PROMISIUNE...

    Culori luminoase de toamnă, 
    s-au topit din ochii tăi 
    ameninţând pacea 
    trupului meu ostenit.
    
    Ruguri care ard înalt
    s-au răzvrătit împotriva cerului sfânt,
    şi s-au transformat cenuşă -
    dorinţe spulberate-n şuer de vânt rece.
    
    Întotdeauna călători, căutând amurguri 
    care nu mai sunt, 
    rătăcim de veacuri cârduri de cocori 
    ce nu se vor mai întoarce niciodată...

Doamne, stau câteodată și-mi amintesc de tinerețea mea cheltuită în perioada liceului, în vremuri de sminteală atât din partea unora dintre colegi, dar mai ales din partea unora dintre profesori, care odată descătușați de sistem, s-au trezit zei nemuritori plutind deasupra altarelor științei, tăind și spânzurând în dreapta și-n stânga, uitând că și ei au fost la rândul lor odată elevi...

Din fericire, balanța a fost mereu echilibrată de către profesorii blânzi la fire și domoli la vorbă, încât mi se părea că raze luminoase de soare străbat printre atâtea răutăți ca prin nori, înseninând o zi încărcată precum era cea de joi... 

Noi o numeam "joia neagră", fiindcă deși începeam orele la opt, dirigu - care ne era și prof de mate - ne chema la școală de la șapte, căci în orar aveam primele trei ore: două de mate și una de diriginție așa că prin urmare, băgam patru ore de matematică (o nimica toată !) cu o pauză de doar zece minute între ele, astfel încât, după atâtea zeci de table umplute cu matrici, integrale și altele asemenea, dădeai ușor în boala copiilor, cu privirile pierdute-n spațiu și salivă-n colțul gurii...

Și ca să ne fie capac, ultima oră, de la patru la cinci, aveam genetică, iar profa de biologie rodea în noi fără milă omorându-ne cu "drosofilele de oțet", unde trebuia să știi ce pui de musculițe vor ieși dintr-o musculiță cu ochi roșii și aripi scurte și un "musculiț" cu ochi albi și aripi lungi... ce mai, dădeam în bâlbâială de-a dreptul, mai ales că profa avea o plăcere sadică să umilească băieții, care eram scoși la tablă și întrebați pe rând, tot felul de chestii care îi erau străine și lui Nostradamus, darămite nouă!!!

Și dacă la ora de biologie, aveam fețele plouate mai tot timpul, vineri, la orele de română o boieream de-a dreptul, fiindcă profa de română avea o singură obsesie, să ne citească de un milion de ori "Riga Crypto și lapona Enigel" de Ion Barbu, fixație care ne îmboldea s-o tulim pe fereastră în timpul orei, fiindcă aveam clasa la parter, geamuri largi și generoase, iar profa niște ochelari cu lentile groase de funduri de borcan, încât auzeam pierzându-se în urma noastră doar ecoul vocii ei "da' parcă la începutul orei erați mai mulți, maică!..."

Chiuleam când puteam cu nesimțire de-a dreptul, având totuși grijă să nu depășesc orele maxime de absență menționate în regulamentul liceului, fiindcă împușcasem la genetică un șase la o lucrare și un cinci  la un oral - chinuit, marcat de sudoare și bâlbâieli cât cuprinde - astfel încât să-mi iasă media, iară eu nu mai dădeam pe la genetică să nu-mi strice profa media, întrucât jumate din clasă era în stare de corijență cu risc de a nu ajunge în BAC, iar eu "băftos" cum mă știu nu mă număram printre ei...

Și-apoi, acasă, când veneam de la școală, mâncam ceva frugal, repede, numai cât să pun ceva în stomac, și săream direct pe teme. Uneori erau încâlcite ale naibii… Țin minte cum stăteam până târziu, până pe la doisprezece, unu noaptea, tocind pentru BAC, cu ochii împăienjeniți, și cu caietele și cărțile și manualele împrăștiate peste tot. Iar a doua zi o luam de la capăt, la ora șase dimineața...

Iar în weekend, n-aveam vreme de pauze! Săream de la referatele de la română, la problemele de geometrie și algebră, ca în final, să mă frâng în problemele fizicii și ale termodinamicii, încât chiar nu mai aveam timp și pentru mine... Rar, apucam să mai citesc câte-o carte în-afara curriculei școlare, încât mi se acrise de Caragiale, Creangă, Sadoveanu, sau Blaga, sau Rebreanu... 

Suprasaturat, spiritul meu țipa după libertate, alienat în toceală, fiindcă în epocă, trebuia să înveți pe de rost referate întregi cu tot cu fișe de autori, munți de probleme trebuiau rezolvate din culegeri de matematică și fizică, că mă mir câteodată că mi-au rămas toate țiglele pe casă! Cum spuneam, eu am fost mai "băftos" la treb'șoara asta cu școala, dar alții nu, abandonând pur și simplu lupta - fiindcă au fost lupte! - veneau la școală ca să aibe de unde pleca, nu le mai păsau că ajungeau să deie la mate lucrarea de control "de onoare" menită să le salveze media, expresia dirigului "merji în băncuță bouțule, ai trii!", nu-i mai mișcau defel... priviri și suflete golite, ce mai...

Da, nu degeaba Bacovia a scris celebra frază "liceul - cimitir al tinereții mele!", căci și pentru mine liceul a însemnat multă muncă susținută, am trecut BAC-ul cu brio, aducând în fața societății dovada maturității mele de la optsprezece ani, dar, Doamne!, cu ce preț? La ce mi-au folosit mai târziu în carieră matricile, termodinamica, probabilitățile pe care nu le înțelegea nici măcar dirigu, tomurile întregi de referate de la română învățate pe de rost, creierii zdruncinați încercând să înțelegem "misterul liric" de nepătruns al vreunui autor; cu-adevărat am fost o generație debilitată voit atât de către societate, de către însăși școală, dar, da, și de către familie!!!

Și pentru că presiunea era enormă și constantă, am cedat nervilor, calmându-i cu mult... tutun și răbdare, un ocean de răbdare! Bineînțeles că mai toți băieții fumam pe vremea aceea - era și de bon-ton - iar toaleta băieților era locul nostru preferat unde, cu bună știință, încălcam regulamentul școlii, întrucât fumatul era cu desăvârșire interzis elevilor, mergând chiar până la exmatriculare, dacă bineînțeles, erai prins!

Și da! Am fost prinși într-o pauză, de către profa de fizică - o doamnă în vârstă, mică și iute, ea însăși fumătoare înrăită! - care chiar a avut curajul să "rupă" ușa de la toaletă dând buzna peste noi, și împărțind cu generozitate în dreapta și-n stânga fără osebire, scaltoace după ceafele vinovaților cu "paiu"-n colțul gurii - mamă!, ce mână grea avea pentru o doamnă așa de micuță ca ea!...

-Doamna profesoară, da' eu nu fumam! De ce ați dat?, am zis eu cu nevinovăție falsă-n glas și revoltă prefăcută...
-Ai fost acolo? E, uite de-aia!, îmi zice ea neîncrezătoare, fiindcă fumul era gros să-l tai cu cuțitul, iar eu aveam degetele de la mână îngălbenite de tutun...

Acum, toate acestea, s-au trecut... A trecut atât de multă vreme! Oftez, zâmbind ușor amintindu-mi de colegi și profesori deopotrivă: unii dintre ei nu mai sunt printre noi, alții au ajuns la pensie și ne mai întâlnim din când în când prin parcul orașului:

-Bună seara, Dom' Profesor! Da' ce mai faceți? La plimbare? La plimbare?
-Bună seara, măi! La plimbare! Ia stai! Tu ești... Te țiu minte! Tare șugubăț mai erai!

N-am realizat atunci, că din cauza Rigăi Crypto și a laponei Enigel, chiuleam, - sărind pe fereastra larg deschisă și generoasă a clasei mele de la parter - că de fapt "evadam" în propriul meu suflet... Acum știu...

    O, cărare plină de spirit, 
    spinul tău n-a tăiat 
    talpa mea,
    Obrazul n-am întors...
    - orice palmă lasă urme 
    care adâncesc şi mai mult, 
    golul din suflet... 
    
    De sus privirea n-am lăsat, 
    spre dârele-ncrustate-n nisipul
    deşertăciunii...
    Căci totul e-n van,
    nimic nu rezistă,
    poate doar piramidele,
    pe care, în disperare după neant,
    mi-am săpat numele...

Trebuie să-ți povestesc despre asta... Simt nevoia să-ți povestesc despre asta... Este o întâmplare... dar mai bine te las pe tine să decizi dacă ți-a plăcut sau nu, căci numai tu poți fi criticul meu numărul unu...

Împreună cu câțiva colegi de facultate, ne-am hotărât într-o vară să facem o escapadă de câteva zile în capitală, la niște prieteni de-ale unor cunoștințe, de-ale unor colegi, știi cum e, oameni buni din categoria celor care puteau să ne suporte cu cazarea câteva zile, așa, cu ceva "atenție" cuvenită din partea noastră, mascată sub forma delicată a unor sticle pline cu... vin fără etichetă!

Ne-am urcat veseli nevoie mare, într-un tren personal, fiindcă aveam reducere de studenți, și după vreo opt ore!, ne-am trezit în capitală, încercând să dibuim ce mijloc de transport în comun ne-ar trebui să luăm până la cazare. După multe și îndelungi deliberări, ne-am hotărât totuși să ne înghesuim cu toții câți eram într-un taxi, fiindcă cazarea era departe și ar fi trebuit să țopăim când cu metroul când cu tramvaiul...

Ajunși la destinație, ne-am lăsat rucsacele și țup! ne-am băgat la o terasă, unde am comandat pizza și bere, căci ne era foame de pe drum dar mai ales sete, fiindcă afară era o căldură mare pe care n-o puteam ostoi altfel. După ce ne-am pus burțile la cale, și după ce am mers cu câteva tramvaie (plătite mai mult sau mai puțin), am ajuns în "buricul târgului", pe cel mai larg bulevard, "Champ-Elizee-ul" capitalei cu magazine de fițe de-o parte și alta, la care ne uitam cu jiind, căci oricum nu ne puteam apropia de prețuri, noi fiind studenți cu buzunarele de la pantaloni întoarse pe dos...

La un moment dat, cum stăteam cu toții pe câte-o bordură - căci nu erau bănci prin apropriere - și savuram câte o țigară, unul dintre noi se ridică brusc în picioare gata să mergem spre Grădina Botanică, dar dintr-o dată auzim cum îi crapă turul pantalonilor la spate, de i se vedeau budigăii albi pe dedesubt, acu' ce să facem? - că nu putea omu' să meargă rupt în... spate pe ditamai bulevardul!!!

În apropiere, era o librărie, iar mie-mi vine ideea salvatoare să cumpăr un capsator cu care să-i dreg vremelnic pantalonii. Zis și făcut: plătesc o avere pe capsator, îl iau pe împricinat și împreună intrăm într-un bar, căutând toaleta bărbaților. Ajunși înăuntru, omu' își dă pantalonii jos rămânând în cămeșă și chiloți, iar eu m-am apucat să-i capsez pantalonii întorși pe dos, pe cusătură ca să nu se cunoască... La un moment dat, ușa se deschide, și un individ între două vârste dă să intre, ne vede, îi pică literalmente fața, văzându-mi amicul fără pantaloni, iar pe mine cu pantalonii lui în mână, își cere subit scuze și pleacă precipitat trântind ușa!

Nu știu ce și-a imaginat individul când ne-a văzut așa, dar noi am ieșit pe brânci din bar, râzând cu gura până la urechi, ținându-ne cu mâinile de burtă și povestindu-le și celorlalți din gașcă, printre lacrimi și hohote de râs, pățania noastră!

După ce ne-am potolit, am vizitat pe rând, zona veche a Bucureștilor, Muzeul Național de Istorie, Atheneul, Intercontinentalul, Piața Romană... Spre seară, din preumblările noastre, nu știu cum ne-am nimerit, dar ne-am aflat pe străduțele înguste și întunecoase de pe lângă piața Matache - cea rău famată - și chiar am prins oareșce viteză, mai ales când am văzut niște umbre dubioase care-și sticleau șișurile în lumina plină a lunii... Norocul nostru cu un troleibuz târziu care a oprit cu generozitate lângă noi, culegându-ne sufletele îngălbenite de frică:

-Urcați degrabă băieți, că nu-i de voi pe-aicea, la ora asta!, ne spune șoferul cu țigara stinsă în colțul gurii și șapca soioasă dată pe ceafă... Că altfel vă albesc oasele în apele Dâmboviței!!!

Tremurând din toate încheieturile, am mulțumit cu gurile uscate iască de frică, lăsând șoferului un bacșiș gras din tot mărunțișul nostru, și cum stăteam noi așa amărâți, uitându-ne unii la alții, auzim la radio, la știrile de noapte, că s-au găsit rămășițe umane plutind într-o valiză pe apele Dâmboviței, de ni se ridicase de frică părul pe ceafă ca la urși!!!

Deodată lui Lalu îi crăpă din nou turul pantalonilor, iar noi izbucnim isteric în râs, văzându-l cum se chinuia să-și acopere goliciunea, iar șoferul ne privea prin oglinda retrovizoare cu suspiciune, gândindu-se probabil că ne pierduserăm mințile de frică.

Mai am și acum capsatorul cu pricina..., m-a însoțit peste tot, oriunde m-a purtat cariera, ca un vasal credincios, iar în momentele mele grele, de cumpănă, era suficient să mă uit la el și să zâmbesc amintindu-mi de cum i-am capsat lui Lalu pantalonii într-o toaletă și mai apoi, cum îi zburau capsele în lumina slabă a troleibuzului atunci când i-au crăpat pantalonii a doua oară!

    N-aş scrie multe versuri,
    Să pun iubirea-n rime,
    N-aş sta atât pe gânduri,
    Mărunte şi infime...
    Iubirea nu-i monedă stearpă,
    De-o schimbi în pas cu timpul,
    Nu-i cântec lin din harpă,
    Ce scurge încet nisipul...

    Aceasta-i inima mea,
    Ca o piatră roasă de vânt,
    Uneori ca o petală,
    Strivită-n ploi de stele,
    Alteori ca un zar,
    Ce dansează-n lumină...
    
    Aici mă voi ascunde,
    În acest sanctuar,
    Şi-i voi plânge superior,
    Pe cei care nu ştiu ce-nseamnă dragostea, 
    şi n-au cunoscut durerea... şi moartea...

Visez la ea de cand am întâlnit-o,

Și cred că m-am îndrăgostit, nu neg,

Imaginea ei pe retină mi-am lipit-o,

Și-mi este tare greu acum s-o sterg

Țin minte că era o zi de toamnă,

Și te plimbai pe-aleea cea cu tei,

Semn am făcut spre tine doamnă,

Tu ai zâmbit, dar ai plecat cu ei

Zâmbetul tău, nu pot să-l uit,

M-agăț de el, speranță trag,

Refuz să cred, că-mi vei fi mit,

Și să nu pot să te aștept în prag

.....................................................

Și într-o zi minunea sa-ntâmplat,

Pe ea să o cunosc cu-adevărat,

Pereche pe pământ am închegat,

Pe calea vieții fericiți, noi am plecat

Nu e ușor speranța să devină,

Realitate și visul împlinit,

Dar când iubirea poartă ,,vina",

Nimic nu-i stă în cale..celui îndrăgostit!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Nu Cerul astăzi mi te-a trimis

Să-ți spun cât te iubesc din nou

Sau poate chiar Destinul scris

Ce nu glumește când are Tainele lui de-ndeplinit?

Să fie Însuși Dumnezeu zâmbind

Cel care stă ascuns de-atâta timp

Dar știe toate ce-s în gând

Și ne salvează blând,

Noi oamenii neștiind nimic din ființa Lui?

Să fie El actorul cel timid

Ce ne-a împacat ca pe copiii ce se ceartă

Pe jucării neînsemnate și stricate?

Iubito, tu ești cea care-mi apari in vis,

Sau cea care exiști etern,

Dorindu-te fără să pot a te atinge în vreun chip!

Te sărutam visând ca mai apoi să te topești aevea

Când visul se sfârșea lăsând tristețe-n urma ta...

Iubita mea te rog să mai revi oricând

Ce-s eu decât o piatră fără simțământ

De nu-s in preajma ta?

(5 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Tu ești, ai fost și vei rămâne,

Perechea mea și, noi știm bine,

Sunt fericit și, împlinit cu tine,

Și amândoi, privim, spre mâine

Povestea noastră adevarată,

A inceput, pe timp de toamnă,

Eram studenți, la facultate,

Și tu, ți-aduci aminte, doamnă

Eram doi tineri bobocei, la studiu,

Și mândri de a noastră, reușită,

Atunci, n-aveam de und' să știu,

Că-n timp, tu îmi vei fi mie, iubită

Mi-aduc aminte cum, ne-au adunat,

Pe toți, într-un amfiteatru, mare,

Și-apoi, pe grupe, ne-au repartizat,

Iar la final, am mers, la o plimbare

În grup, am văzut-o, întâia oară,

Și am simțit ceva, că arde tare,

De vină era ea, o domnișoară,

Și de atunci, am fost, fără scăpare

In minte, multe gânduri, mai aveam,

Cum pot să-i spun, că îmi placea,

Și daca refuzat, pe loc, de ea, eram,

Să mai încerc, din nou, oare-aș putea?

Cu ea în gând, mult timp, am petrecut,

Să-i spun direct, ce simt, am amânat,

Apropiați eram, dar parca, ,,la trecut",

Și nu iubiti, așa cum eu, am tot, visat

Și anii de studiu, au trecut, într-o clipita,

Iar noi, în timp, maturi, am devenit,

Iubirea noastra, a fost mărturisită,

Și-n anul patru, pe veci, noi, ne-am unit

Acum când peste ani, noi doi privim,

Și un copil frumos, pe noi, ne-a fericit,

Cu piosenie și împliniți, noi mulțumim,

Celui de Sus, care pe noi, El, ne-a iubit

Să spun cuiva, cum este bine,

Și cum iubirea noastra, a dăinuit,

Ar fi, o mare gafa, facută, de mine,

Dar cred si-afirm, că-n viața, ,,totul", e sortit,

Nu voi lăsa să treacă

Nici o zi măcar

Fără să-ți zic din suflet

Te iubesc! E clar?!

Timpul trece limpede

Iar noi nu observăm 

Că ziua trece repede

Și n-o mai recuperăm.

Arătați-va iubirea

Chiar de vă este frică 

Ca cel ce o primește,

Repede o strică.

Nu renunțați niciodată

Dragostea să oferiți,

Nu se știe niciodată

De cine veți fii zăriți.

O stea s-a stins,

Dar necuprins de frumoasa a fost a ei strălucire..

Și tot așa,când se stinge-o iubire 

Lumina ei ramane inchisa-n amintire...

O stea s-a stins,s-a stins și-o iubire,

Ca o ploaie de vara,ca un cânt de chitara,

Ca un val zbuciumat,ca un vis ne-mplinit,

Ca un zambet in noapte,ca un foc părăsit,

Ca o lacrimă tristă,ca un crin ofilit....

Ce rost are eternitatea pentru tine,
Când tu nici măcar un an nu-l trăiești bine
Ce rost are eternitatea pentru noi
Dacă și o viață cu șfârșit se uită odată cu noi.

Încă mă întreb
Ce să fac cu anii rămași?
Căci deja mulți dintre ei,
Mi-au fost arși.

La final de zi
Când poate oi dormi
Mă voi tot gândi
Oare mă voi mai trezi?