Imponderabil
Am învățat să mint de mic,
Pentru ceva ce-aş fi greşit,
Şi pentru o lecție de viaţā
Ce, cu bătaie, m-a smerit.
Mi-am asumat un rol secund
Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.
Ascult de două ori mai mult
Sub înțelesul meu tăcut.
Şi nesimțit, din lume mă ascund.
Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,
Nu deranjez nici praful de pe drum,
Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Matei Ciprian
Date of posting: 15 июня 2024
Views: 434
Poems in the same category
Cugetare
Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da, am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind, omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.
Noaptea
Ce este moartea, s-o definești?
O drama, separare, chin,
ce durează la nesfârșit,
O camera închisă, sumbra, goală
Un copil, ce cu ochii bulbucați
Si cu pielea cenușie
St'-așternut in sarcofag,
Intr-o pânză amărie.
Si dincolo de vesnicie,
Despărțit si separat
Ii zărește pe ai săi
Si dorește sa ii vad',
Sa le spună cat de bine-i si
Cat de multa pace ai
Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.
Dar, in mica cămăruță,
Un grup de oameni uitați
Ce il plâng pe răposat
Isi au chipuri vestejite,
Purpurii și ponosite...
Numai ei știu suferința,
Si durerea ce ii curmă,
Numai ei știu-'năbușirea
Si dorința de exhumă...
Ce produs-o al lor copil
Pe Pământul ignobil.
Viața nu e o placere,
E o luptă, nu-o adiere
Nu am fost puși sa alegem
Daca vrem s-o viețuim.
Moartea nu-i decât o poartă
Spre viața cea dintâi
Caci aceasta, iti spun eu, dragă,
Numai caracter ea îi.
Lupte multe noi-n ea ducem
Cu oameni de pe Pământ
Si de noi le biruim,
Ori le pierdem zi de zi,
Caracter noi vom zidi.
De te-ndrebi : ce este Raiul?,
Si într-una,, unde-i Iadul? "
Eu îți spun ca este-o lume,
E o continuare, chiar,
Dup'-efortul cel depus
De personalitatea ta,
După ce tu ai creat,
După rezultate,
După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Pentru cine?
Oh duflet drag,
Oare pentru cine scriu?
Cine mă ascultă ...
Cina mă înțelege ?
Sau de ce liniște nu găsesc
Până nu aștern acest vers pe hârtie ?
Mă gândesc -
Că toate aceste numa impulsuri neuronale sînt
Un val de curent altfel spus
În al meu univers.
Inima o aud cum bate
Sângele cum în artere se prelinge
Dar tot rece mă simt.
Fară de vlagă
Când aerul în plămâni îmi intră.
Părăsită de suflu viu
Încă mă întreb
"De ce și pentru ce?"
Când numa stelele mă veghează
Și luceferi blânzi mă asculta
Lin în brațe ei mă țin
Șoptind mereu
Cuvinte de alinare
Aminte aducandu-mi
Că am scris pentru mine
A mă vindeca
A pune importanță pe ce simt
Nu pe ce gândesc
Căci mintea mă minte
Alegând din nou
De suflet să ascult
În grija să-l am mereu
Căci este al meu
Suflețel drag.
Cugetare
Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da, am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind, omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.
Noaptea
Ce este moartea, s-o definești?
O drama, separare, chin,
ce durează la nesfârșit,
O camera închisă, sumbra, goală
Un copil, ce cu ochii bulbucați
Si cu pielea cenușie
St'-așternut in sarcofag,
Intr-o pânză amărie.
Si dincolo de vesnicie,
Despărțit si separat
Ii zărește pe ai săi
Si dorește sa ii vad',
Sa le spună cat de bine-i si
Cat de multa pace ai
Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.
Dar, in mica cămăruță,
Un grup de oameni uitați
Ce il plâng pe răposat
Isi au chipuri vestejite,
Purpurii și ponosite...
Numai ei știu suferința,
Si durerea ce ii curmă,
Numai ei știu-'năbușirea
Si dorința de exhumă...
Ce produs-o al lor copil
Pe Pământul ignobil.
Viața nu e o placere,
E o luptă, nu-o adiere
Nu am fost puși sa alegem
Daca vrem s-o viețuim.
Moartea nu-i decât o poartă
Spre viața cea dintâi
Caci aceasta, iti spun eu, dragă,
Numai caracter ea îi.
Lupte multe noi-n ea ducem
Cu oameni de pe Pământ
Si de noi le biruim,
Ori le pierdem zi de zi,
Caracter noi vom zidi.
De te-ndrebi : ce este Raiul?,
Si într-una,, unde-i Iadul? "
Eu îți spun ca este-o lume,
E o continuare, chiar,
Dup'-efortul cel depus
De personalitatea ta,
După ce tu ai creat,
După rezultate,
După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Pentru cine?
Oh duflet drag,
Oare pentru cine scriu?
Cine mă ascultă ...
Cina mă înțelege ?
Sau de ce liniște nu găsesc
Până nu aștern acest vers pe hârtie ?
Mă gândesc -
Că toate aceste numa impulsuri neuronale sînt
Un val de curent altfel spus
În al meu univers.
Inima o aud cum bate
Sângele cum în artere se prelinge
Dar tot rece mă simt.
Fară de vlagă
Când aerul în plămâni îmi intră.
Părăsită de suflu viu
Încă mă întreb
"De ce și pentru ce?"
Când numa stelele mă veghează
Și luceferi blânzi mă asculta
Lin în brațe ei mă țin
Șoptind mereu
Cuvinte de alinare
Aminte aducandu-mi
Că am scris pentru mine
A mă vindeca
A pune importanță pe ce simt
Nu pe ce gândesc
Căci mintea mă minte
Alegând din nou
De suflet să ascult
În grija să-l am mereu
Căci este al meu
Suflețel drag.
Other poems by the author
Vivamus, moriendum est
Se despart lung şi cad,
Închinându-se-n zbor copacului gol.
Se desculță frunzele, uscate de dor,
În pastelat, visător, foşnitorul covor,
Uşor răvăşite de un vânt călător.
Le seduce en passant ca un fin connoisseur,
Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,
Ştrengar, fluierând nepăsător.
...
Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.
Crenguța amintirilor
Omul Isus a fost tâmplar...
Iar eu, când traforam în şcoală,
simțeam cum înspre El mă cheamă,
Prin glasul viziunii din placaj.
În lemnul dur lucram minuțios,
Suflând agnostic în rumeguşul ros,
Ca Dumnezeu în trupul argilos.
De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,
Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,
Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,
Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...
Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât
Atelierul şcolii să fie isprăvit
De Spân răpus Pegasul
Şi fabulosul visător
În faşă
Smotocit...
Gustul mării
Frugal, fructele mării am gustat,
În timp ce ascultam cum pescăruşii
În valurile mării concertau
Și-n ochii tăi mă îmbătau aluzii.
Până-n abis, nestăvilit m-a inundat,
Cu un torent sărat și pătimaş,
Sărutul mării, de pe buza ta gustat,
Şi-n pielea ta căldura verii.
Navigatori desculți prin spuma mării,
Ne-aventurăm până târziu, în mreaja serii,
Învăluriți de lună și de stele
În coregrafic dans haotic al umbrelor rebele.
Se așterne o plajă netedă și fină
Sub trupurile noaste obosite, ancorate
Într-un sidef din mare şi din noapte,
Sub mângâierea brizei, în licăriri năstrușnice, astrale.
Persistența memoriei
O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,
Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...
Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.
Deşi gunoi, natură moartă, tristă...
Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă
Cu gust de Salvador Dali pe pânză.
Hristos a înviat!
Hristos a înviat!
Creştine,
Oriunde-ai fi să-ți fie bine!
Şi de nu ai, ori ai cu cine,
Mereu El te va îndruma de bine.
Trăim, glumim, hulim, păcătuim,
Prin grai şi faptă de-i greşim,
Înalță rugăciune de căință.
În gând, un gând şi o făgăduințā...
Toți mântuiți prin jertfă, de-a Sa îngăduință...
Reprimandă populistă
Fir-ai tu fățărnicie!
Iei locul la omenie...
Unde-ai prins că ar fi bine
Să fuduli o nătângie
Aşa, într-o veselie.
Cum te-ai educat în fine
Cu atâta nesimțire...
Să faci ditai sindrofie
Prin cultură parvenită
Străveziu din şmecherie.
Prost care şcoală mai face
Să mănâncă doar potroace?
Uite, bre! Statut la mine
Cumpăr o mie ca tine
Să lucreze pentru mine.
Dar prostia-n inepție,
Se propagă clar al fine,
Crasă în grandomanie
Ca un nor de amnezie
În stupoare şi beție.
Social le merge bine
Cu valute aruncă în tine
Îți dau note, şi bancnote
Ia-le altul pentru mine.
Eu tot mă întreb în sine:
Dragoste seacă, cui oare să placă?
Vivamus, moriendum est
Se despart lung şi cad,
Închinându-se-n zbor copacului gol.
Se desculță frunzele, uscate de dor,
În pastelat, visător, foşnitorul covor,
Uşor răvăşite de un vânt călător.
Le seduce en passant ca un fin connoisseur,
Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,
Ştrengar, fluierând nepăsător.
...
Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.
Crenguța amintirilor
Omul Isus a fost tâmplar...
Iar eu, când traforam în şcoală,
simțeam cum înspre El mă cheamă,
Prin glasul viziunii din placaj.
În lemnul dur lucram minuțios,
Suflând agnostic în rumeguşul ros,
Ca Dumnezeu în trupul argilos.
De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,
Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,
Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,
Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...
Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât
Atelierul şcolii să fie isprăvit
De Spân răpus Pegasul
Şi fabulosul visător
În faşă
Smotocit...
Gustul mării
Frugal, fructele mării am gustat,
În timp ce ascultam cum pescăruşii
În valurile mării concertau
Și-n ochii tăi mă îmbătau aluzii.
Până-n abis, nestăvilit m-a inundat,
Cu un torent sărat și pătimaş,
Sărutul mării, de pe buza ta gustat,
Şi-n pielea ta căldura verii.
Navigatori desculți prin spuma mării,
Ne-aventurăm până târziu, în mreaja serii,
Învăluriți de lună și de stele
În coregrafic dans haotic al umbrelor rebele.
Se așterne o plajă netedă și fină
Sub trupurile noaste obosite, ancorate
Într-un sidef din mare şi din noapte,
Sub mângâierea brizei, în licăriri năstrușnice, astrale.
Persistența memoriei
O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,
Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...
Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.
Deşi gunoi, natură moartă, tristă...
Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă
Cu gust de Salvador Dali pe pânză.
Hristos a înviat!
Hristos a înviat!
Creştine,
Oriunde-ai fi să-ți fie bine!
Şi de nu ai, ori ai cu cine,
Mereu El te va îndruma de bine.
Trăim, glumim, hulim, păcătuim,
Prin grai şi faptă de-i greşim,
Înalță rugăciune de căință.
În gând, un gând şi o făgăduințā...
Toți mântuiți prin jertfă, de-a Sa îngăduință...
Reprimandă populistă
Fir-ai tu fățărnicie!
Iei locul la omenie...
Unde-ai prins că ar fi bine
Să fuduli o nătângie
Aşa, într-o veselie.
Cum te-ai educat în fine
Cu atâta nesimțire...
Să faci ditai sindrofie
Prin cultură parvenită
Străveziu din şmecherie.
Prost care şcoală mai face
Să mănâncă doar potroace?
Uite, bre! Statut la mine
Cumpăr o mie ca tine
Să lucreze pentru mine.
Dar prostia-n inepție,
Se propagă clar al fine,
Crasă în grandomanie
Ca un nor de amnezie
În stupoare şi beție.
Social le merge bine
Cu valute aruncă în tine
Îți dau note, şi bancnote
Ia-le altul pentru mine.
Eu tot mă întreb în sine:
Dragoste seacă, cui oare să placă?