Despre noi

    Cu privirea pierdută stau la fereastră 
    Şi aştept, resemnat, ploaia albastră... 
    O, Toamnă dulce, tu iar ai sosit, 
    La tine, cu drag, eu m-am gândit... 
    
    Am aşteptat să-ţi spun o vară-ntreagă, 
    Că nu de tine mi-este teamă: 
    Eu ştiu că tu eşti mare doamnă; 
    Şi porţi în urma ta alai de... toamnă... 
    
    Dar vezi că frigul ăsta ce-mi răzbi în coaste, 
    Mă înturnă-nspre obiceiurile mele proaste: 
    Să mă adun pe lângă sobă, singur, zgribulit, 
    Pierdut pe veci în gânduri, osândit... 
    
    Fiindcă tu ştii ce ştiu şi eu, şi ştiu şi alţii, 
    Nemairȃvnind la tine, nu am alte aspiraţii, 
    Iubirea noastră a-ngheţat încă de-aseară, 
    În frigul ascuţit al iernii… ca o gheară...
    
    O, Toamnă, mai rămâi, mai stai un pic, 
    Atâta cât să fiarbă vinul din ibric, 
    Că uite-am pus şi-un pic de scorţişoară 
    Să uit, să uiţi şi tu, de frigul de afară..

   Cu fruntea în ţărână, prin roua de sudoare 
    Din care să-ncolţească, cununile solare, 
    Voit-am să ridic, privirea către nori, 
    Iar din fertila brazdă, să crească holde noi. 
    
    Din rod de lacrimi pure, ce-au curs cu gust de sânge,
    S-a zămislit în pace, chiar pâinea ce se frânge,
    Căci toate se vor trece, ca umbra peste vii, 
    Se vor mai pierde încă, secundele, cu mii…
    
    Din toată jalea lumii, un strop nu mi-ar ajunge, 
    Umbră s-aştern curând, pe sufletu-mi ce plânge. 
    Căci am ales să-mi urlu, fiinţa-nspre genuni, 
    Iar pe ogorul ăsta, am semănat minuni...
    
    Să simt în palme luna, şi dimineaţa-n stele, 
    S-alung din mine spaima şi toate câte-s rele, 
    Cu ochiul clar al minţii şi-eliberat de fire, 
    Să văd nemărginirea şi-a timpulului jelire…

    N-am vrut să trec nepăsător,
    Ca o pasăre albastră-n zbor,
    În urmă-mi, doar un gest să las,
    Doar un cuvânt, un ultim pas...
    
    Prin viața asta, fost-am călător,
    Cu cerul însorit și-umbrit de nor,
    Cu inima-mi ușoară ca o pană,
    Eu m-am sfințit în umbră de icoană...
    
    Și am tânjit mereu după un dor,
    Din noapte-adâncă, până-n zor,
    Flămând mereu după cuvinte,
    Ce-n mine au fost și-s încă sfinte...
    
    Pășind smerit pe-al timpului covor,
    În veșnicia stelelor care nu mor,
    Eu mi-am rostit cuvintele-n tăcere,
    Ca pe o umbră plină de durere...

    E-o liniște deplină-n viața mea:
    Pe cer, timid, a tremurat o stea,
    Zâmbind spre luna de argint,
    Și către valul mării de absint...
    
    Tu, uită stalactitele de gheață,
    Pierdute în fuioarele de ceață,
    Și vezi lumina cea ascunsă-n far,
    De Prometeu, adusă mie-n dar...
    
    Eu te-am văzut râzând în soare,
    O perlă, strălucind în mare,
    Eu știu că tu m-aștepți la far:
    Spre tine vin, tu n-ai habar...
    
    Tu, uită-te cu ochi mijiți în zare,
    Să vezi a lumilor splendoare,
    Să înțelegi cât ești de simplu și umil,
    În fața multiversului fragil...

Dintre toate, cel mai greu mi se pare să reconstruiești. Să compui din nou întregul din bucăți, din sfărâmături. Să revezi în minte, iar și iar, ceea ce ai avut și cunoscut cândva și să-l recompui din puzzle-ul complicat care ți se relevă ochilor minții...

Dar chiar și dacă reușești cumva, bucățile lipsă, imposibil de recuperat, vor face ca "întregul", să nu fie complet, scoțând în evidență și mai mult fisurile lipite... Prin urmare, "noul întreg", devine doar o copie a originalului și nimic mai mult, un surogat care ține loc realității.

De câte ori m-am recompus pe mine? De fiecare dată, de atâtea ori de câte ori am fost frânt... Și de fiecare dată am devenit un alt "eu", altul, altfel decât cel de dinainte, o copie mai îmbunătățită a originalului, mai rezistent la înfrângeri... 

M-am ridicat din propriile mele bucăți, precum pheonix-ul din propria-i cenușă, dar a fost oare suficient? Noul "eu" va fi fost el suficient? S-a ridicat el mai presus decât toate celelalte versiuni anterioare?

Poate că da. Sau poate că undeva, adânc în mine, acel nou "eu" poartă înscris în ADN, o informație din începuturi care relevă deja secretul reconstruirii. Noul "eu" se reface firesc, din joacă, din râs, fără să mai simtă durerea sfărâmării.

-De ce râdeai prin somn copile?
-Pentru că doamna educatoare, a zis să stau locului, că dacă nu, mă trântește de face alți șapte din mine! Și m-a trântit, de m-am făcut în alți șapte copii mititei ca mine, mai mici decât mine, care alergau strigând în toate direcțiile!

Și poate tocmai de aceea, ori de câte ori viața mă frânge, simt cum în mine se trezesc iar acei șapte copii mititei, ca mine,— alergând în toate direcțiile, jucându-se, refăcându-mă din râs, din praf de stele și lumină...

M-am așezat la birou într-un târziu,
Pe foile albe, vreo două gânduri să-ți scriu,
Și-am început cu-o vorbă, care te salută:
Nu există pe pământ libertate absolută!

Și chiar nu vreau să-ți susur în ureche,
Otrava cuvintelor care nu au pereche,
Dar vreau ca taina lor odată deslușită,
S-ajungă și la tine în forma-i potrivită...

Curând vei ajunge la același crud adevăr,
Nu există cotor, doar o coajă verde de măr:
Pășind curajos pe lângă umbra jumătății,
Te vei îmbăta din nou cu iluzia libertății...

Căci mărul acela, vreodată de s-ar coace,
Îți va pune sufletul pe jar și inima pe ace,
Roșu, zemos și dulce precum însăși iubirea,
Iluzia libertății este de fapt amară ca fierea...

- Kapa 1! Kapa 1! Kapa1! Recepție!

- Kapa 1, recepție!

Vocea robotică, gravă, cu inflexiuni  metalice, îl smulge din starea aceea aproape dureroasă de repaus și apăsă pe butonul albastru din stânga sa.

- Pregătește-te de aselenizare în câteva minute! Ți-am trimis deja coordonatele!

Kapa 1 aruncă plictisit o privire pe monitorul central.  Deasupra cifrelor apare și imaginea locației, o insulă minusculă în mijlocul Pacificului.

- Sunteți sigur că pot aseleniza acolo, recepție? întrebă el mirat.

- Da, îi răspunde vocea metalică scurt, ai să te convingi și singur, recepție!

Aflat într-o mișcare circulară de tatonare, Kapa 1 descoperă cum in***cenzure*** crește sub ochii săi în timp ce în difuzor reverberează un sunet ascuțit, emis, probabil, de  un doispozitiv radioelectric de ghidare, aflat la sol.

- Confirm! anunță el prin stație. Zăresc mișcări suspecte de trupe în zonă! Recepție!

- Stai liniștit, sunt de-ai noștri! Întrerupem deocamdată comunicațiile cu nava!

Kapa 1 nu pare prea bucuros de reîntâlnirea cu pământenii, după experiența anterioară, petrecută cu ani în urmă, dar nu se lasă copleșit de emoții. Execută calm toate manevrele de asenelizare, aducând Hydra pe locul semnalizat de dispozitivul acustic. În paralel, activează sistemul automat de autoapărare și de protecție pentru orice eventualitate. Îl recunoaște pe K5, un contursian de generație mai veche, care nu-și ascunde bucuria de a-l revedea.

- Credeam că m-ați uitat pe planeta aceasta nenorocită! zice și-l îmbrățișează cu afecțiune. Sunt la curent cu ceea ce vreți să faceți, dragul meu K1!

- Atunci poate îmi spui și mie, dragul meu K5, îi răspunde acesta, fiindcă eu habar n-am! M-au luat din mers!

K5 încuviințează din cap.

- Stiu. Generalul GX a plănuit totul în secret, peste capul lui K0! Misiunea ta este să consolidezi baza de pe insulă și să începi ocuparea Pământului.

- Avem o înțelegere cu pământenii, totuși! obiectă K1 nedumerit. Toată galaxia e cu ochii pe noi!

Saturnienii abia așteaptă să ne atace!

- De aceea trebuie să acționăm cu mare grijă din interior! Să pară o revoltă a terranienilor!

- Stii și cum?

- Nu, eu asigur numai logistica. De rest se ocupă Emiko, care a sosit ieri cu o mie de contursieni.

- Abia aștept să mă întâlnesc cu ea, sublinie K1, dar tot nu înțeleg de ce tocmai aici?

K5 ridică din umeri depășit.

-  Nici eu.

În buncărul său, aflat la o sută de metri sub pământ, frumoasa Emiko măsoară biroul de la un capăt la altul. O chinuie ușurința cu care acceptase misiunea aceasta riscantă, știind că era un act ostil, o încălcare flagrantă a tratatului de prietenie cu terranienii. Nu-l putuse refuza pe general, disciplina militară prevalase în fața rațiunii. Venise însoțită de o adevărată armată de mercenari, pe care, cu greu, reușise s-o disimuleze în peisajul luxuriant al insulei Kyushu. Experțiii contursieni aleseseră in***cenzure*** pentru frumusețea ei naturală și activitatea seismică neobișnuită, care îi interesa în mod special. Contase foarte mult și amestecul heteroclit al religiilor ( creștinism, islamism, budhism, iudaism, dar și altele, specifice spațiului american, australian sau asiatic, practicate sectar, într-o armonie greu de întâlnit în altă parte). Țârâitul soneriei telefonului o înfioară.

- Alo, da!

- Sunt K1! răspunde vocea de la celălalt capăt al firului. Aș dori să trec pe la tine!

- Bine ai venit K1! Te aștept!

K1 era ca și ea din noua generație, perfect adaptat la civilizația terraniană, foarte apreciată de contursieni, care trecuseră deja la structurarea lor organică, folosind un material biologic apropiat de cel al pământenilor. Nu reușiseră încă să dezlege misterul inteligenței terraniene, mult mai flexibilă decât inteligența lor artificială, dar configuraseră noile generații în așa fel încât să poată primi și alt fel de inteligență. Erika se simțise ciudat când îi auzise vocea, încercase o stare asemănătoare cu aceea de scurtcircuit, cu alt efect însă. Lasă telefonul în furcă și începe să măsoare camera de la un capăt la altul. Se gândește intens la ceea ce îi va spune, fiindcă se teme de reacția lui. Nu se așteptase ca generalul să i-l trimită pe K1, cunoscut ca fiind  un soldat redutabil, dar și un rebel incorigibil.

- Intră! se trezește strigând, auzind ciocănitul acela inconfundabil în ușă, care, curios, îi provoacă aceeași stare ca și puțin mai înainte.

.

K1 ezită o clipă înainte de a intra. O mai văzuse de câteva ori până atunci, schimbaseră și câteva cuvinte de politețe, însă nu stătuseră față în față mai mult de un minut. Îl mai surprinsese și inflexiunile neobișnuite ale vocii sale la telefon. În terminologia terraniana asemenea alterări de comportament se numeau emoții, iar ea părea să fie marcată de o asemenea stare, pe care el, personal, o înțelegea, aflându-se, la rându-i, în aceeași situație. Era ceva parazitar în softul său când se gândea la dânsa, așa cum auzise de la un terrarian îndrăgostit, care credea că-și pierduse mințile. Împinge ușa cu delicatețe. Erika stă în picioare în mijlocul camerei.

- Pot să intru? întreabă.

- Văd că ai și intrat! zâmbește ea, arătându-i un fotoliu. Ia loc!

- Mulțumesc! K5 mi-a spus că ai să-mi transmiți ceva?

Erika îi întinde ordinul semnat de general.

- E strict secret!

- Asta văd și eu, dar nu poartă semnătura Prim-ministrului!

- Prim-ministru nu știe nimic despre misiune!

- Foarte rău, din câte îl cunosc, n-ar fi aprobat niciodată invazia Terrei!

- Tocmai de aceea generalul vrea discreție totală. Si-a asumat personal această decizie!

- Mi se pare extrem de grav!

- Si mie.

K1 clătină nemulțumit din cap.

- Nu sprijin o asemenea inițiativă! Si n-am de gând să fiu discret deloc!

- Mă gândeam eu! oftează Erika, așezându-se pe un scaun. Va trebui să-i spun generalului!

- Sfatul meu e să-l informezi, mai întâi, pe Primul ministru. Te va ajuta enorm la proces!

- Îmi poți spune și cum? Întregul sistem de comunicații trece printr-o centrală GX!

- Transmiți de pe Hydra! Am linie directă cu Guvernul și Consiliu!

Erika îl privește neîncrezătoare.

-  Stii că toți soldații de aici ascultă de general?

- Generalul, îi răspunde K1, decuplând transmițătorul Alfa de la rețea, își asigură controlul asupra lor prin tine. Nu are altă posibilitate de a-i influența! Si, oricum, e prea târziu!

Îl urmează docilă, fără să înțeleagă de ce K1 merge tăcut, cu un pas înaintea ei. Este conștientă de faptul că supunerea, în sensul subordonării și ascultării, nu se regăsește în actul său voluntar, care excede softului, apropiindu-se de ceea ce teranienii numeau în termeni eufemistici judecată. În fișa ei tehnică nu existau specificații privind liberul arbitru, altă ciudățenie întâlnită la oameni, un fel de libertate de a alege în nume propriu, existau, în schimb, referințe stufoase la supunerea oarbă (față de ceva sau cineva).

- K1, recepție! se aude în receptor vocea consilierului I de la cabinetul Prim-ministrului. Spune, K1!

- Vreau cu Prim-ministru!

- Așteaptă!

Erika simte că i se taie picioarele.

- K0, recepție!

E chiar Prim-ministru.

- Vreau să fac un denunț! răspunde K1. Lângă mine se află adjunctul generalului GZ, care dorește să vă informeze asupra unui lucru extrem de grav!

- Ascult!

- GZ1, raportez! articulează Erika, luând microfonul stației de emisie-recepție în mână. Am în față ordinul 536 de la cancelaria generalului GZ, semnat de acesta, prin care mi se cere să ocup imediat Terra! Nu apar semnăturile dvs. și ale Marelui Amiral, Omega 3!

Urmează o pauză care părea că nu se mai termină.

- Contramandez ordinul! răsună în receptor vocea Prim-ministrului. Dă-mi-l pe K1!

- Ordonați! percutează K1.

- Te numesc comandantul flotei intergalactice, iar pe GZ1 adjunctul tău! Veți primi foarte repede

instrucțiunile și deciziile Marelui Consiliului!

Sunt atât de uluiți amândoi încât nu mai au timp să mulțumească, dar înțeleg graba Primului ministru de a închide brusc.

.

Rigiditatea softului o împiedică să-și manifeste recunoștința față de K1, deși simte o tensiune ciudată oscilând în memorie. Cedase și mai înainte acestei tensiuni, ascultându-i sfatul și nu greșise. Din contra. Scăpase de general, își păstrase postul, câștigase încrederea Prim-ministrului, devenind mâna dreaptă a lui K1, față de care simțea o atracție inexplicabilă. Ultimile îmbunătățiri aduse modelului digital de creier, vizaseră lărgirea marjei de agregare și interacțiune spontană între diversele faze ale gândirii electronice și comportament, după tiparul umanoid, unic în spațiul intergalactic, iar primele rezultate nu întârziaseră să apară. Ecranul instrumentului de control, fixat pe antebrațul Erikăi, îi relevă o creștere semnificativă a tensiunii în circuite, însoțită de o senzație intensă de căldură, altfel mai mult decât agreabilă.

- Sper că n-ai făcut public ordinul la nivelul trupei! zice K1, punându-i o mână pe umăr. K5 pare să știe ceva?

- El mi-a adus ordinul, domnule general! răspunde Erika fără să ezite. Trupa nu știe nimic!

- Foarte bine. Te-ai gândit ce facem cu ei? Înapoi nu-i putem trimite!

- Continuăm acțiunea de „implantare” la nivel mediu și înalt și asigurăm capul acesta de pod!

- Credeam că este asigurat?

- Mai e nevoie de tehnică și de oameni! Cam jumătate din ce avem!

- Nu-i prea mult?

- Nu, domnule general, în partea cealaltă suntem în grafic.

- Merg pe mâna ta! concluzionează K1, zâmbindu-i. Nu-ți ascund că mă aștept la represalii din partea lui GZ!

- Unitățile lui de comando acționează departe de noi! îl liniștește Erika. Numai dacă trimite un K2, neomologat!

K1 o privește mirat.

- N-am auzit de așa ceva!

- Se ocupă personal de crearea acestuia. Sau s-a ocupat!

- Este posibil să-l fi trimis încoace?

- Mai mult ca sigur. K2 acționază în afara oricărui protocol! De aceea am dispus o monitorizare de alertă imediat după discuția cu Prim-ministru!

Ecranul monitorului din biroul Erikăi crează impresia unei cascade. Mesajele de felicitare curg unul după altul din toate colțurile Universului. Nu era puțin lucru să preiei comanda celei mai puternice armate stelare în locul temutului GZ, a cărei poziție în ierarhia militară părea invincibilă. Concomitent, sosiră și ordinele de numire, semnate de Prim-ministru și președintele Marelui Consiliu.

- K5 mă anunță că generalul a fost arestat! îi comunică Erika, punând telefonul în furcă. N-a opus rezistență, dar nu se știe nimic destre K2!

K1 o privește fix în ochi.

-  Tu ce crezi?

- Stiu că avea întotdeauna un plan de rezervă. Nu m-ar mira să-l fi activat în ultima clipă! În concluzie, să ne așteptăm la ce e mai rău!

- Cât de rău?

- E greu de spus. Poate reactiva forțe secrete, păstrate undeva în rezervă! Apoi mai e K2, despre care nu știm nimic precis!

- Există ceva care să lucreze și în avantajul nostru?

Erika rămâne o clipă pe gânduri.

- Da, zice, spațiul și timpul! Oricât de aproape ar fi de Kyushu, mai degrabă de mâine n-au cum să ajungă aici!

Altcineva i-ar fi răspuns standard, „off work” sau „rejected question”, ca orice computer, care nu este programat să facă asocieri personale, Erika însă reușea acest lucru, apropiindu-se, ca și el, de altfel, de ceea ce teranienii numeau tulburare reactivă, referindu-se la existența unei boli ascunse, care debutează ulterior apariției ei. Nu de puține ori simțise nevoia s-o îmbrățișeze, dar își reprimase de fiecare dată acest imbold parazitar, nedefinit explicit în programul său de bază. Ceva greu de explicat se petrecuse în zona întunecată a memoriei sale, în corpul său amorf, construit ca un înveliș similar cu cel al oamenilor.

K1 se întinse în patul său de campanie, aflat chiar lângă Centrul de comandă, când auzise telefonul. Se uită mirat la ceas. Este trecut de miezul nopții.

- Am vești noi!

Recunoaște glasul Erikăi.

- Spune!

- Nu la telefon. Unde ești?

- Acolo unde m-ai cazat. Sunt pe  stand-by! Te aștept!

Era pe aproape, fiindcă sosi repede. În cameră nu existau scaune sau alte mobile în afara patului de dormit. K1 îi face semn să se așeze lângă dânsul.

- Să nu-mi spui că temutul K2 se află în bază!

- Nu, Marele Amiral ne informează că există informații potrivit cărora K2 ar fi în zonă, foarte aproape de noi, existând riscul să ne viziteze chiar în noaptea aceasta.

- Foarte bine, abia aștept să-l întâlnesc!

- In***cenzure*** este sub alertă generală! Nu are cum să treacă neobservat!

- Găsește el o breșă pe undeva, fu de părere K1, lăsându-și o mână pe umerii ei. Simte imperios nevoia să facă acest lucru, să-i atingă pielea catifelată neacoperită de rochia albă, fără bretele, care i se sprijină de sâni. Erika este atât de surprinsă încât nu reacționează nici după ce mâna lui îi mângâie sânii, poicioarele, zonele intime sau o întinde pe spate, alături de el, așa cum mai văzuse doar în documentarele video despre comportamentul terranian, lucru care, în mod curios, nu-i displace deloc. Conformația ei organică ( un fel de substitut al cărnii), ca și a lui, de altfel, necunoscută pe Terra, formată din țesuturi, nervi, vase, fibre, învelișuri, etc., copiind fidel structura corpului uman, reacționă într-un fel cu totul neașteptat, ca un corp viu, cum ziceau terranienii.

- K1, șoptește ea, lăsându-se copleșită de senzația aceea nouă, iubitule!

Pentru K1, cuvântul „iubitule” sună magic, iar actul spontan de posesie al femeii, privit prin ochii unui robot, dincolo de orice limbaj de programare, soft, cunoscut până atunci.

- Iubito! îi răspunde la rându-i în timp ce ușa de la intrare se deschide scârțâind, iar în prag îl zărește pe K2, care îl salută cu un zâmbet.

- Să trăiți, domnule general!

- Am impresia că ai încurcat generalii K2!

- Nici vorbă! Nu există decât unul singur.

K1 se uită lung la el.

-  Poți să-mi spui ce cauți pe aici?

-  Stii foarte bine, trebuie să te dezafectez și să preiau controlul bazei!

-  Nu pari prea motivat s-o faci?

- Nu.Umanitatea din mine cântărește mai greu decât imobilismul contursian, lucru pe care-l observ și la voi! De altfel, conveiețuiesc, ca să zic așa, cu o terraniană.

- Ai vreo explicație pentru acest lucru?

-  Universul e plin de surprize, domnule general!

   Si-n mintea ei e un trafic cumplit de amintiri far' de regrete, acompaniate de melodiile Indie-rock difuzate de castile alea mici. E o tanara frumoasa, de 21 ani- fara 5 luni.

     La mijlocul albumului, gasi o scrisoare. Era scrisoarea lui, scrisa pe foi galbene, cu patratele. Ea tinea in mana aceasta hartie, tremura si o acoperi cu scumpele ei lacrimi.

    El, un tip indragostit nebuneste de ochii ei caprui-verzui, a carui melodie preferata sunt bataile inimii ei, izolat intr-o cameruta a unui bloc situat la periferia orasului, reciteste fiecare pereche de cuvinte din scrisorile ei in care-si marturisea cu sinceritate dragostea fata de el: venin dulce in sange. Sub piesa lor preferata, in mitea lui se derulau toate evenimentele multicolore, iar in timpanele lui rasuna iarasi, ecoul glasului ei dulce ce ii soptea necontenit "Ti amo, mio tesoro" . Adora privirea ei dulce, scurta, atat cat sa reuseasca sa inteleaga cat de mult el inseamna pentru ea. Adora momentele cand ea  alerga pe lungile poteci, abia atingand baltoacele abia inghetate, iar el o ajungea din urma, ii prinse mana, si o stranse stransss... stransss la pieptul lui, si-i acoperi cu sarutari fierbinti buzele roz- palid, cand ca 2 copilasi mici numarau perechile de fulgi ce cadeau peste ei, ea ii asculta ingandurata respiratia.

Au trait o poveste de dragoste nemaipomenita in care el si ea iubeau orbeste... o poveste ce s-a intiparit in mintea amandurora si credeau in dragostea adevarata involuntar.

    Astazi, ii despart mii de kilometri, insa ii mai uneste acea dragoste care le-au schimbat totalmente viata. Fiecare isi va vedea de drumul sau si nu se vor mai indragosti niciodata. Traiau o minunata poveste de dragoste incat nimeni nu a crezut ca o astfel de iubire poate avea si un sfarsit.

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..

Umblam desculță pe podelele mamei mele, acoperite de raze ce umpleau trei camere, cu un trecut plecat demult spre ceva ce nu înțelegeam. Simțeam o căldură pe care atunci nu o puteam numi. Era moliciunea și gustul, parcă, al biscuiților cu zahăr pe care îi ascundea să nu-i găsim — aspri și tari pe dinafară, dar dulci pe dinăuntru.

Era altceva pe atunci. Și parcă totul era de neînlocuit. Nici măcar razele care dansau de la răsărit până la apus, nestingherite pe pereții unei case grele, dar dulci pentru corpurile ce se mișcau într-o gălăgie de țară, nu puteau lua asta.

Uitându-mă spre căldura ce îți usca ochii, visam la al meu amor — ceva mai mult decât atât. În fiecare pagină era câte un suflet care tânjea spre altul, ca să-i dăruiască liniștea mult așteptată. Și, Doamne, cât de dulce o simțeam și o visam.

Visam la o pereche de ochi care să-mi citească nu doar mintea, ci și sufletul — acolo unde erau toate răspunsurile, toate zilele bune ce urmau să vină. Să-mi vadă pădurea plină de speranță, grădina de flori, fiecare zâmbet plantat cu grijă. Să simtă iubirea din bucatele pregătite de mama și sora mea, din puținul pe care îl aveam.

Închideam cartea cu sufletul la gură și cu un zâmbet care se vedea în ochi, nu doar pe buze.

Timpul trecea. Atunci voiam să treacă mai repede — Doamne, iar acum cât îl vreau înapoi. Odată cu el, sufletul meu creștea, cu speranța că „el” va veni. Dar mintea mea, prinsă în ce citeam, nu știa că acele cuvinte erau doar speranța altcuiva — un suflet care deja își găsise liniștea.

Nu cea pe care o simțeam eu când devoram fiecare cuvânt, ci liniștea unei furtuni stinse, a unor flori tăiate de ploaie. Nu știam asta.

După câteva încercări, cu frica că nu e, dar și cu gândul că dacă este, i-am dat libertate sufletului meu să-și găsească drumul. Dezamăgirea era ca o piatră pe gât, dar mila pentru sufletul meu — care vărsa oceane de lacrimi — era și mai apăsătoare.

Îl simțeam cum încearcă să se țină pe picioare, să meargă mai departe cu speranță. Nu-l puteam opri. Nu aveam control asupra zâmbetului lui la fiecare gest, fiecare atingere, fiecare pereche de ochi care părea că îl cheamă.

Nu știa că unele priviri vin din neguri lăsate de alții.

Articolele 51–75

Articolul 51 — Dreptul la viață familială pașnică

(1) Familia trebuie să fie un loc în care fiecare membru să poată trăi în siguranță, iubire, respect și responsabilitate.

(2) Niciun membru al familiei nu are dreptul să își impună voința prin lovire, amenințare, intimidare sau frică.

(3) Soțul și soția sunt chemați să se respecte reciproc, să fie credincioși unul altuia și să se sprijine în dificultățile vieții.

(4) Copiii trebuie crescuți într-un mediu în care să primească îngrijire, educație, disciplină fără cruzime și dragoste.

(5) Problemele familiale trebuie rezolvate prin dialog, răbdare și responsabilitate.

(6) Atunci când există violență sau un pericol real, protejarea persoanei vulnerabile trebuie să aibă prioritate.

Articolul 52 — Dreptul la respect între soți

(1) Soțul și soția au datoria morală de a se respecta reciproc.

(2) Niciunul dintre soți nu trebuie să îl trateze pe celălalt ca pe o proprietate.

(3) Gelozia nu constituie justificare pentru control, amenințare, verificări abuzive, urmărire sau violență.

(4) Neînțelegerile dintre soți trebuie rezolvate fără agresiune.

(5) Fidelitatea, sinceritatea, răbdarea și responsabilitatea trebuie încurajate în familie.

(6) Comunitatea creștină trebuie să sprijine familia, fără să ascundă sau să justifice cazurile de abuz.

Articolul 53 — Dreptul copiilor la protecție

(1) Fiecare copil are dreptul să fie protejat împotriva violenței și exploatării.

(2) Niciun copil nu trebuie bătut, torturat, amenințat sau umilit.

(3) Copilul nu trebuie folosit ca instrument pentru răzbunarea unui părinte împotriva celuilalt.

(4) Copilul trebuie să primească îngrijire, educație și îndrumare corespunzătoare.

(5) Orice comunitate creștină care lucrează cu copii trebuie să urmărească în primul rând siguranța și binele acestora.

Articolul 54 — Dreptul la educație

(1) Educația este importantă pentru dezvoltarea omului și pentru formarea caracterului.

(2) Creștinul este chemat să dobândească cunoștințe și să folosească înțelepciunea pentru binele aproapelui.

(3) Educația creștină trebuie să promoveze adevărul, responsabilitatea, iubirea și respectul.

(4) Nimeni nu trebuie împiedicat prin violență să învețe.

(5) Copiii și tinerii trebuie încurajați să studieze și să își dezvolte talentele.

Articolul 55 — Dreptul la adevăr și discernământ

(1) Creștinul are dreptul și responsabilitatea de a cerceta și de a căuta adevărul.

(2) Nicio persoană nu trebuie să fie obligată să creadă o minciună prin amenințare sau manipulare.

(3) Înainte de răspândirea unei acuzații, creștinul trebuie să caute să cunoască adevărul.

(4) Zvonurile și informațiile neverificate nu trebuie transformate în condamnări împotriva unei persoane.

(5) Discernământul, rugăciunea și cunoașterea Sfintei Scripturi trebuie să contribuie la formarea unei conștiințe responsabile.

Articolul 56 — Dreptul la iertare

(1) Iertarea aproapelui constituie o importantă datorie morală creștină.

(2) Creștinul este chemat să nu cultive răzbunarea și ura.

(3) Iertarea nu înseamnă aprobarea răului.

(4) O victimă poate ierta persoana care a rănit-o fără să fie obligată să se întoarcă într-o situație periculoasă.

(5) Iertarea trebuie să fie liberă și nu trebuie folosită pentru a ascunde abuzurile.

Articolul 57 — Dreptul la ajutor pentru cei săraci

(1) Sărăcia nu trebuie să fie motiv de dispreț.

(2) Creștinii sunt chemați să îi ajute pe cei flămânzi, săraci, bolnavi și lipsiți de sprijin.

(3) Milostenia trebuie făcută cu respect pentru demnitatea persoanei.

(4) Cel care primește ajutor nu trebuie umilit pentru situația sa.

(5) Comunitățile creștine sunt chemate să organizeze forme de sprijin pentru persoanele aflate în nevoie.

Articolul 58 — Dreptul la milostenie

(1) Milostenia trebuie să fie făcută din iubire și compasiune.

(2) Ajutorul oferit unei persoane nu trebuie folosit ca instrument de control asupra acesteia.

(3) Nimeni nu trebuie constrâns să ofere bani sau bunuri prin amenințare religioasă.

(4) Darurile și donațiile trebuie administrate cu cinste și responsabilitate.

Articolul 59 — Interzicerea folosirii religiei pentru înșelăciune

(1) Credința nu trebuie folosită pentru a înșela oamenii.

(2) Nimeni nu trebuie să pretindă în mod fals că vorbește în numele lui Dumnezeu pentru a obține bani, bunuri, putere sau supunere.

(3) Persoanele care dețin responsabilități religioase trebuie să manifeste o responsabilitate deosebită față de cei care le acordă încredere.

(4) Înșelăciunea rămâne înșelăciune chiar dacă este prezentată folosind cuvinte religioase.

Articolul 60 — Condamnarea manipulării

(1) Nicio persoană nu trebuie manipulată prin frică, amenințări sau presiuni pentru a face un lucru împotriva voinței sale.

(2) Conștiința religioasă trebuie respectată.

(3) Învățătura creștină trebuie prezentată cu adevăr și responsabilitate.

(4) Frica de Dumnezeu nu trebuie transformată într-un instrument de control personal sau de exploatare.

Articolul 61 — Dreptul la liniște și pace sufletească

(1) Fiecare persoană trebuie să fie respectată în viața sa personală.

(2) Nimeni nu trebuie hărțuit permanent prin amenințări, insulte sau presiuni.

(3) Creștinul este chemat să aducă pace, nu tulburare și frică.

(4) Conflictele trebuie soluționate cu cumpătare și responsabilitate.

Articolul 62 — Condamnarea răzbunării

(1) Răzbunarea personală nu trebuie transformată într-un principiu al vieții creștine.

(2) Creștinul este chemat să lase loc dreptății și să nu răspundă răului printr-un rău mai mare.

(3) Iertarea și dreptatea trebuie înțelese împreună.

(4) Protejarea unei victime nu trebuie confundată cu răzbunarea.

(5) Orice conflict trebuie rezolvat, pe cât posibil, prin mijloace pașnice și legale.

Articolul 63 — Dreptul la respect în Biserică

(1) Fiecare creștin trebuie să fie tratat cu respect în comunitatea sa religioasă.

(2) Nimeni nu trebuie bătut, amenințat sau umilit într-un lăcaș de cult.

(3) Autoritatea religioasă trebuie exercitată cu responsabilitate și fără abuz.

(4) Credincioșii trebuie să respecte ordinea și regulile comunității lor, fără ca acestea să fie folosite pentru justificarea violenței.

Articolul 64 — Responsabilitatea conducătorilor religioși

(1) Persoanele care conduc comunități religioase au o responsabilitate morală deosebită.

(2) Ele trebuie să urmărească binele comunității și să evite abuzul de autoritate.

(3) Autoritatea religioasă nu trebuie folosită pentru îmbogățire prin înșelăciune, manipulare sau intimidare.

(4) Conducătorul religios trebuie să fie un exemplu de responsabilitate, adevăr, cumpătare și respect.

Articolul 65 — Dreptul la respect între confesiuni

(1) Ortodocșii, catolicii și protestanții trebuie să se trateze cu respect.

(2) Diferențele teologice pot fi discutate, explicate și apărate prin argumente, fără violență.

(3) Nicio confesiune nu trebuie atacată fizic pentru diferențele sale doctrinare.

(4) Dialogul dintre creștini trebuie să urmărească adevărul și pacea.

Articolul 66 — Dreptul la identitate creștină

(1) Creștinul are dreptul să își mărturisească identitatea religioasă.

(2) Nimeni nu trebuie obligat să își ascundă credința prin amenințare.

(3) Identitatea creștină trebuie exprimată cu respect față de ceilalți.

(4) Credința nu trebuie folosită ca pretext pentru ură sau violență.

Articolul 67 — Dreptul la rugăciune pentru familie

(1) Creștinul are dreptul să se roage pentru familia sa.

(2) Părinții pot transmite copiilor credința și valorile religioase, cu respectarea demnității și libertății acestora.

(3) Rugăciunea trebuie să fie un act de credință, nu un instrument de constrângere sau pedeapsă.

Articolul 68 — Dreptul la respectarea vieții private

(1) Viața personală și familială trebuie tratată cu respect.

(2) Creștinul nu trebuie să răspândească informații intime despre aproapele său pentru a-l umili sau compromite.

(3) Curiozitatea, gelozia sau dorința de răzbunare nu justifică încălcarea vieții private.

Articolul 69 — Condamnarea bârfelor și calomniei

(1) Bârfa care urmărește distrugerea reputației unei persoane este condamnată.

(2) Creștinul trebuie să evite răspândirea unor informații pe care nu le poate verifica.

(3) Calomnia și acuzațiile false pot produce suferință și nedreptate și trebuie evitate.

(4) Atunci când o greșeală a fost făcută, repararea nedreptății și cererea iertării trebuie încurajate.

Articolul 70 — Dreptul la o comunitate creștină sigură

(1) Fiecare creștin trebuie să poată participa la viața comunității sale fără teamă.

(2) Violența, amenințarea, abuzul și exploatarea nu trebuie tolerate în comunitățile creștine.

(3) Persoanele vulnerabile trebuie protejate în mod special.

(4) Comunitatea trebuie să fie un loc al rugăciunii, învățăturii, ajutorului și păcii.

Articolul 71 — Dreptul la respectarea libertății celuilalt

(1) Creștinul trebuie să respecte libertatea celuilalt.

(2) Nimeni nu trebuie forțat să creadă prin violență.

(3) Credința autentică trebuie mărturisită prin cuvânt, exemplu și fapte bune.

(4) Libertatea proprie nu trebuie folosită pentru a încălca libertatea și demnitatea aproapelui.

Articolul 72 — Dreptul la pace între oameni

(1) Creștinul este chemat să fie făcător de pace.

(2) Certurile trebuie oprite înainte de a deveni violență.

(3) Amenințările și provocările trebuie evitate.

(4) În situații grave, trebuie solicitat ajutorul persoanelor competente și al autorităților.

Articolul 73 — Dreptul la protecție împotriva discriminării religioase

(1) Nimeni nu trebuie atacat pentru că este ortodox, catolic sau protestant.

(2) Diferențele confesionale nu justifică violența sau ura.

(3) Fiecare comunitate creștină are dreptul să își păstreze tradițiile și să își practice credința în condițiile legii.

Articolul 74 — Dreptul la cooperare între creștini

(1) Creștinii pot coopera pentru apărarea vieții, ajutorarea săracilor, protejarea copiilor și sprijinirea persoanelor vulnerabile.

(2) Ortodocșii, catolicii și protestanții pot colabora în proiecte de caritate și ajutorare.

(3) Cooperarea nu presupune renunțarea la identitatea fiecărei confesiuni.

(4) Binele aproapelui poate constitui un domeniu important de cooperare între creștini.

Articolul 75 — Principiul suprem al drepturilor creștinului

(1) Toate drepturile prevăzute în prezenta Constituție urmăresc protejarea vieții, demnității, libertății, păcii și responsabilității persoanei.

(2) Nicio autoritate religioasă, comunitate sau persoană nu trebuie să folosească această Constituție pentru a justifica ura, violența, răzbunarea sau abuzul.

(3) Creștinul este chemat să unească credința cu faptele, adevărul cu iubirea și libertatea cu responsabilitatea.

(4) Principiul iubirii aproapelui rămâne unul dintre fundamentele morale ale întregului document.

Îți mai aduci aminte de valurile pe care adierea blândă a vântului le stârneau în lanurile de grâu? Cerul verii atât de neverosimil de albastru, fără petec de nori, îmbrățișau lanurile să nu se risipească, țărmurind drumul prăfuit până la marginea  pădurii de mesteceni.

Eu îmi mai aduc aminte. Îmi amintesc șoapta domoală a mestecenilor. Atunci nu le deslușeam vorba, nu înțelegeam disperarea lor de a nu se risipi în uitare... Mestecenii își întindeau ramurile înspre mine cerșind îndurare: nu vroiau ca timpul să le șteargă umbrele... 

Dar eu nu înțelegeam... Nu înțelegeam că lanurile, în pragul toamnei, își vor scutura rodul, lăsându-se cu bună știință pustiite... Nu înțelegeam că nori albi vor coborâ peste pădurea de mesteceni, desfrunzindu-i de hainele verzi și îmbrăcându-i în zeghe arămie, nu înțelegeam că păsările vor rămâne mute, pierdute pe glia stearpă de rod, cu privirile rătăcite care încotro, țopăindu-și nefericirile în colbul drumului, care, acum, duce spre nicăieri...

Nu înțelegeam toate acestea... 

În amurg, nu dădeam ascultare cufundacului, nu băgam în seamă sunetul trist al tălăngilor care se întorceau singure de la pășune, înspre casă... Nu băgam în seamă scârțâitul portiței, sau pe cel al ciuturei de la fântână, nu băgam în seamă bolborositul apei din burlane, sau blestemele buștenilor care trosneau în sobă... 

Și mai presus de toate, nu țineam seama la cerul spuzit de stele după lăsarea întunericului, de umbrele desenate pe perete de lumina lămpii de pe masă... Umbrele sfinților mei... Ah, cum de n-am știut atunci să le înscriu urma pe perete, să mai steie cu mine, un ceas, o clipită...

N-am știut atunci, că toate se vor trece... cum n-am știut că toate acestea vor rămâne peste ani, cu mine, doar în memoria mea. Astăzi, nimeni nu le mai știe și nu le mai cunoaște...

Lanurile au pierit în pârloagă, dormindu-și somnul cel de veci, fără rod, în brațele amorțite ale unor mesteceni noi, care nu știu a grăi. Sunt cruzi. Nu i-a învățat nimeni să mai vorbească. Alte păsări cântă acum, un cântec pe care nu-l înțeleg, portița a muțit într-o rână, iar ciutura nu-și mai numără tălăngile care să vie seara, singure, de la pășune...

Doar în mine mai locuiește ecoul acelor zile roditoare dintr-un anotimp încă viu...