SONET

Am învățat, în timp, uneori cu amară greutate, altă dată cu bucurie și surprindere, că orice acțiune are și o reacție, că orice vine și pleacă, că după vreme rea, într-un final, va răsări și soarele, într-un etern cosmic dans dintre pământ și stele...

Toți, fără îndoială, am trecut prin momente dificile, ca mai apoi viața să-și reia cursul firesc, curgând liniștit chiar și prin noile riduri apărute, ostoind dureri și închizând răni. Căci așa i-a dat Dumnezeu Omului: să poată căra atâta cât poate duce...

Așa că stau uneori și mă-ntreb cum poți descrie, cât mai aproape de adevăr, sentimente trăite cândva, culori văzute odată strălucind sau stingându-se în palmele făcute căuș în care dansează lumina, mirosuri noi sau cunoscute deja care să-ți umple plămânii, sunete care să-ți bucure sufletul, gânduri, emoții care ți-au prididit mintea și încălzit sau răcorit inima?...

Era o toamnă timpurie, plină, cu puțin înainte de începerea școlii, iar eu încă mai alergam cu picioarele goale prin trifoiul verde și înalt de la țară, ce-mi mustea sub tălpi de roua dimineții:

-Bunică! Bunică! Așteaptă-mă, că vin și eu cu matale!

Dar bunica nu mă auzea, ci urma drept cărarea, mergând agale, adusă de spate de anii și greutățile vieții, șchiopătând ușor într-o parte, cu basmaua trasă pe frunte și mâinile bătătorite de muncă împreunate la spate. Am ajuns-o din urmă și am apucat-o încetișor de braț:

-Bunică, da' n-ai auzit când te-am strigat?

-N-am auzît maică, că mi-s surdâ di-o urechi!, îmi zice ea umbrindu-și ochii mijiți de soare cu palma adusă la frunte. Apoi am apucat amândoi poteca către căsuța ei din mijlocul dealului, urcând treptele cărării îndreptate cu sapa. 

Scăldată în soare și îmbrățișată din toate părțile de brazii maiestuoși care stau gata-gata să se prăvale asupră-i, se ivește casa bunicii. Mică, comodă, cu doar două camere și un antreu, căsuța bunicii era acoperită cu șindrilă veche, iar de la ferestrele strâmte râdeau hâd către noi, mușcate vesele... În față, o grădinuță nu prea largă, străjuită de un gard cu pari inegali, se deschidea generos soarelui, etalându-și frumusețea de flori care dansau în soare: crăișori, gălbenele, dalii, și gura-leului, păreau să ne-aștepte cu nerăbdare mută...

Însă bunica nu le bagă în seamă. Ea le uda doar seara la amurg, abia după ce "tăte șele" vor fi fost făcute și desfăcute: vacile mulse, laptele strecurat, orătăniile îndestulate în poiata lor, purceaua răsturnată pe-o parte de godacii de lapte, merindele de cu sară pregătite...

Mămăliguță cu brânză iuțită de la putinei, o cană cu lapte proaspăt muls, cu o coajă groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lumea asta? 

Soarele a asfințit nu de mult, mâne-i sărbătoare, și bunica pune la dospit sub ștergare de in, odată cu pânea, vreo doi cozonaci burdihănoși. Afară, în cuptiorul din grădinuță, un foc vesel de lemne și găteje pregătește patul de jar pentru pânea și cei doi cozonaci: unul împletit cu miez de nucă și stafide, celălalt, cu rahat de trandafiri și mentă verde...

Noi, nepoții, ne zgihuiam pe lângă cozonaci, ciupind din trupul aluatului care dădea pe dinafară din forme și-l mâncam așa crud de dulce cum era:

-Bre, o sâ vâ doari burțili!, ne ceartă domol bunica, da' noi le știam pe-ale noastre.

Evident că din zgihuială am dat în boleșniță, da' tot bunica, săraca, ne scotea din boale cu zamă de curechi, că pe lângă faptul că dădea gust la mâncarea gătită pentru pomenile și nunțile din sat, se pricepea grozav să scoată nădușeala din noi cu tot felul de leacuri băbești transmise de generații. Numai leac pentru inimi frânte n-avea, că-n rest găseai întotdeauna un sfat înțelept spus cu blândețe și priceperea unei vieți trăite din plin.

Ca mai apoi, câteva felii groase, aburinde, de cozonac cu coaja neagră și miez pufos și galben ca de pui, au stat să se topească în gurile noastre pofticioase, iară toată bătătura mirosea sublim a pâne și cozonaci rumeni, în timp ce noi ne băteam cu mâinile pe burțile pline și îndestulate, spre încântarea vădită a bunicii (se vede treaba că zama de curechi își făcuse efectul!)...

Și mai era bunica mea căutată și din alte sate megieșe, mai ales pentru murăturile care țineau tot anul, ce erau puse cu saramură la butoi. Țin minte că venea popa cu donița de-i bătea la poartă, cerând pomană ba în gogonele roșii și verzi, ba în pepene roșu murat, sau gogoșari umpluți cu conopidă sau cu boabe de struguri albi, sau ardei umpluți cu varză și morcov ras, bunătăți pe care nu orice gospodină știa să le puie la murat așa de bine ca bunica...

Toate acestea, de la pânea rumenită pe vatră, până la borcanele și butoaiele cu murături, de la leacurile șoptite cu credință, până la mângâierea caldă din palma ei bătătorită de munca pământului, nu erau altceva decât inima bunicii, împărțită tuturor. O inimă care știa să aline, să hrănească, să vindece, să păstreze. O inimă în care încăpeau laolaltă copii, nepoți, vecini, săteni, chiar și străini de pe drum.

Acolo, în mijlocul grădinuței scăldate de soare și de miresme, am învățat că inima omului nu bate doar pentru sine, ci pentru toți cei care o ating, fie chiar și numai cu o privire, ori cu o fărâmă de amintire. Și am învățat că poate tocmai asta înseamnă să trăiești: să-ți lași inima să devină hrană, cântec și alinare pentru ceilalți, așa cum bunica mea, fără să știe, a făcut-o o viață întreagă.

    Iubirea-i oarbă, aşa îţi spune, 
    Pentr-un pahar, să-ţi cânte-n strune 
    Un trenţăros ştirb, şchiop şi gârbov 
    Ca pe-un venin amar în versuri de alcov… 
    Nu-ţi plânge-amarul cui nu-i pasă 
    Sau n-a iubit cu-adevărat 
    Căci suferinţă nu-i întoarsă
    Şi vinul încă nu-i vărsat… 
    Te-ncrede-n tine, -n flori şi soare 
    Să-ţi vezi iubita, -i sărbătoare 
    Ca luna ce s-ascunde-n pripă 
    Sfioasă zbatere-de-aripă… 
    Te-ncrede-n zei, te-ncrede-n noapte 
    Te-apropie încet şi-n şoapte 
    Dulci, cuvintele presară 
    Târziu-n-amurg, până scoboară 
    şi prinde-o-n braţe nu prea tare 
    sărută-i buzele cu ochii-n zare 
    şi pleacă-n clopotul târziu 
    de dimineaţă, când totul e pustiu 
    pe străzi, nu-i nimeni să-ţi găsească 
    sărutul dulce de-ai furat, 
    nu-i vorba mişelească 
    şi-mpotrivă nu ţi-a stat… 
    Pogoară drept şi-n inima ta duce 
    Un strop de miere parfumată - dulce 
    Suspină-n zori şi aşteaptă iară noaptea 
    Să cadă peste case şi grădini 
    Priveşte-n sus la multele lumini 
    Grăbeşte luna-n stea să zboare 
    Lângă iubirea ta să fii 
    Iar ceasurile de-s târzii 
    Tu iartă prima rază-n soare… 

    Cuvântul tău a rupt în mine,
    răni şerpuite, de bici,
    şi-a erupt, ca o lavă fierbinte,
    peste coşmarul meu cotidian,
    şi s-a întors împotrivă-mi,
    şi-mpotriva lumii întregi,
    şi către toți împăraţii şi regii,
    care au dreptul la ultimul cuvânt,
    cuvântul tău, împotriva ta,
    împotriva mea, împotriva vieţii,
    cuvântul tău, care nu mai poate fi uitat,
    cuvântul tău, care acum e şi-al meu...
    noi am spus «nu»,
    noi am spus «da»,
    am dat verdicte,
    şi-am stabilit adevăruri,
    cum că lumina, e de fapt întuneric,
    albastrul, e de fapt roşu aprins,
    soarele l-am înecat în mare,
    luna în cuvinte,
    aceste cuvinte, cuvintele noastre,
    care se reduc de fapt, la un singur cuvânt:

    cuvântul tău... şi al meu...

   Te voi căuta mereu cu ochii închiși,
    Acolo unde, într-o mare albastră de iriși,
    Apusul de soare arde mocnit în ochii tăi,
    Iar trupul tău curge fluid în munți și văi...
    
    Te voi căuta cu mâinile întinse-nspre cer,
    Așa precum orbul își caută drumul prin ger,
    Pipăindu-te cu patimă până la lună și stele,
    Memorându-ți, pe-întuneric, fiecare petec de piele...
    
    Te voi avea cu buzele arse de setea de tine,
    Cu vinul ființei tale curgându-mi prin vine,
    Îmbătat de aroma de tei al părului tău,
    Mă plec peste tine - ca o umbră, ca un hău...
    
    Te voi avea din amurg și până în zori,
    Cu trupul ostenit pe un pat de iarbă și flori,
    Te voi avea, cu orice preț, din nou, la noapte -
    Căci în noi mocnește un jar clădit din șoapte...
    
    (Partea l-a, Ciclul „Căutări”)

Știi, toate astea, într-o bună zi, vor căpăta sens. Și vei înțelege mai bine, că toate, s-au întâmplat la timpul lor, așa cum ar fi trebuit să se întâmple. Noi nu putem fi decât gardienii, doar păzim, cu frica de a nu pierde.

Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă vreodată, prin absurd, "ceva" s-ar pierde? Așa se nasc furtunile. Din hăul pierzaniei, al uitării, al nepăsării.

Și totuși, cu toată grija ființelor noastre, suntem sortiți ca din când în când să pierdem. Nu total. Doar mici amănunte, care pot chiar, la un moment dat, să conteze. Și cel mai trist este că nu ne este dat să ne dăm seama. 

Rescriem un flux care curge continuu, fluid, prin ființele noastre, dar cumva, el revine în făgașul său vremelnic tulburat, cu o forță și o vitalitate care izvorăște fără să ne dăm seama chiar din nou înșine.

Acuma eu nu zic că totul e scris și noi doar așteptăm implacabil ca toate să curgă liniar către final. Nu. Nicidecum. Doar că noi suntem implicați atât cât trebuie să nu tulburăm câtuși de puțin nisipul mărilor sau adâncul norilor.

Și de aceea, cumva, simt că ceva se pierde în noi, se rupe din noi, o fărâmiță de lumină care se stinge și nu va mai lumina laolaltă cu văpaia din noi. E un continuum incontrolabil care se produce indiferent de voința noastră, o plasă ale cărei ochiuri se urzesc veșnic, capturând doar esențialul și strecurând, poate, acele mici amănunte, care poate c-ar fi contat!

Și aici simt că este o pierdere care clocotește-n regrete cu gust amar, nu știu cum o percep alții, dar eu cred că 
până nu pierzi tot ce te ține în viață, n-o să-nțelegi cum este să n-ai nimic.

    De-aş fi gând, n-aş fi furtună de cuvinte 
    Învolburat şuvoi ce sapă-n minte… 
    Cum ară apa-n labirinturi vii, 
    Şi se strecoară-n neopritele câmpii… 
    
    De-aş fi cer, n-aş fi pământ 
    Doar nor albastru, nu cuvânt… 
    Zbor frânt, de curcubeu înmiresmat 
    În stele palide înturnat…
    
    De-aş fi secundă, n-aş fi timp 
    Nemuritor şi rece, în Olimp… 
    N-ar fi Universalul, mărginit 
    Destinul meu de neclintit… 
    
    De-aş fi oprit, n-aş merge mai departe 
    N-ar fi cuvânt şi n-ar fi carte… 
    Aş sta şi-n cuget, şi-n simţire 
    Doar umbră alungită şi subţire…

Te-aș iubi o dată și încă o dată,

Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,

Te-aș striga în miez de noapte,

Te-aș căuta în umbrele misterioase,

Te-aș simți în adâncul sufletului meu,

Te-aș visa în liniștea amurgului,

Te-aș alerga în mijlocul furtunii,

Te-aș descoperi în lumina zorilor,

Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,

Te-aș dărui întregii mele vieți,

Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu

Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.

Îmi e greu, și recunosc

Că ești unicul ce-mi poate

Readuce ce am fost 

Îmi e dor, dar ce pot face?

Eu ți-aș scrie fără sens

Tu crezi una, că-s nebună...

Eu simt alta, că mă pierd

Aș muri, că cui îi pasă?

Că trăiam eu pentru tine

Dar trăiam printre minciuni.

Vorbe calde îmi spuneai

Însă cu atâta drag

Puteam să jur că-i chiar real

Trăiesc în trecut

Trecutul frumos

În prezent nu pot

Nu pot să mă recunosc

Te visez că-mi ești alături

Însă, mă trezesc plângând

Dece? Că te iubesc!

La fel de mult cât mă urăști

Ai zis că-ți pasă, multe ai zis

Acum nu mai vrei.

Nu te mai simți singur

Și pe mine m-ai lăsat

Să te caut printre toți.

Și oricum mă doare, știi?

Știu că știi

Că eu ți-am zis

Dar reacție n-ai avut

Dacă-i indiferent, așa mi-ai zis

Dece nu pot să trec peste?

Dece cred că nu-i finalul?

Oare poate șansa este ?

Să te caut printre toți.

Și oricum mă doare, știi?

Știu că știi

Că eu ți-am zis

Dar reacție n-ai avut

Dacă-i indiferent, așa mi-ai zis

Dece nu pot să trec peste?

Dece cred că nu-i finalul?

oare poate sansa este ?

Și trăiesc doar cu speranța

Speranța să te văd din nou

Din nou la mine pe ecran 

Și din nou la mine în brațe

Și știu că-i imposibil

Că asta-i tot.

Vreau să te întreb, Ce faci?

Poate măcar la 2 noaptea

Îți mai amintești

Susținerea ce ți-am lăsat-o

Sau iarăși stau și inventez...

Poate că nu sunt ochi de înger ochii mei
Cum sunt ai tăi, ca ziua luminoasă,
Dar dacă ai putea să vezi și tu prin ei,
Ai înțelege cât ești de frumoasă.

Poate că nu-i gură de aur gura mea
Ca a lui Ioan, cel cu liturghierul,
Dar orișice cuvânt care-l rostesc cu ea
Îl simt adânc ca marea, 'nalt cât cerul!

Poate că nu-s precum Adonis de frumos
Și-n părul meu stă iarna să se prindă
Poate că nu vrăjesc cuvinte cu folos,
Ca-n inimă un foc să ți se-aprindă.

Ce-i drept, poate că nu voi ști cum să te fac
Vreodată să te-ndrăgostești de mine,
Dar crede-mă te rog, chiar și atunci când tac,
Îți jur cuvinte de iubire pline!

Poate că nu vrei de la mine să le-auzi,
Poate că altu-ai vrea să ți le spună,
Poate că-ntre doi oameni singuri și confuzi
Ridici pereți înalți până la lună.

Poate că nu mai vreau de azi să mă complac
Să-mi pară viața un imens sombrero
Când tu îl placi, el nu te place, eu te plac,
Singurătatea are trei la zero.

Mai ține, Doamne, sfârșitul, nu-l lăsa să cadă,

Că inima-mi arde și încă n-a spus tot.

Mai dă-mi o zi, o noapte — o stradă,

S-o fac a mea, sub cerul tău rotund și socotit de foc.

Am în sânge dorință, și-n palme promisiuni,

Nu cer veșnicie, doar puțin din infinit 

Să-i simt sufletul fremătând, între rugă și dorinți,

Să-i spun că o iubesc… nu-n vis, nu-n gând, la răsărit. 

Mai am să-i spun că e frumoasă

Într-un fel pe care stelele l-ar invidia.

Mai am să-i dau și ultima mea dorință

Să nu mai fie lume fără ea.

Și-apoi, dacă vrei, sfârșește, sfărâmă tot pământul,

Dar nu-mi răpi secunda în care am fost al ei.

Mai lasă-mi dragostea să-i ardă începutul,

Căci mor cu ea în gând… și-n gândul ei sunt zeu.

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

Ja, vi måste bara vilja,

Ja, om det hade en positiv inverkan på oss,

Ja, om det motiverade oss,

Ja, om han kunde förstå oss (de flesta människor kan inte),

Ja, om hon kunde förmedla till oss något av sin karaktär, skönheten i hennes själ och hennes passioner,

Ja, om jag fortfarande suckar av glädje när jag tittar på hennes bilder,

Ja, om hon lämnade oss mållösa över hur unika hennes idéer var (en av dem förvånade mig verkligen på alla sätt),

Ja, om hon visste hur hon skulle få oss att vilja se hennes synvinkel,

Ja, om hon kunde ge oss en miljarddel av sina gåvor,

Ja, om hon smittade oss med sitt skratt, sin vänlighet och sina önskningar,

Ja, om du tror att det har förändrat dig till det bättre, att du har blivit rikare (moraliskt, etiskt, känslomässigt),

Ja, om han inte gav upp dig så litade han hellre på dig, han trodde inte att han skulle slösa bort sin tid utan att få några resultat,

Ja, om du inte heller har svikit hans förtroende,

Ja, om han visste hur man ska ingjuta ambitioner hos oss och öka dem under hela den period som vi kände varandra,

Ja, om vi finner att det inte fanns många som hon,

Ja, om han verkligen brydde sig om moraliska värderingar, hur kan varje människa uppnå en bättre, mildare, mer omtänksam, trevligare version av sig själv,

Ja, om jag alltid hade samma upphetsning varje gång jag såg henne spelade det ingen roll att hon stänktes med lerigt regnvatten, att hon hade stunder då hon var mer nervös, att hon blev arg, att hon var trött, att hon hade influensa, och vi kunde inte längre njuta med samma fantastiska karaktärsdrag,

Ja, om de tankar som riktades till henne bar frukt i våra hjärtan,

Ja, om hon inte var någon främling så var hon något mer än så, du kände att du kom närmare henne, hon var som en vän eller en äldre syster,

Ja, om du varje dag gick upp ett steg, med hennes hjälp,

Ja, om han kunde bygga allt med ett sådant lugn och passion att du verkligen inte kan reagera när du tänker på det,

Ja, om du tror att du inte förgäves skulle ha försökt imponera på henne,

Ja, ålderdom betydde verkligen skönhet i hennes fall, hon var mycket fetare i sin ungdom, men hon hade viljan att gå ner i vikt, hon hade tid att fixa eventuella brister som störde henne i sig själv, att glädja oss alla vid 50 något år gammal ,

Ja, det hade verkligen varit värt att delta i en dokusåpa som "Rumäner har talang",

Ja, eftersom jag tog upp ordet "talang", av henne lärde jag mig att det inte finns något, vi får ingen talang och vi tar inte med oss till den andra världen, talangen hon visade var en förvärvad skicklighet, resultatet av några vanliga,

Ja, när jag ramlade (snubblade) visste han hur han skulle hjälpa mig upp,

Ja, om du bara fortfarande kunde se henne på trottoaren, på marknaden, på konserter, i stadshuset, på stadion som körs vid de 70 år hon skulle vara idag,

Ja, jag skulle vilja se henne en gång till...

Min kära kvinna (och initialerna C. P.) som var mer som en äldre syster för mig (ca 42 år äldre) i 7 år, då fick du också gå, ett annat skede var på väg. Du förblev som en gåta i mitt undermedvetna, jag vet inte ens i dag hur du skulle ha velat att jag skulle vara, vad du mer skulle ha velat ha visat dig, men du stannade någonstans där, på listan över "Kvinnor på 10 och på 10 män", som från en 10 års show.

Förlåt min klumpighet i allt, men det var inte avsiktligt, men jag fryser, mitt hjärta bultar, jag har hjärtklappning, jag svettas ibland kallt, ibland varmt, det är som att jag inte får in tillräckligt med luft mina lungor när jag beundrar personligheten, ansträngningarna, allt du visade mig, och jag, med tanke på min bristande skicklighet dess, kunde inte visa dig något annat än vad du alltid sett.

Un alt te iubesc este acelasi te iubesc

Pe care-l nu-l folosesc oamenii de rând...

Eu ți-l pictez și înainte să ti-l trimit îl sărut

Tu să primești nu un te iubesc ci un sărut,

Care este altfel decât au oamenii de rând.

Noi nu suntem acei oameni care se despart

Uitând magia primului lor sărut,

Noi suntem veșnic al nostru nemuritor sărut,

Tu ești sărutul meu

Eu sunt sărutul tău

Cine vreodată o să poată să ne despartă?!

(6 feb 2024 Vasilica dragostea mea)