Imponderabil

Câte uși ferecate, de griji sfărâmate,

Ni se deschid în față și-n spate;

Călcăm grăbit să le închidem,

S-avem iar mâine ce să deschidem;

Uităm prea des care ni-i locul,

Fugim de noi, fuge norocul;

Prin vieți străine ne-adăpostim,

Nu să trăim, doar să povestim;

N-avem răbdare să mai simțim,

Trăim în grabă, și-n grabă murim.

Și ochii ne cer bucată de cer,

Și-n lacrimi ei pier, deschiși efemer..

Timpul trece ca o boare,

Ca un vis fără hotar,

Șterge urme, lasă soare,

Leagă doruri în altar.

Curge-n orele tăcute,

Sculptează-n noi ce n-am știut,

Frunze cad, izvoare ascultă

Pașii celor ce-au trecut.

L-aș prinde-n palme să rămână,

Dar fuge-n vânt, fuge în zori,

Ne dă aripi, ne îndrumă,

Ne topește ca pe nori.

Timpul vine, timpul pleacă,

Numai clipa e a ta,

Fă din ea o stea ce veșnic

Într-un suflet va dura.

Am rescris destine, refăcut genomul,

Dar nu putem să înțelegem omul.

Comunic cu oameni oriunde pe glob,

Dar nu mă salut cu vecinii de bloc.

Știm algoritmi, știm rețete de succes,

Știm cum să părem buni în zece pași, simpli,

Citim cărți despre iubire, „termeni și condiții”,

Dar căutăm slăbiciuni, nu conexiuni, nu definiții.

Știm adevărul, dar mințim frumos,

Învățăm iubirea, dar o dăm pe dos.

Citim despre sensuri, despre Dumnezeu,

Dar judecăm omul doar pentru ce e al său.

Spunem „te iubesc” ca pe un status temporar,

Și plecăm când vedem un defect elementar.

Nu mai știm să stăm. Nu mai știm să iertăm.

Ne sperie sinceritatea — prea greu de controlat.

Putem clona voci, chipuri, zâmbete.

Dar nu mai știm cum e să simți unul real.

Și iar mă strânge o întrebare veche:

Când am uitat să fim oameni?

Dar mioara cea laie

Se duce vioaie

Prin negrul zăvoi

La țarcul de oi

La cânii mai mari

Cei aprigi și tari

Pă-l crunt mi-l ochește

Și bravă rostește:

- Dulăule dragă

Diseară nu-i șagă

Că al nostru stăpân

E la capăt de drum

Că la apus de soare

Vor să ni-l omoare

Ciobanul vrâncean

Și cu cel ungurean

Chiar după păscut

Că e mai avut.

Râvnesc și urzesc

Un gând nebunesc

Vor viața să-i curme

Să ne lege în turme

Și după amurg

Să ne vândă în târg.

- Mioriță laie,

Laie, bucălaie,

Dar ce-a zis stăpânul,

Al nostru, românul?

- E cam șovăielnic

Și își scrie pomelnic

Ceva cu o nuntă

Și-o mamă căruntă

E doar istovit

Fără vlagă, sleit

Tu dă-te încoace

Să-i rupi de cojoace

Să-i joci în picioare

Să-i muști unde-i doare

Ești cel mai frățesc

Și mai bărbătesc,

Dar scarmănă-i bine

În seara ce vine

Că iarba-i de miei

Și dulăul de ei

Gonește-i la vale

Să ne piară din cale

Uitați să ne fie

Să se ducă-n pustie!

Și dulăul plecă

Și mi-i încăieră

În dosul stânii

Laolaltă cu cânii

Și-i scărmănă tare

De cerură iertare

Pe câmp alergând,

Din ochi lăcrimând.

Iar cel moldovan

Rămas ortoman

Își găsi un loc

Și făcu un foc

Sus în țara ielelor

Unde-i iarba fiarelor

Regina albinelor

Și ursitul zânelor.

Din desagă a scos

Un fluier frumos

Fluieraș de fag

Și zise cu drag

Un cântec de crai

Pe-o gură de rai.

Moldovan

de Vali Brașoveanu

1 mai 2023

Doamne, de ii certi pe unii, 

Fa-i sa simta ca-s copii

Sa-si revina-a doua zi,

C-au gresit, si-or s-o mai faca

Pana ce or sa Te vada.

Nu le lua speranta toata,

Nu ii pierde, nu le lua

Tot ce ii mai tine-asa

O zi, doua, poate trei

Poate cativa ani, de vrei

Sa se bucure de ei

De ei insisi si de cei

Far' de care nu sunt ei

Ca s-or duce in desarta,

Si-i pacat de viata, toata

Viata celor ce le-ai dat'

Sa se simta impacati, 

Impliniti si bucurati

Ca-s iertati, si ca-i mai ierti

Sa se curete de ele, 

De pacatele mai grele

26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

O bătrânică mi-a păşit în cale

Şi cu regret, în glasu-i moale,

Îşi cere neîncetat iertare.

Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;

Povara vieții mă apasă tare.

Mă iartă, tinere, te țin în loc...

Încerc numaidecât să îți fac loc.

Şi timpul s-a blocat într-un suspin.

Pentru un pumn de avere inutil

Semeni uitați în urmă, părăsiți

Şi poate niciodată regăsiți...

Am devenit atât de sensibil şi timbrul vocii tale aşa de aprig,

Încât mă doare pe sub piele şi-n fiecare por pragmatic.

Iubit-o, cât de tare mă seacă atitudinea ta nonşalantă,

De parcă nimic... nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am să merg să-mi caut un leac,

Eu nu pot să mă mint...

Cum nu te-aş mai iubi... 

Doar pentru că tu ai încetat să-ngrijeşti orgoliul meu de bărbat...

Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.

Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,

Într-un hambar, pe unde n-am habar,

Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar

Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,

Printr-o formulă imaterial obscură,

Expert extras dintr-o inflorescență de primulă

Vom aplica elementar pe Euclid,

În centrifuga Newton pe rapid,

Un epsilon intuitiv de Lovelace,

Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.

E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,

Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?

O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,

Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...

Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.

Deşi gunoi, natură moartă, tristă...

Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă

Cu gust de Salvador Dali pe pânză.

Se despart lung şi cad,

Închinându-se-n zbor copacului gol.

Se desculță frunzele, uscate de dor,

În pastelat, visător, foşnitorul covor,

Uşor răvăşite de un vânt călător.

Le seduce en passant ca un fin connoisseur,

Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,

Ştrengar, fluierând nepăsător.

...

Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.

Viață dulce sau amarā,

Prinsă-n foaie de țigară,

Răsucită cu finețe

Prin constelații altețe...

   Prinsă-n buze însetate

   De ştiințe şi de arte,

   Trasă-n piept cu îndârjire,

   Răsuflată-n Răstignire...

Trasă-n suflet, să-l adape

Cu fumul gândirii coapte

Şi suflată-n gol de aer,

În văzduh de idealuri.

   Răsuflare uşuratā...

   Răstignire resemnată...

   Cum să mai consum țigara,

   Când din ochi gâdil chitara.