Somn ușor

Fata mea n-a vrut să fie zână,

Nici umbră de vis în poeme goale.

A vrut să fie rană deschisă,

Și adevăr crud, sculptat în oase.

Fata mea n-a vrut să fie lumină,

Căci lumina se vinde pe colțuri de stradă.

A ales întunericul, ca pe un pat,

Unde doar inimile arse o întreabă.

Fata mea n-a vrut să fie iubită,

Ci doar privită ca un blestem.

Un chip care trece prin lume

Ca un cuțit învelit în parfum.

N-ai vrea, mai în glumă,

Să-mi pui soarele-n frunte?

Să-mi furi nopțile pierdute

Și să le-aduci în cuvinte?

N-ai vrea, printre șoapte,

Să-mblânzești o secundă,

Să-mi faci visele toate

Pe sub piele să m-ascundă?

N-ai vrea, fără teamă,

Să-mi încurci pașii în drum,

Să-mi dai lumea pe-o ramă

Și să ne pierdem in dor nebun?

N-ai vrea, mai în joacă,

Să-mi fii simplu și rar,

Să mă arzi fără dorință

Și să mă iubești în zadar?

N-ai vrea, mai în șoaptă,

Să mă săruți de m-aud rănile?

Și când mă-ntorc spre noapte

Să aflu c-ai râs cu… 

Viața e o carte pe care n-o citim,
Căutăm răspunsuri în întuneric, dar nu le simțim,
Ne pierdem în gânduri ce nu se regăsesc,
Iar răul și binele în noi se întrepătrund, mereu rătăcesc.

Născut să te iubesc,  

Sortit să nu te pot privi,  

Blestemat să-ți fiu străin în cale,  

Chinuit, doar în vise a te mai ști...

Predestinat să te ador,  

Canonit mana sa nu ti-o ating,  

Purtat de doruri în zbor,  

Rătăcind în praf divin.

Răpus de dorință,  

Strivit de un destin hain,  

Chinuit de-a ta absență,  

Căutându-te în cerul senin.

Furat de-al tău parfum

Si dus departe vazduh de lumi,  

Pierit în visul unui drum,  

Doar ecoul dorului rămâi.

Nebun după tine,  

Norocos că te-am întâlnit,  

Pierdut în pustie,  

Un suflet captiv, ce doar te a iubit.

Te-aș iubi o dată și încă o dată,

Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,

Te-aș striga în miez de noapte,

Te-aș căuta în umbrele misterioase,

Te-aș simți în adâncul sufletului meu,

Te-aș visa în liniștea amurgului,

Te-aș alerga în mijlocul furtunii,

Te-aș descoperi în lumina zorilor,

Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,

Te-aș dărui întregii mele vieți,

Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu

Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

Am vrut să adun odată

Cât în brațe să încapă

De pe boltă multe stele

Visele aă-mi țes din ele .

Vis de dor ,de bucurie

Să le țes pe alba-mi ie .

Vreau să-mi uit zilele grele

Zile fără bucurii ...

Amintirii-copilării ...

A apărut dușmanul meu perfect

Era și timpul, e chiar ceasul

Fiecare secundă înseamnă un defect

Am încetinit, nu mai pot ține pasul

Nu știu ce si de ce mi se-ntamplă

Mă simt bătrân, dar sunt copil abia

Mereu simt o durere puternică la tâmplă

Mă ține captiv sufletul și nu mai pot scăpa

Inima se află în dezechilibru cu mintea

Mă simt foarte light-headed și am inima grea

Nu vreau să știe nimeni, căci așa îmi e firea

Prefer sa pierd tot, dar nu, căci totul îmi e ea

Când des mă uit în gol

Văd cum îmi trece viața

Și momentan moartea-mi e simbol

Dar tot nu vreau sa pierd speranța

Ăsta era coșmarul meu

Era, acum e realitate

Stresul, așa îl numesc eu

Ei zic că-i atractivitate

Pe timp de zi vreau să mă vadă bine

La noapte schimb de fețe

Vreau doar să știe ca am mare fericire

Nu și dureri mărețe

Creierul meu e ca un labirint

În timp ce funcționează schimbă drumul corect

Ca voi putea să scap tot încerc să mă mint

Dar simt ca încep să devin eu defect

Mă simt ca o țestoasă, bătrână și înceată

Eram cândva și eu o vulpe, nu aveam nicicum problema

Să contemplez viața mea biată

Dar am aflat, eu sunt dilema

Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale

la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie

și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui  vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,

este ca la ruleta rusească

pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu

nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...

la dracu`!

 În pururi freamătul ce murmură se zvârli răvășitor-n liniștea amăgitoare, străfund în sufletul pădurii 

Norii au fost captivați în veacuri nostalgice la amintirea ecoului suav al ploii cu glas de alinare 

Urechile mele pe vremuri se alinau cu o orchestră lină a naturii

Acum al meu dor a înecat zorii în întunericul furtunii mele căci inima mi-e despuiată rătăcind spre lumina soarelui stinsă de lacrimile mele

Toată natura Ție -ți cântă,

Toate Te iubesc,

Păsările ciripesc,

Ele slavă cântă,

Și în cer și pe pământ bucurie sfântă.

Slavă Ție Doamne pentru tot ce-avem !

Oare cum în ceruri îngeri Intr un glas toți cântă,

Și în cer și pe pământ, bucurie sfântă.

       Ție slavă și cântare in veci se cuvine ,

Părinte Tatăl cel ceresc, 

Toate Îți spun mulțumesc,

Tu Cel Ce-Ai făcut făptura să se înmulțească,

Toat-omenirea -ngenunchează să îți mulțumească.

 Slavă Ție Doamne părintele ceresc,

Eu pentru toate Ție -ți mulțumesc! - Rada Maria 6D