Săgeată-mă Cupidon

E trist și cerul și pământul,

Sub clar de lună nu mai are farmec,

Fără înțeles a devenit cuvântul,

Iar să zâmbim ne e zadarnic.

E anevoie mersul omului pe stradă,

Și i se simte oboseala în priviri,

Iar oasele abia de îl mai rabdă,

Şi-i zilnic condamnat spre prăbușiri.

Nici vântul nu mai suflă de o vreme,

Iar creanga nu îmi mai lovește-n geam,

Accept orice, și doar m-aș teme,

Când pasărea n-o să mai cânte-n ram

Văd zilnic tot mai multe funerarii,

Se-acordă titluri de curaj din om în om,

Dar nimeni nu-i atent și la detalii,

Și că se trage-n plin ca-n poligon.

Sunt uluit de atâta josnicie,

Guvernele sunt pline de inculți,

Ce vor ca oamenii să fie,

După chipul și asemănarea lor făcuți.

Tot timpul stă în loc și doare,

Azi parcă-s singur pe pământ,

Și tot ce-a fost în mine sfânt,

Se șterge încet, fără chemare.

Mă-ntorc în mine ca într-o ruină,

În care vântul spulberă ce a rămas:

Un nume stins, un nefăcut popas,

Și-un suflet ce mereu suspină.

Iar liniștea mă strigă de departe,

Cu glasul ei ce sună a sfârșit,

Și tot vacarmul brusc s-a risipit,

Într-un pustiu hrănit de moarte.

Se lasă tainic seara, ca o vină,

Cu umbre tremurând sub pleoape,

Și parcă sunt înconjurat de ape,

Ce curg spre-o insulă străină.

Mă surpă gânduri fără nume,

Ca niște ziduri roase de uitări,

Și cad încet în vechi întunecări,

Luminile ce mă legau de lume.

Nici viața nu mai știe să mă țină,

Se stinge-n mine ca un foc târziu,

Și ard mocnit, și nu mai știu,

De sunt cenușă sau lumină...

De-aș putea acum să scriu, 

Tot ce-n inimă țin viu, 

Voi ați lăcrima întruna, 

Ca să-mi potoliți furtuna. 

De-aș lăsa sufletul să curgă, 

Ca un râu printr-un deșert,

Ar crea o oază lungă, 

Peste trupul meu inert.

Dar cuvântul se sfărâmă,

Când ajunge-n a mea humă,

Și din el răsar tăceri,

Ca din ierni târzii, dureri.

Nu știu dacă doru-acesta, 

E blestemul sau povestea

Unui om ce-a vrut mereu, 

Să se-ntoarcă-n Dumnezeu.

Și rămân, cu gândul frânt,

Cu-n genunchi sub cerul sfânt,

Unde lacrima se-ngână, 

Cu o palmă de țărână.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Calcă cu pasul pe rană și sânge,

De mână mă prinde ca pe o stea,

Căci noapte mi-e tristă și plânge.

Aleargă spre mine, aleargă întruna,

Căci lațul de gât mi se strânge,

Cară în spate de-o fi și furtuna,

Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.

Aleargă spre mine, aleargă o zi,

Amurgul de aramă lasă-l în spate,

De mână mă prinde, nu te opri,

Căci inima abia de-mi mai bate.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Căci moartea e iute, te întrece,

Privește spre cer cum cade o stea,

Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!

Noi ne iubim pe țărmuri nevăzute,

Cu valuri calde și apa mai subțire,

Ca două mări din lumi necunoscute, 

Ce-și caută oceanul spre unire. 

Noi ne iubim sub ploaia nepătrunsă,

În noaptea prinsă-n ceruri de mister,

Eu sunt o rază veche, greu ajunsă,

Tu ești lumina ei dintr-un ungher.

Noi ne iubim ca umbrele pe zid,

Creând figuri ce stau îmbrățișate, 

În ciuda acelui fulger scurt, livid, 

Ce-ar vrea să mute brațele la spate. 

Noi ne iubim prin ochii de smarald,

Ca două stele ce se caută în întuneric,

Și-n universul nostru clandestin și cald, 

Trăim sub raza lunii care cade sferic. 

Noi ne iubim pe muchia dintre vise,

Ca doi străini chemați de-o soartă veche,

Și-n teatrul lumii ne-ascundem în culise, 

Ca să pășim pe scenă în pereche. 

Cu primăvara despre moarte vorbesc, 

Purtându-mi pe umeri sicriul, 

Pe lemnul acestuia crini înfloresc, 

În timp ce privirea-mi cată pustiul. 

Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit, 

Şi-am plecat ca să mor consolat, 

De oameni ce nicicând n-au iubit, 

Ori de cei ce-n iubire au trișat. 

Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher, 

Iar inima în piept  îmi seacă treptat, 

Și împrejur văd pământ fără cer, 

Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat. 

Sunt silit să asist permanent la orori, 

Peste tot văd bucăți din infern, 

Cu sicriul de lemn plin acuma de flori, 

Primăvară, pe unde trec, eu aștern. 

Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc, 

Fără cer, îmi este imposibil să mor, 

Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc, 

Și din ei vreau să fac o bucată de nor, 

Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc, 

Să murim consolați de eșec în amor. 

Unde-s promisiunile, pe care le făceai 

Îmbrățișările ce pentru mine le păstrai?...

Ai zis că îți sunt dragă, și mult m-am bucurat

Păcat c-au fost doar vorbe, nimic adevărat!

Dar mult am mai greșit, să cred că tu nu minți

Erau doar vorbe goale, niște gogoși fierbinți.

Pe-atunci atât de mult, cu drag eu te-ascultam

Și fiecare vorbă, în sufletul o strângeam.

Cu ochii tăi frumoși și vorba minunată

Frumos m-ai cucerit ca pe-o naivă fată. 

În suflet imi puneam, vorbele tale calde

N-aș fi crezut vreodată, că nu-s adevărate!

Toamnă a fost, când inima-mi ferice
Mi-a spus, ascultă, când îți vorbesc,
Nu ține cont, doar, ce mintea-ți zice
Că fericirea vine, când oamenii iubesc.

Pentru-nceput, n-am înțeles mesajul
Și, nici ce inima ar vrea să-mi spună,
Dar mai apoi, când gândul

mi-am citit
Am priceput că, doar, iubirea te adună.

Dar ochiul, spre averi, m-a dus să caut
Și să-mi găsesc fată bogată, arătoasă,
Uitând de-ndemnul inimii...ce suferea
Știind că-aleasa, nu-mi va fi...mireasă.

Și timp s-a adunat pe-a noastră viață
Fără a face pasul, inainte spre cununie,
Pentru că ne lipsea scânteia ce aprinde
Focul iubirii, ce-n dragoste... e temelie.
......................................
Când am simțit că suntem doi străini
Și mai nimic, nu mai există între noi,
Ne-am despărțit, spunându-ne, adio
Fără a arunca unul în altul... cu noroi.
........................................................
Și într-o zi, privirea, mi-a căzut pe ea
Iar inima făra-mi vorbi, m-a îndemnat,
Cu fata, pentru care, pulsul îmi crește
Casă să fac... că Domnul...dar mi-a dat.

Atunci, am înțeles ce-nseamnă a iubi
Și-ndrăgostit să spui iubitei...te iubesc,
Că-n viață nu averea este... importantă
Așa, că inimă rănită, azi...îți mulțumesc!

Où t'es, papaoutai?
Où t'es, papaoutai?
Où t'es, papaoutai?
Où t'es, où t'es où, papaoutai?
Où t'es, papaoutai?
Où t'es, papaoutai?
Où t'es, papaoutai?
Où t'es, où t'es où, papaoutai?

Noi dansăm, uite!

Noi cântăm impreună, uite!

Dar să știm ce-nseamnă, de unde?

Și să corectăm ce zice, de unde?

Stau asa și ma gândesc,

Ma gândesc la ce suntem acum

Dacă te mai iubesc, dacă ma iubesti,

Cu siguranță inca nu.

Ma gândesc la cum ar fi

Sa fim amândoi,

Sa ne iubim asa frumos

Sincer si fără griji.

Dar știu ca oricum

Și oricât mi as dori,

Acea zi nu va veni.

Da, te iubesc, te iubesc nespus,

Pentru asta te las sa te duci.

Sa fii fericit și sincer iubit.

NOIembrie a venit,

Dar NOI tot nu ne am găsit...

E iarnă...e întuneric și e rece

Mă străpunge un aer de plumb și de gheață,

Timpu-i greoi și pare că nu mai trece 

Și simt cum dorul de tine ușor mă agăță.

N-aș vrea să-ți scriu că mă usuc de dor

Sau că de-un an nu mi te pot uita

Căci din iubire nu cred că am să mor,

Și dacă da...într-un final, e moartea mea. 

Nu vreau să mă mai știi, să îți hrănești ego-ul

Cu faptul că mi-ai fost drag cât lumea toată 

Ce port în suflet ...cândva îi vei simți ecoul

Și-atunci vei înțelege că...nu meritam așa tratată.

Un an întreg am rătăcit prin viața mea

Să te-nțeleg am vrut... și pare c-am greșit 

Și ți-am lăsat tăcerea , să-mi măture ființa

De m-am pierdut și nici că m-am găsit...

Și după tot, sunt vie dar fără de viață 

Prea multă durere mi-ai lăsat de trăit 

Mi-ai legat fericirea cu cea mai scurtă ață 

Apoi ai rupt-o, ai plecat si-napoi n-ai privit.

E atât de rece că și luna a înghețat 

Sunt singură înconjurată doar de gânduri

Îmi desfac o sticlă de vin...unul spumant

Că te-am avut și azi, doar că, printre rânduri...

Blondă și suavă, zambet dulce-îmbătător

Spre condeiul plin de tină,pasi incetișor

Mă-nchin in fața tristei mele pene

Închid ochii...

Trupu-ți presărat de panze diafane.

Gand nebun! Nu căuta să mă subjugi

Lasă-mi mie pana, ție dorul de a pribegi.