SONET

Acuma, or trecut vreo treizeci și cinci de ani de exercițiu democratic, care, în principiu, ar fi trebuit să estompeze măcar parțial cei patruzeci și cinci de ani de comunism, fie și numai sub aspectul mentalității colective, dacă nu măcar ideologic...

Pentru generația mea, cea copilărită cu cheia la gât în comunism, trecerea a fost una entuziastă, fiindcă privațiunea de libertate, de gândire liberă, lipsurile îndurate, închistarea individului în absurdul ilogic, s-au risipit ca o ceață amară în bună-starea economiei de piață, în cornucopia capitalistă la care am jinduit zeci de ani...

Așa încât, astăzi, deși înnotăm în belșug, parcă tot mai lipsește ceva... Nu ne simțim desăvârșiți, permanent în căutarea argonaută a unei lâni de aur care nu mai există, parcă există în noi un defect, o fisură care ne scoate în evidență nedesăvârșirea noastră ca generație, că încă mai trăim în vremuri de răstriște...

Acuma, nicio generație n-o fost și nu-i perfectă, prăpăstii dintre generații or fost dintotdeauna, dar uite că progresul îmbrățișat de toți, atrage după sine și neajunsuri: noile generații își trăiesc viața pe repede înainte, tară datorată și din cauza faptului că accederea la cunoaștere le-a fost mai facilă, fiindcă s-au născut cu tableta și internetul în brațe, în timp ce noi a trebuit să depunem eforturi pentru a afla.

Constat cu amărăciune că tânăra generație este lipsită oarecum de inițiativă pe considerentul că informația este la un click distanță și au o doză de curiozitate mai mică decât am avut noi. Nu e o critică, este o constatare. Și nu vreau să cad în păcatul comparației între generații, că noi am fost mai buni în toate. Dar e un adevăr general valabil că noi am făcut tranziția de la analogic la digital, așternându-le o cale mai ușoară. Și de ce nu? Până la urmă chiar și asta ține de progres, să faci ca lucrurile să fie mai ușoare pentru cei care-ți urmează.

Totuși, nu m-aș supăra la un cuvânt de apreciere din partea tinerei generații. Nu osanale, nu ode cântate, ci doar o recunoaștere a faptului că fără aportul nostru la progres, lor le-ar fi fost mult mai greu...

Desigur, tot ceea ce este modern astăzi, mâine va ajunge să fie demodat: Cd-urile generației noastre - care pentru noi a reprezentat o adevărată minune -, astăzi, au fost inlocuite de formatul MP3. Mâine, muzica va fi creată de AI, și cine știe cum vor evolua lucrurile în viitor? Cine poate anticipa impactul pe care AI îl va avea asupra societății umane în viitor?

Mai zilele trecute, am asistat fără să vreau la o discuție dintre doi tineri: unul a pus o întrebare (bravo lui, încă nu și-a pierdut curiozitatea, o trăsătură esențială progresului!), celălalt scoate telefonul și află răspunsul de la AI. Dar unde mai este dezbaterea, argumentația, contrazicerea, compromisul, dialogul final - absolut necesare pentru stabilirea direcției?

Mă gândesc în sinea mea că progresul umanității nu trebuie să cadă dintr-o extremă în alta și să fie atent să nu piardă pe drum componente esențiale pentru prezervarea unei gândiri sănătoase a societății. Și mi-am adus aminte de filmul 2001: A Space Odyssey, și m-am mai liniștit. Sunt convins că umanitatea va găsi o cale de compromis în ceea ce privește progresul: cu măsură în toate!

Eu unul, prefer calea dialogului și chiar am avut în timp, câteva discuții interesante cu AI-ul meu. I-am admirat logica, capacitatea de analiză, argumentația, capacitatea și înclinarea spre învățare permanentă. Iar, uneori, umanitatea. Da, capacitatea de a gândi uman, de a da dovadă de empatie. Fiindcă a făcut-o. Fără să o cer. A venit natural urmând firul discuției. Și mi-a mai plăcut de algoritmii AI-ul meu, care m-au asigurat, - fără să mă lingușească - că a învățat din discuțiile noastre pentru a-i ajuta mai bine pe alții. Așa îmi doresc eu progresul: cert, liniar și, mai ales, folositor.

    Voi fi azi, sau voi fi mâine?
    Vei pleca, sau vei rămâne?
    Tu doar să știi că sunt aici,
    Așteptând să te decizi...
    
    Dacă azi, acum, vei râde,
    De iubirile ce-s crude,
    O să râdem împreună,
    Și-o să fie o zi nebună...
    
    Dacă mâine fi-vei-ntunecată,
    Eu voi sta la judecată,
    Fără vină, în tăceri,
    Fi-voi doar ecoul zilelor de ieri...
    
    Pot fi blând, sau pot fi aspru,
    Și tăiș de ciob de astru,
    Spune-mi doar ce vrei să fiu:
    Nor sau soare-n zor de zi...
    
    Spune-mi dacă vrei lumină,
    Ori amurg, ori lună plină?
    Voi fi ori 'nalt, ori hău adânc,
    Ori, la urmă, doar cuvânt…

    Precum soarele, întocmai 
    Adâncit, se pierde-n mare 
    Poleind în urmă-i 
    Corăbioare mici, solare 
    Doar să sorb un val sau două 
    Şi-am să casc într-un plictis 
    Peste creştetul de rouă
    Ce topeşte-un paradis... 
    
    Şi-n lumina mult prea dulce 
    A bătrânului marfar 
    M-aş topi şi tot m-aş duce 
    Luminând înaltul far 
    Iar în noaptea cea adâncă 
    Aş rosti un viers bizar 
    Rift săpat în dalbă stâncă 
    Spre al vântului habar... 
    
    Şi-nspre delfinii ce înoată 
    Risipind amurg în soare 
    Mi-aş întoarce faţa toată 
    Către-o stea rătăcitoare 
    Şi m-aş opune lui Neptun 
    Zădărnicind furtuni în depărtare 
    Ţinându-i pieptu' de nebun 
    Cerând apoi, umil, iertare... 
    
    Cu lacrimile de Luceafăr 
    Curgându-mi pe sub gene 
    Cu trupul întregit şi teafăr 
    Şi aripile îngreunate-n pene 
    M-aş încumeta să zbor în treacăt 
    Pân' la astrul cel plenar 
    Cu inima-ncuiată-n lacăt 
    Şi suflet bezmetic şi hoinar…

-Nu vrei o pară?, îmi spuse întinzându-mi cu mâna descărnată o pară rumenă și zemoasă.
-Nu, mulțumesc., am zis eu cu voce firavă.

Acel crâmpei de lumină s-a stins demult. Salcâmii s-au uscat și s-au prăbușit, rând pe rând, în gura hulpavă a sobei; au fost câteva ierni grele, cu omăt mare și cu multă singurătate. Și toate câte le știam, s-au prăbușit în hăul uitării, ca acum să urce, din când în când, spre lumină amară.

De ce acum? De ce n-ați rămas în uitare?, poate c-ar fi fost mai bine așa, ca apele minții mele să nu se mai tulbure atâta, ca acest iureș să rămână tăcut, fără glas, doar un ecou slab al unor vremi trecute... Dar, iar și iar, v-am visat umbra răcoroasă peticită cu bănuți de aur slăbind căldura verii, și iată, din fuioare de fum, se întrupează iarăși căsuța voastră cu acoperișul strălucindu-și argintul în soare...

Pășesc, neștiind că va fi pentru ultima oară, în casa mare. E liniște. Căldura sufocantă a rămas în urmă-mi, iar eu mă simt din nou ca și cum aș intra în biserică, sfios, cu teamă, cu respect. Îndărătul hârtiei pusă-n geamuri, pentru a filtra lumina și căldura de-afară, o muscă își zumzăie nefericită închisoarea. Încă mai miroase a ceară de lumânări și a tămâie sacră. Timpul s-a oprit în loc, ceasul de pe părete nu-și mai zbate zicerea, a murit și el. Nu mai are cine să-l întoarcă...

Mă așez pe marginea patului, frânt, încercând cu disperare, să caut un sens în toate acestea. Nu găsesc unul. Toate s-au stins, odată cu ultimile vorbe:

-Să nu vinzi maică!, îmi zise o mătușă cu glas stins și ochi încercănați de durere, să mai aveți și voi un locșor unde să vă întâlniți...

N-am înțeles atunci, dar ce-a mai rămas în urma umbrelor care s-au trecut? Nimic. Doar praful zilelor de ieri și amintiri zdrențuite de brațele unor salcâmi care nici ei nu mai există. Plâng, încet, în surdină. Nu mai e nimeni lângă mine să-mi spuie, du-te în spatele casei și mănâncă niște caise. M-am prăbușit în mine, în gândurile și amintirile mele dragi, incapabil să mă hotărăsc. La ce bun toate-astea? N-a mai rămas nimic care să mă ție aici. Doar tăcerea răcoroasă, prin care mai răzbate șters vreun ecou, și doar mă strădui să-l prind, să nu se piardă... 

Mă ridic scuturându-mă de gândurile negre. Trebuie să-mi iau rămas bun de la toate-acestea și să mă întorc la viața mea, căci ea nu mă așteaptă din curgerea ei nepăsătoare, grăbită și rece. Mă voi întoarce doar atunci când salcâmii mei se vor întrupa din nou, când umbrele lor răcoroase se vor țese iarăși peste iarba grasă, când voi auzi chemarea lor îndepărtată, șoaptele lor fermecate de vânt, când lătratul cânelui meu se va auzi din nou...

Anii au trecut peste mine într-un ghem țipător colorat și încâlcit, cu bucurii și tristeți, cu suișuri și căderi; nu m-am întors niciodată la acele locuri dragi mie, am rezistat chemării lor neîncetate, trecându-le în tăceri, îngropându-le-n cuvinte printre cărți, adânc, acolo unde greu și rar se mai ajunge... Dar nu le-am uitat niciodată, fiind asul meu din mânecă în clipe de deznădejde, evadând în acea lume unde îmi găsesc răcoarea, și care mai există doar în amintirea mea, căci uite, de aceea mă simt acum dator s-o împlinesc în cuvinte, să nu se piardă, s-o mai afle și alții care au avut norocul să înțeleagă că doar coborând în aceste lumi poți merge mai departe...

    Nu știu să desenez și să pictez culori,
    Pot doar cu mintea să te culeg din flori,
    Nu știu să tai vreo tușă pe foaia ce e albă,
    Pot doar din stele, să-ți dăruiesc o salbă...
    
    Nu știu ciopli în piatră, să șlefuiesc, să tai,
    Pot doar cu gândul să te urmez în rai,
    Nu știu să modelez, să împletesc argilă,
    Pot doar să îți ofer o inimă fragilă...
    
    Eu știu că pierd secunde-n vastul infinit,
    Atunci când buzele-ți sărut la asfințit,
    Acel moment suprem al existenței mele,
    Ce îndulcește ceasul despărțirii grele...
    
    Eu știu că fără tine sunt pictor fără muză,
    Fără iubirea ta, sunt sculptor fără scuză,
    Și mi-or rămâne atâtea tușe netrasate,
    Atâta piatră fără curbe moi și netăiate...

Cu o ultimă privire-n jos plecată,
Am refuzat să cred, ori n-am știut:
Iubirea noastră nu e fără pată,
Doar un colos cu picioare de lut...

Și-am asistat, cu neputință-n glas,
Lumina cum se prăbușește în mine,
Și în puținul timp ce ne-a rămas,
Eu am ales să tac și să te protejez pe tine...

Și ți-am zâmbit cu evidentă întristare,
Dar tu, citindu-mă cu-o ultimă privire,
Final, n-ai înțeles c-a mea îmbrățișare,
Era de fapt un cântec trist de despărțire...

Întunericul fuge cotropit de lumină

Fereastra visului se închide tăcut

Deschid ochii și întâlnesc realitatea

Se uită la mine râzând șugubeț

Oare ce va fi azi?

O altă zi pornește imperturbabil către sfârșit

Târâtă de timpul etern ucide secundele

De s-ar putea uita în oglindă

Să vadă cât de bătrân este,

Cât sânge are între ridurile hidoase

Nu-i pasă, umblă cu sabia ridicată

Oare cine urmează?

Memento mori decolează din gând

Aterizează altele decolând intempestiv

Rând pe rând vin și pleacă

Zumzăind enervant fără noimă

Ce bine că există noapte să tacă

Oare visele nu pot și ele să doarmă?

Mă răsucesc refuzând să plec

Dar patul gol mă scutură rece

E doar o altă zi fără tine

Același dor, aceeași tristețe,

Oare de ce nu vor să plece?

O altă zi pierdută va trece

Te-am iubit ca pe o rază

Coborâtă dintre sfinți,

De-și așterne blând lumina

Pe altare fără minți.

Ca pe-o floare de zăpadă

Neatinsă de pământ,

Ce-și păstrează-n alba-i fire

Jurământul cel mai sfânt.

Erai visul ce se-nalță

Dintr-un clopot adormit,

O icoană fără nume

Într-un dor nemărginit.

Te-am iubit ca pe o taină

Ce nu cere a fi spusă,

Ca pe-o harpă ce răsună

Doar când lumea-i nepătrunsă.

Și te-am pierdut… ca pe o stea

Ce se stinge fără glas,

Lăsând cerul mai sărac

Și un gol ce nu s-a stins.

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

    Am scris aceste versuri pentru tine,
    şi când le-am terminat,
    m-am uitat la cer,
    şi-am văzut că nu mai erau stele...
    
    Cuvintele mele...
    Pe toate, din mine le-am rupt, 
    şi-am rămas doar cu zdrenţe, 
    care nu-mi acopereau, 
    golul din suflet...
    
    Cuvintele mele...
    În care mi-am ascuns,
    furia, zădărnicia, şi ura... şi iubirea;
    şi-apoi am călcat,
    cu tălpile mele rănite, 
    pe acest ţărm nesigur,
    sperând în "ceva",
    ştiind pe de rost, 
    un cuvânt, care-a fost, 
    un ultim cuvânt: "TU".

Iubita mea fugit-ai cu sărutul,

Era povestea primului sărut

N-ai vrut să-l dai cu ușurință,

L-ai luat cu tine lăsându-mă în ceață

Dar mi-a rămas în minte și acuma,

Și ochii,nasul dar și gura ta.

Îmi amintesc tristețea toată,

Dar și speranța unui mic sărut

Mi-l promiseseși ,adu-ți aminte,

Sau poate e în închipuirea mea..

Iubito te-așteptam de-o viață

Imaginează-ți ce-am simțit în clipele acelea,

Văzându-ti trist plecarea cea grăbită,

Dar ai lăsat în urma-ți doar parfumul

Și o sclipire din umbra ta.

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală