Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 27 martie 2021
Vizualizări: 1506
Poezii din aceiaşi categorie
Regăsire
Vino sa ne regăsim...focul este nestins,
Dorul încă îmi arde adânc în piept!
Într-o îmbrățișare să zburăm spre paradis
Între noi sa nu mai stea al tăcerii deșert...
Buzele înmuiate de vin să ne spună povești fără cuvinte
Pe piele să m-atingi, să-mi desenezi dorințe vii
Să ne lăsăm purtați de-un vint fierbinte
Să ne adie-n jur parfum de vin și.. fantezii.
Cu tine să mă pierd, apoi să mă găsesc
Visul în sfârșit să simt că-l trăiesc
Într-un extaz ce n-ar putea fi descris
Decât la un pahar... din vinul promis...
Iubitam...
Iubitam inimioara
Ce-o vedeam doar seara.
Iubitam îngerul drăguț
Fiind, el cel mai călduț.
Iubitam zâmbetul avut
Pe tine când te-am văzut.
Iubitam visul neîmplinit
Spre mine când a venit.
Iubitam, eu acel prieten
Cel mai dulce fenomen.
Iubitam calda-mbrățișare
Simțind-o cu însemnare.
La nesfârșit încă iubesc
Și mereu mi-te-amintesc...
Clipa-n care ai plecat,
Pacificul a secat...
20.12.24
Asemeni bradului în zile de An Nou
Tu esti asemeni bradului în zile de An Nou!
Cu sufletul împodobit de stele,
De-o frumusețe fără de egal
Întipărită în visele mele.
În ochii tai s-a strîns întreg pământul
Cu toată lumea bună de pe el
Pe chipul tău nicicând nu bate vintul
Si viscole nu suflă-n nici un fel.
Mă mir, cum ai atîta viu în tine,
Cum mă trezești pe mine către soare,
Asemeni crengilor de verde pline,
Asemeni bradului în zi de sărbătoare.
...Imi pare rău, că astăzi, în ajun
n-am reușit în casă mea să-l pun.
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
retina
Te-am privit și
Am început să te imprim pe retină,
În culori aprinse,
Am început să te observ altfel.
Nu te-am mai privit
Doar ca un simplu băiat
Te vedeam…
Te vedeam trandafirul
Din gradina mea cu flori ofilite.
Te vedeam și te priveam
Precum o rază de soare
Ce strivește norii gri
Te vedeam și te descopeream.
Frumoasa mea iubită
O să m-arunc in brațele amorului nebun,
Am să te strig precum e tunetul furtunii,
Să știi că vin,
Că-s eu cel care urlă ca un lup,
Iar tu să mă aștepți în timp,
Trecutul trist și mort să îl petreci cu mine!
Vreau să îți șterg ce-ai suferit,
Să-ți dăruiesc a mea iubire vie,
Atâta timp s-a irosit,
Și-atâta dragoste ce-n moarte s-a topit...
Frumoasa mea iubită eu astăzi știu că te-am găsit,
Noi vom privi doar înainte dar și-acolo sus,
De unde Dumnezeu ne vede și ne știe,
Nu vom avea vreo teamă de eșec,
Și nici de trista sau blestemata despărțire!
(17 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Regăsire
Vino sa ne regăsim...focul este nestins,
Dorul încă îmi arde adânc în piept!
Într-o îmbrățișare să zburăm spre paradis
Între noi sa nu mai stea al tăcerii deșert...
Buzele înmuiate de vin să ne spună povești fără cuvinte
Pe piele să m-atingi, să-mi desenezi dorințe vii
Să ne lăsăm purtați de-un vint fierbinte
Să ne adie-n jur parfum de vin și.. fantezii.
Cu tine să mă pierd, apoi să mă găsesc
Visul în sfârșit să simt că-l trăiesc
Într-un extaz ce n-ar putea fi descris
Decât la un pahar... din vinul promis...
Iubitam...
Iubitam inimioara
Ce-o vedeam doar seara.
Iubitam îngerul drăguț
Fiind, el cel mai călduț.
Iubitam zâmbetul avut
Pe tine când te-am văzut.
Iubitam visul neîmplinit
Spre mine când a venit.
Iubitam, eu acel prieten
Cel mai dulce fenomen.
Iubitam calda-mbrățișare
Simțind-o cu însemnare.
La nesfârșit încă iubesc
Și mereu mi-te-amintesc...
Clipa-n care ai plecat,
Pacificul a secat...
20.12.24
Asemeni bradului în zile de An Nou
Tu esti asemeni bradului în zile de An Nou!
Cu sufletul împodobit de stele,
De-o frumusețe fără de egal
Întipărită în visele mele.
În ochii tai s-a strîns întreg pământul
Cu toată lumea bună de pe el
Pe chipul tău nicicând nu bate vintul
Si viscole nu suflă-n nici un fel.
Mă mir, cum ai atîta viu în tine,
Cum mă trezești pe mine către soare,
Asemeni crengilor de verde pline,
Asemeni bradului în zi de sărbătoare.
...Imi pare rău, că astăzi, în ajun
n-am reușit în casă mea să-l pun.
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
retina
Te-am privit și
Am început să te imprim pe retină,
În culori aprinse,
Am început să te observ altfel.
Nu te-am mai privit
Doar ca un simplu băiat
Te vedeam…
Te vedeam trandafirul
Din gradina mea cu flori ofilite.
Te vedeam și te priveam
Precum o rază de soare
Ce strivește norii gri
Te vedeam și te descopeream.
Frumoasa mea iubită
O să m-arunc in brațele amorului nebun,
Am să te strig precum e tunetul furtunii,
Să știi că vin,
Că-s eu cel care urlă ca un lup,
Iar tu să mă aștepți în timp,
Trecutul trist și mort să îl petreci cu mine!
Vreau să îți șterg ce-ai suferit,
Să-ți dăruiesc a mea iubire vie,
Atâta timp s-a irosit,
Și-atâta dragoste ce-n moarte s-a topit...
Frumoasa mea iubită eu astăzi știu că te-am găsit,
Noi vom privi doar înainte dar și-acolo sus,
De unde Dumnezeu ne vede și ne știe,
Nu vom avea vreo teamă de eșec,
Și nici de trista sau blestemata despărțire!
(17 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Alte poezii ale autorului
Epopeea unei Iubiri uitate
Se spune că a existat odată,
O iubire, ce nu s-a mai văzut niciodată
Și-n fiecare zi, puțin mai mor,
Gândindu-mă la al lor pur amor.
Ea cu al ei suflet cald și blând
Împodobea strașnic acest pământ,
Grația-i plutea pe marea privirilor
Și va exista dincolo de sfârșitul vremurilor.
Procreată c-un fel sui-generis
Cu o frumusețe colorată de iberis
Și-o aură ce sufletele mofluzeau
De glasul duios îl auzeau,
Iar el avea în adâncurile ochilor,
O frumoasă barcă cu pânze ale zeilor,
Și plutea-n largul iubirii ei,
El fiind structura acestui temei.
Ei sunt nesfârșitul început,
Alfa și Omega din debut,
Ea, lumină ce-ncălzea pământul,
El, furtuna ce îi căuta cuvântul.
Dar din apusul infinitului, apare-un vrăjitor,
Cu-n chip turnat de slujitor,
Cică fură iubirile din inimi aprinse,
Iar din răutate, pusese mâna pe-alor iubire.
Un fir rupt, desprins din frumusețe
Parcă-i un vis, de ce se-nfiripă altă poveste?
Și răvășit de această a lui rea încercare,
Privi cerul trist și îi jură răzbunare.
Bătând în lung și-n lat, pe-acest pământ
Și înlănțuit de marele său jurământ,
Îl găsește pe vrăjitor, dar rupt de realitate,
Îl prinde strâns, cu furia unei dorințe sfărâmate.
Agonia din ochii lui stârnea numai ură
Cum o inimă poate să bată singură,
Zăcând în ea numai amărăciune
Înecând altarul de înțelepciune?
“Cu ce-ți sunt dator eu ție
De ți-am plătit așa de mult?
Mai lipsit de a mea iubire!”
Răsună în lume tumult.
“Ascultă bine la ce-ți zic:
Până acum oamenii n-au găsit alt drum
Spre adevăr, decât greșeala…
Te-ai lăsat pradă mâniei, ești numai scrum”
Se dovedește totul e spre nimic,
Că vrajitorul, nu-i el inamic,
Ea a iubit mai mult viața nesfârșită,
Și-a lăsat o poveste de iubire în gheață….
Pe când ei se iubeau,
Acest vrajitor îi socoteau,
Prețul iubirii lor, nemurirea,
Ceea ce ea foarte mult își dorea.
Iar acum, printr-un act teatral
Se naște un moment spiritual
El își dă sufletul la schimb,
Că în inima ei, să se nască iubirea sucomb.
El moare într-un chin de neimaginat
Plângându-l în pumni cei ce l-au iubit,
Ea-și recapătă iubirea pentru sufletul lui
Dar ce să vezi… ia-l de unde nu-i!
Și acum se spune că suspină
Sub un trunchi de salcie bătrână
Unde trupul îi zace sub pământ
Iar în al ei suflet, un frământ.
Foc fără lumină
Mi-ai fost apus la răsărit de viață,
Iar cerul s-a frânt sub greutatea unui dor.
M-am risipit în mii de stele mute,
Așteptând să cad din nou în visul tău.
Ești un foc ce arde fără lumină,
O flacără ce încălzește umbre reci.
Dar eu sunt cenușa care te strigă,
Un vânt pierdut ce-și caută pământul.
Inelul Solomonar
În strălucirea sacrală a înțelepciunii,
Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,
Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,
Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,
Pe bolta de safir se-așează petale de catifea
Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos
Spre margini de topaz ale dimineții calea
Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.
Reminescența de glorie trecută și căderi umane,
Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii
Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece
Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,
Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,
Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,
Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea
Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!
Și tăcerea ta o simt
Am în telefon, cateva poze cu ea,
Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,
Un tricou larg, părul ciufulit,
Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.
N-o spun des, că nu-s poet cu normă,
Dar când o văd, lumea prinde formă.
E ceva între noi ce n-are nume,
Mai real decât tot ce zice lumea bună.
Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite
Am serile cu ea și ochii ei obosiți
Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.
E fata aia pe care-o ții, nu o minți.
Și da, poate n-o înțeleg candse frânge
Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.
Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,
Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare
Ultima clipire
Am murit încet
În timp ce zâmbeam.
Nimeni n-a știut,
Părea doar că respir.
Prizonier al perfecțiunii
Pe când el admira sufletul ei sui-generis
Îl transforma într-o artă de nedescris,
Cu-n fel de iubire greu de ucis,
Prea puțin ușor de descris
Ochii i-a pictat ca un paradis
Iar sufletul, poezie de neatins.
Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris
Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.
Trupul tău gol, o artă divină,
Privirea mea, pensula ce desenează lumină.
Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,
Cu ochii mei, tabloul în care te visez.
Epopeea unei Iubiri uitate
Se spune că a existat odată,
O iubire, ce nu s-a mai văzut niciodată
Și-n fiecare zi, puțin mai mor,
Gândindu-mă la al lor pur amor.
Ea cu al ei suflet cald și blând
Împodobea strașnic acest pământ,
Grația-i plutea pe marea privirilor
Și va exista dincolo de sfârșitul vremurilor.
Procreată c-un fel sui-generis
Cu o frumusețe colorată de iberis
Și-o aură ce sufletele mofluzeau
De glasul duios îl auzeau,
Iar el avea în adâncurile ochilor,
O frumoasă barcă cu pânze ale zeilor,
Și plutea-n largul iubirii ei,
El fiind structura acestui temei.
Ei sunt nesfârșitul început,
Alfa și Omega din debut,
Ea, lumină ce-ncălzea pământul,
El, furtuna ce îi căuta cuvântul.
Dar din apusul infinitului, apare-un vrăjitor,
Cu-n chip turnat de slujitor,
Cică fură iubirile din inimi aprinse,
Iar din răutate, pusese mâna pe-alor iubire.
Un fir rupt, desprins din frumusețe
Parcă-i un vis, de ce se-nfiripă altă poveste?
Și răvășit de această a lui rea încercare,
Privi cerul trist și îi jură răzbunare.
Bătând în lung și-n lat, pe-acest pământ
Și înlănțuit de marele său jurământ,
Îl găsește pe vrăjitor, dar rupt de realitate,
Îl prinde strâns, cu furia unei dorințe sfărâmate.
Agonia din ochii lui stârnea numai ură
Cum o inimă poate să bată singură,
Zăcând în ea numai amărăciune
Înecând altarul de înțelepciune?
“Cu ce-ți sunt dator eu ție
De ți-am plătit așa de mult?
Mai lipsit de a mea iubire!”
Răsună în lume tumult.
“Ascultă bine la ce-ți zic:
Până acum oamenii n-au găsit alt drum
Spre adevăr, decât greșeala…
Te-ai lăsat pradă mâniei, ești numai scrum”
Se dovedește totul e spre nimic,
Că vrajitorul, nu-i el inamic,
Ea a iubit mai mult viața nesfârșită,
Și-a lăsat o poveste de iubire în gheață….
Pe când ei se iubeau,
Acest vrajitor îi socoteau,
Prețul iubirii lor, nemurirea,
Ceea ce ea foarte mult își dorea.
Iar acum, printr-un act teatral
Se naște un moment spiritual
El își dă sufletul la schimb,
Că în inima ei, să se nască iubirea sucomb.
El moare într-un chin de neimaginat
Plângându-l în pumni cei ce l-au iubit,
Ea-și recapătă iubirea pentru sufletul lui
Dar ce să vezi… ia-l de unde nu-i!
Și acum se spune că suspină
Sub un trunchi de salcie bătrână
Unde trupul îi zace sub pământ
Iar în al ei suflet, un frământ.
Foc fără lumină
Mi-ai fost apus la răsărit de viață,
Iar cerul s-a frânt sub greutatea unui dor.
M-am risipit în mii de stele mute,
Așteptând să cad din nou în visul tău.
Ești un foc ce arde fără lumină,
O flacără ce încălzește umbre reci.
Dar eu sunt cenușa care te strigă,
Un vânt pierdut ce-și caută pământul.
Inelul Solomonar
În strălucirea sacrală a înțelepciunii,
Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,
Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,
Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,
Pe bolta de safir se-așează petale de catifea
Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos
Spre margini de topaz ale dimineții calea
Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.
Reminescența de glorie trecută și căderi umane,
Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii
Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece
Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,
Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,
Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,
Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea
Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!
Și tăcerea ta o simt
Am în telefon, cateva poze cu ea,
Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,
Un tricou larg, părul ciufulit,
Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.
N-o spun des, că nu-s poet cu normă,
Dar când o văd, lumea prinde formă.
E ceva între noi ce n-are nume,
Mai real decât tot ce zice lumea bună.
Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite
Am serile cu ea și ochii ei obosiți
Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.
E fata aia pe care-o ții, nu o minți.
Și da, poate n-o înțeleg candse frânge
Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.
Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,
Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare
Ultima clipire
Am murit încet
În timp ce zâmbeam.
Nimeni n-a știut,
Părea doar că respir.
Prizonier al perfecțiunii
Pe când el admira sufletul ei sui-generis
Îl transforma într-o artă de nedescris,
Cu-n fel de iubire greu de ucis,
Prea puțin ușor de descris
Ochii i-a pictat ca un paradis
Iar sufletul, poezie de neatins.
Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris
Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.
Trupul tău gol, o artă divină,
Privirea mea, pensula ce desenează lumină.
Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,
Cu ochii mei, tabloul în care te visez.