedeam și nu puteam înțelege că atunci când dușmanii își dau mâna ,când demolatorii vor să vândă pe nimic  o  țară în plin 

avânt, trădătorii vor căștiga Peste aceste frământări am trăit o dramă mai aproape de noi . Pe 10 septembrie  s-a scufundat 

vasul ce transporta aproape jumătate din-locuitorii com. Pisica ce plecau din Galați spre casă . Se auzeau țipete , urlete ....

vasul se scufundă ... vasul se scufundă... doar un suflețel de câțva anișori supra viețuiește , aruncat de un tată disperat ...

Să nu dai drumul la bidon, ține-l strâns cu amândoă mânuțe . Toți au murit înecați ....pe malul Dunării am aprins multe 

lumânări...iar noi ...oamenii...avem nevoie de o arcă mare....

                                                                 sfârșit

(Poem unei necunoscute)

Cât de frumoasă ești!

O știu doar eu și Dumnezeu!

Și-ți spun și ție acum

Cu siguranță știai

Sau poate nu...

Pășesc în urma pașilor tăi

Să-ți sarut talpa piciorului

Ce grațios calcă în visele mele,

Căci fără tine suspin mereu

Dorindu-te,iubindu-te,întrebându-mă cine sunt eu,

Din clipa in care te-am întâlnit,

Și-atât!

(10 septembrie 2023 H.S -Irepetabila iubire)

Îmi era greață de dragoste,
O uram, dar tu, tu
Mai făcut să îmi placă...

„Nesăbuit-o” asta îmi spune vocea din capul meu...
De ce el? La ce te-ai gândit sau nu ai făcut-o?
Critica continua pe care i-am adus-o inimii mele
mă face să înțeleg cât de neprevăzută este dragostea
și cum te poate înșela inima:’( <3

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.

Cum să scriu despre iubire,

Când doar eu am fost penelul,

Niciodată pânza, niciodată subiectul?

Cum să creez frumusețea unui „noi”,

Când eu sunt doar mâinile care tremură

Pe marginea golului, căutând sens?

Eu am fost poeta, mereu poeta,

Cea care a înșirat cuvinte ca perle,

Dar nu pentru colierele mele.

Am scris iubirea din afară,

Ca un orb care descrie culorile,

Ca un cerșetor care cântă despre belșug.

N-am fost niciodată arta scrisă,

Nimeni nu m-a prins în versuri,

Nimeni n-a sculptat umbrele mele,

Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele

În hainele glorioase ale poeziei.

M-am pierdut, mereu,

În rolul de martor, de creator,

Dar nu în cel de muză.

Cuvintele mele au fost o ofrandă

Pentru cei care nici măcar

N-au întins mâinile să le primească.

Cum să mai scriu acum,

Când inima mea e doar o bibliotecă

De povești pe care nu le-am trăit?

Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia

Pe care alții își lasă amprentele,

Dar nimeni nu o citește cu adevărat?

Poate într-o zi voi fi și eu arta,

Un poem purtat pe buze străine,

Un vers pe care cineva să-l protejeze

De praf, de uitare, de tăcere.

Dar până atunci, continui să scriu,

Fără să fiu.

Ai știut că nu-mi meriți dragostea 

Doar mi-e dor întruna de mine și luna 

Ai mai aruncat un zâmbet timpuriu 

Acum las asa ca oricum ești pustiu.

Nici nu mai reușesc,sa te merit eu 

Când tu iubești un alt chip,eu în alt fel 

Și mă iei cu un simplu iartă-mă;

Cred ca am rămas cu un simplu lasă-mă.

Un lasă-mă că știu cum toate dor 

Și mă lasă rece pe interior 

Ți-am zis din tot  sufletul cum mor 

Sau  Cat te ador,sau cum mi-ai pus foc în suflet și ai lăsat să ardă până am ajuns de am mă rupe.

Și ceasul bate... dar sper să nu vină

Ziua în care o vei strânge de mână,

Ziua-n care alt nume vei rosti,

Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.

Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut

Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?

Cum poți să-i promiți un viitor străin,

Când eu încă plâng sub al serii suspin?

Nunta voastră e-un blestem pe pământ,

E cântec amar, e lacrima-n vânt.

Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,

Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.

Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,

Dar în sufletul tău eu voi răsări.

Îți voi fi glasul ce tace-n altar,

Amintirea ce mușcă și doare amar.

Cum să uiți? Cum să lași înapoi

Ani de iubire ce au fost doar noi?

Când te va privi, vei înțelege târziu:

Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.

De ce să-ți faci casă, copii și noroc,

Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?

Când prima iubire rămâne altarul,

Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?

Te rog, oprește-te, gândește la noi,

La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,

La tot ce-am trăit, la focul nestins,

Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.

Căci nunta ta nu-i decât un regret,

Un legământ fals, un vis incomplet.

Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,

Prima iubire nu se va risipi.