(IVLEV C)

Am scuturat rugina de pe timp

Voi rastruna aceste amintiri desarte.

Ce mult as vrea sa mai ramin aici

Dar nu rezist samai traesc cu soapte.

Dece sama prefac? dece sa mint?

acum voi ruina aceste ginduri,

Sa zboare numai scrumul ce plapind

Sa scuture rugina de pe rinduri.

Pasesc pe inima cu mintea,

si ura este chiar nimic

iubirea este mai flaminda

dar trece ca un anotimp.

Si nu exista asteptare

ci este numai timp pierdut

si daca astazi omul moare

sa stii ca viata na  vurut.

Rece trece

tu nu intelegi ca poate sate lege,

ia te trezeste si nu te adoarme

iti tremura si gindul dar si carnea.

Te sapa te zideste,te doboara

chiar si ruinele nu inceteza

sa mai doara.

Apasa si te ineaca in punoi

apoi iti tine rana in noroi,

tu intelegi ca poti sate dezlegi

ramii cu frica singur tu alegi.

Sa nu mai poti clipi din ochi

sa nu mai stii,azi este soare?

sa nu vorbesti cu cei mai dragi

sau sa nu pui o intrebare.

Nu poti iubi,nu poti uri,

nu stii ce este asteptarea

nu poti cuprinde si zimbi

nu poti striga si plinge tare.

Sa nu revii,sau sa nu pleci

sa nu mai simti chiar daca doare.

Sate framinte un cuvint

sau sate rogi pentru rabdare.

Nu mai exista amintiri,

nu mai exista nostalgie

Si esti ferit de retrairi

dar ocolit esti de traire,

Asa deveni orice om

Si se topeste orice viata

Si nimeni nu ar spune vreau sa mor

Aici se intelege vesnicia noastra.

Esti in bratele multimii,
oare cum te trag de gind?
Timpul tau le apartine
esti fugarul cel de rind.

Tu te lunici prin parerea
Vorba teai vindut plingind.
Omul merge in tacere,
Tu vorbesti doar nu la timp. 

Deci teai descaltat de minte
Vei zburda pustiul dens
Dar naiv pina la capat
Tot multimea ai ales.



 

Pe pagina uitarii
ramii cuprins din carte.
Si printre rinduri rare
devii ca un pustiu.

Tu nu trezesti in mine
furtuna si nici valuri.,
nici nu mai esti motivul
ascuns sa te descriu.

 

E-o minune să primești fără să cauți,

Când te-ai decis cu greu să pui punct,

Căci sufletul ce speră cu înfocare 

Pierde și visul și... pe el, pe drum.

.......................................

Mi-ai promis cu cuvânt de onoare,

Vinul că-l lași ca amintire

Atunci demisec, dulce, ușoară licoare,

... Părea că-n pahar mereu îl voi ține.

Dar timpul a curs, promisiunea e stinsă,

Negând cu asprime ce-a fost hărăzit,

Ai plecat lăsând tăcerea să cânte 

Peste un suflet, de tine plin.

Însă Cerul în taină veghează,

N-are nevoie de voia vreunui om,

Azi vinul tău paharul îl înnobilează,

Ca rodul copt singur în vârful de pom.

Nu-i dulcele vechi și nici amăgirea,

E-un vin sec și dârz, într-o sticlă de soi,

Așa cum îmi este azi amintirea

Lipsită de zahăr, dar plină de noi.

Îl gust cu o pace adâncă și calmă,

E vinul tău drag, ce-a venit prin Destin,

Căci ce-i scris să fie, se-așază în palmă,

Fără de voie, în paharul deplin.

Mi-aș fi dorit să simți, dincolo de cuvinte,

Cum te-am zidit în gând, ca pe-un altar tăcut,

Că n-ai fost doar o trecere prin minte,

Ci raiul unui suflet ce-atât te-a mai vrut.

De te-am lăsat să pășești înspre mine,

A fost un gest rar, privilegiu suprem,

Ți-am deschis uși închise, uitate, străine,

Să-ți dau dreptul de-a fi... un ultim insemn.

Te-am pus lângă inimă-n locul cel tainic,

Unde n-ajung umbre, ci oameni aleși,

Iar astăzi, cu un gest nostalgic,

Închid ușa pe care-ai ales să ieși.

...Nu-mi pare rău, n-am nicio căință,

Căci vinul e bun și-are gust de izbândă,

Paharul e plin de-o lumină curată,

Iar setea de "tine"... e-o vină uitată.

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Pe peronul gării, stă să plece trenul destin 

Nerăbdător așteaptă un băiat să urce 

Ce și-a luat ghiozdanul cu suflet plin 

Și gândul bun, c-o să se descurce. 

Râzând, o mică lacrimă i-a curs 

Și pentr-o clipă i-a pătat obrazul 

E conștient că viitorul e-un concurs 

Unde câștigă perseverentul și viteazul. 

A urcat și a plecat spre destinația dorită 

Cu un bagaj de vise de îndeplinit 

Băiatul mamei cu mintea strălucită 

Cu trenul spre destinația... destin. 

Și a pornit băiatul spre destinația destin

Știind ce trepte ar trebui să urce,  

În locul unde va fi încă un "străin",

Încrezător că o să se descurce.

Dacă aș putea te-aș îmbrățișa.

Aș lacrima pe umărul tău.

Aș sufla blând pe pieptul tău.

Ți-aș simți bătăile inimii și ni le-am sincroniza.

Dacă aș putea, ți-aș aduce buzele tale mai aproape de-ale mele.

Le-aș face luna și soarele.

Alb și negru.

Lumina și întunericul.

Tu ești răsăritul de care am nevoie pentru a apune iar eu sunt apusul de care ai nevoie pentru a răsări. 

A venit la noi acasă O fetiță cu ochi frumoși. Un drăgălaș înger Cu obrajii gingaşi şi pufoşi. Avea gurița mică, mică Și mânuţele la fel. Era bălaie cum e luna între stele și frumoasă ca luceafărul din cer. Mergea desculț prin iarbă Încet, agale. După un fluture, după o gâză, După tot ce ieșa în cale! Acest înger dulce cu ochi ca două stele Este nepoțica mea,bucuria vieții mele. Să fie sănătoasă și părinții ei la fel Să crească mare și frumoasă ca un gingaș ghiocel. (Poezie de Vladimir Potlog)

Cine te învață să ții pixul corect în mână, Cine te învață să vorbești frumos limba ta maternă, limba română. Cine îți arată cum să scrie cuvântul mamă și tată, Acesta este învățătorul, să nu uiți copile aceasta niciodată. Cine te învață cât este unul plus unul Și că inima ta poate fi cât pumnul. Cine te învaţă cât este de la pământ la lună, Numai învățătorul cu inima bună. Cine te învață câte flori pe pământ sunt Și cine a fost Ștefan cel Mare și Sfânt. Numai învățătorul cu sufletul lui curat și blând, Să nu uiţi acesta dragă copile nicicând! (Poezie de Vladimir Potlog)