1  

Maria

Maria, învățătoarea din satul bunicilor mei, era un suflet cald, blând, liniștit, luminos...

Maria era genul acela de persoană care radia o pace și o liniște interioară, întrerupând bârfele babelor, atunci când intra la șezătoare... chiar se făcea literalmente lumină în încăpere atunci când intra într-o încăpere. Babele tăceau subit, se auzea numai sfârâitul fusurilor și mâțele torcând după sobă.

Era șezătoare și babele satului s-adunau la dărăcitul lânii și torsul firelor... Și-apoi ce era la gura lor, noi copchii, stăteam ciorchine și ne uitam în gura lor ca la cele sfinte: o fătat vaca lu' Culiță, fata ceea mare a lu' Ion "di pisti prund" se mărită cu cel Vasile cu nasu' mare a lu' Ghiță, cum care Ghiță, a lu' Mocanu ciobanul, cel de la Socodor, Mar'șica lu' Trancă îi bolnavă, lipsește azi di la șezătoare, da' o cercetat-o Coana Moașă, nu-i gravidă, o ajuns-o din urmă pacatili... Și câte și mai câte, de aflam tot satul, bașca cele megieșe, până la capăt de linie oricare ar fi fost aceasta...

Dar să revin la Maria... Cred că pe-atunci avea vreo 25 de ani, nu era măritată și stătea cu mamă-sa, aflată-n vârstă, într-o căsuță durată cochet pe o margine de deal, n-avea tată - murise pe front în război,- și nici frați... Era de o frumusețe gingașă, rară, și se purta întotdeauna simplu, de-o eleganță subtilă care ne făcea pe noi copii s-o iubim din toată inima, fiindcă întotdeauna avea o vorbă bună, caldă, despre și pentru fiecare-n parte, ne lua mai tot timpul apărarea și ne era pavăză în fața asprimilor dinspre toate babele care ne voiau culcați, ca bârfa să continue fără stingher.

Și-mi amintesc cu drag, și cu dor, și cu nostalgie, că în spatele casei, Maria avea niște cireși negri, groși, falnici și plini de rod, care făceau niște cireșe mari, negre și amare, cărnoase și zemoase, de ne pătau gurile, fețele, mânuțele și hăinuțele în mod iremediabil... Și făcea Maria o dulceață de cireșe-amare, mai bună chiar decât cea a măicuțelor de la Sucevița (am să vă povestesc eu, altădată!) de nu întârzia prea mult în nicio chisea: babele, dar și noi, hăpăiam hulpav la dulcele-amar, cu gândul la carafa de sticlă ce aburea apa răce de fântână...

Și, Doamne!, cum stăteam spânzurați în cei cireși, că doară nu culegeam, cât mâncam și mai mult, cât stricam, dar Maria nu se supăra niciodată pe noi, ci strângea hărnicuță în găletușe, nestematele cele negre, de zece ori cât apucam noi să strângem, căci noi nu eram chiți pe muncă, ci mai ales pe hârjoană, fiind în vacanță!!!

Și mai avea Maria la poalele dealului unde-și găsea căsuța, un mic heleșteu cu apă răce, în care ne răcoream picioruțele obosite de-atâta alergat, o mică lagună străjuită din toate părțile de papură verde ce-și ridica sulițile brav către cer, cu care ocăram broaștele împungându-le de pe mal, ori războindu-ne între noi până ce le stricam, ca mai apoi, luciul apei se ningea de puf gălbui, care plutea și se așeza ușor, așa după cum mi s-așază astăzi amintirile...


Category: Prose

All author's poems: Shadow Man poezii.online Maria

Date of posting: 30 July 2025

Timp de citire: ~6 min.

Views: 751

Log in and comment!

Other poems by the author

DE CE TE IUBESC?

    pentru că tu-mi eşti soare 
    şi furtuni azurii... 
    
    cer adânc şi senin 
    şi ninsori plumburii... 
    
    zâmbet strălucit în priviri 
    hohot ascuns în rouă din vii... 
    
    De ce te iubesc ? 
    
    pentru că eşti, că exişti 
    corolă-mplinită în stelele mii... 
    
    zbor nesfârşit, neatins 
    de cântecul primilor zori în zi... 
    
    cuvânt suspendat, nerostit 
    de cascadele argintii…

More ...

DIN VREME-N VREME

Din vreme-n vreme bate vântul   
Peste negura din noapte   
În pustiu se vaită lupul   
Prevestind cumplita moarte...   
  
După nor şi-ascunde luna   
Trupul firav fără viaţă   
Peste tot sclipeşte bruma   
Diamantelor de gheaţă...   
  
Cu paşi repezi se scoboară   
Spre izvorul cristalin   
Şi în susur de vioară   
Îşi îmbie părul lin...   
  
Zăbovind o clipă-două   
Pe-o tipsie de argint   
Îşi încheie haina nouă   
Pe trup alb de mărgărint…  
  
Feciorelnic îşi mlădie   
Umbra printre flori de spini   
În puf cald de păpădie   
Şi-n parfum uşor de crini...   
  
Freamătă-n cuvânt pădurea   
Sub privirea ei de vis   
Tremurând în aşteptarea   
Primului sărut promis...   
  
Ceasul somnului s-arată   
Spre întâii zori de zi   
Către cer luna se-ndreaptă   
Înspre stele ivorii...   
  
Precum pasărea măiastră   
Ce se-nalţă prin foc sfânt   
Luna se destramă-albastră   
Fără lacrimi sau cuvânt...   
  
Vremelnică-i cumplita moarte   
Rânduind vecinic cerul   
Din cenuşă-i va renaşte   
Trupul nou, senin ca lerul...   
  
Din vreme-n vreme-n şoapta nopţii   
Sloboadă colind târziu   
Zodie veche-n balanţa morţii   
Risipind ecou pustiu…

 

More ...

Târziu, în noapte, un marfar...

În odaie se lăsase o răcoare nefirească de mausoleu... Am închis cartea, nu înainte de a îndoi colțul paginii citite, am stins lumina de pe noptieră și m-am vârât între așternuturile râncede și neprietenoase... Era o seară liniștită, târzie de mai... Afară vântul agita brazii șuierând printre crengile lor, zgomot care avu neașteptatul dar de a mă liniști de toată agitația de peste zi...

Absent, priveam umbrele de afară proiectate pe tavanul odăii mele, gândindu-mă la ale mele... câte sunt, câte s-au adunat... Și erau câteva. Destule... Apoi, gândurile începură să roiască aiurea, dezordonat, într-un vârtej multicolor, greu de deslușit... Oboseala zilei mă ajungea în sfârșit din urmă: am adormit...

... se făcea că pășeam cu curaj, pe dalele sparte în marmură ale unui drum înclinat, sinuos, care urcă dealul către templele solare... Acolo, în bătaia vântului, șase fecioare mai țin încă pe creștet friza unui antic templu: Erehteion și cariatidele lui credincioase, cu ochii pierduți în neant, nemișcate în eternitatea lor de două milenii și jumătate...

Acropole. Măreț. Impozant. Partenonul își aruncă umbrele înșelătoare ale coloanelor sale, nepăsător privirii mele cercetătoare... Secolele au trecut peste el fără să-l înfrângă. De macaraua mare și galbenă stă atârnat în funii groase un imens bloc de marmură, care așteaptă adormit să-și regăsească locul. Templul încă se reconstruiește. Perpetuu...

Cicadele își cântă delirul după-amiezii în soarele necruțător al Greciei, iar noi urcăm stâncile Areopagului, acolo unde Ares și-a primit osânda, iar Sfântul Pavel și-a rostit credința. Atena se prăbușește sub picioarele noastre îmbrăcându-se în azurul depărtat al Mediteranei... Doar vântul aprig ne clatină credința...

Coborâm, striviți de greutatea istoriei, până la Herodeon, unde ne risipim ecoul până la templul întreg al lui Hefaistos, însă nu zăbovim prea mult în umbra-i răcoroasă, pentru că democrația ne cheamă să o descoperim pe culoarele Agorei, acolo unde încă se mai aud vocile Ecclesiei...

Cu ochii burați de lacrimi, privesc cu uimire mută prin geamul gros al vitrinei, pietrele psephoi, care au rezistat trecerii timpului: istoria nu le-a pierdut, păstrându-le mărturii ale libertății votului majoritar până în zilele noastre. Cu toată forța lor, pietrele n-au putut opri osânda lui Socrate... Uneori, chiar și libertatea votează împotriva înțelepciunii.

Dar înțelepciunea șoptită de Socrate pe treptele Agorei încă mai dăinuie, strecurată prin scrisul discipolilor săi, întrucât Socrate a grăit, fără a mai avea timp să scrie... Ce păcat, mă gândesc, că vocea lui a trebuit să ajungă până la noi trecută prin mintea altora...

Da... Am ajuns să calc pe urmele pașilor săi, întrucât am iubit întotdeauna adevărul! Iar această dorință pe care mi-am împlinit-o la anii maturității - aceea de a-i călca pe urme - a izvorât dintr-o imagine a filozofului, imagine pe care am primit-o de la o colegă de școală generală, sub forma unui semn de carte.

Am purtat acel semn de carte cu mine, mulți ani, până astăzi. L-am prețuit ca pe o promisiune pe care mi-am făcut-o atunci și de fiecare dată când îl priveam, închideam ochii și mă proiectam ca om matur, pe dealurile Areopagului, să-mi regăsesc ecoul pașilor în cuvintele marelui filozof...

Aud ca prin somn, târziu, în noapte, cum șuieră obosit un marfar... ce poartă cu el amintirea unui moment care avea, mai târziu, să se împlinească în faptă. Socrate și-a grăit adevărul: știu că nu știu nimic.

More ...

O MIE DE SORI

    De ce plângi Doamne ? 
    Lacrimile tale-au pârjolit pământul… 
    Cerul s-a urnit şi iată Luna, 
    Care-i Soare-ntotdeauna… 
    Îngerii-au cetit în stele 
    Ce sunt lacrimile Mele. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    Pe umerii cui… 
    Iartă-ţi copii tăi goi, 
    Trişti, se arată şi noi… 
    Spăşiţi s-au rugat către Mine 
    Să-i plâng şi să-i curăţ de vine. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    De ce…
    
    Poruncile Tale-s pe cer luminat, 
    Tablele legii nu mor niciodat’… 
    O mie de ani se ridică în zori 
    Şi-or stinge-ntr-o-clipă o mie de sori.

More ...

NEDREPTATE

    N-a fost drept, şi nici cinstit, 
    când schimb de inimi am făcut, 
    şi-acum în pieptul meu s-aude sist străin, 
    dezacordat şi cabalin...
    
    Dar ţie ce-ţi mai pasă-acum

    tu eşti cu altul: 
    iubind, te-ai înnoit cu trupul meu, 
    cu ochii mei, cu buzele mele,

    cu visele mele, cu gândurile mele...

More ...

VINO DRAGA MEA IUBITĂ…

    Vino draga mea iubită,
    La izvorul dintre sălcii,
    Să-mi laşi umbra prihănită,
    Peste tremur de flori roşii...
    
    Vino dar, nu sta o clipă,
    Te aştept şi-mi este dor,
    S-aud susur de albină,
    Să simt umbra ta de nor...
    
    Vino draga mea-n spre seară,
    Pe viers trist de ciocârlie,
    Să-mi săruţi cu gust de fragă,
    Vorbele-nşirate-n mie...
    
    Căci te vreau la pieptul meu,
    Să te frâng încă odată,
    Să-mi fii lut de curcubeu -
    Trup tăiat din curbă mată...
    
    Şi-nspre zor de zi, te-ndură,
    Să mă leşi pe-un colţ de rai...
    Un sărut grăbit pe gură,
    Să nu uiţi, te rog, să-mi dai...

More ...

Poems in the same category

Lupul şi Ogarul – Fabulă

Pe când musca motete

compunea la gazeta de perete,

auzit-a o curioasă poveste

de la vânzătoarea de bilete.

Cică-a fost odată ca niciodată,

pe când lupii rătăceau în haită

într-o țară mare, cu multe izvoare,

râuri și livezi în floare

un lup brumăriu și un ogar,

cu o minte…vai ! de cioflingar.

 

Așadar, copii, dacă în mod fericit,

fiecare locul și-a găsit,

povestea noastră poate începe

pe îndelete; păţaniile nemaiîntâlnite,

și nemaipomenite să-și depene.

Căci noi nu suntem de când cu soarele,

ci suntem de când cu minciunile.

și minciunile, uneori, sunt bune…

dar numai în a basmelor lume.

 

Când umbla prin păpădie,

musca cu baston și pălărie,

pe același drum ce cotea…

slăbănog şi şchiop mergea

de cu zori şi până–n seară

un lup solitar care abia se târa !

Drum lung străbătut-a lupul pocit,

plecat de la sat, spre oraşul râvnit.

Acolo toate dobitoacele alergau

în sus și-n jos mergeau

cu chef de râs şi de joc

în căutare de fericire ș-un sac de noroc.

Toate doreau să-și găsească un loc

comod, într-un astfel de „mitoc”.

Căci visul lor, era acel vis jivinesc

în care poamele și noaptea strălucesc.

 

Citiseră undeva că orașul era sfânt

și țâșnea din nori și pământ

lapte, ambrozie, miere,

vorbe dulci de mângâiere,

dorinţele jivinelor văzute,

cât și a celor nevăzute.

Și lupul ori de câte ori citea,

de bucurie în sus sărea :

Ce comedie! curată nebunie…

Stă pământul şi ne-mbie

cu hrană şi apă vie.

Nici mie nu-mi vine a crede

această fantezie aşternută pe hârtie.

 

Răsturnat cu ceafa-n sus,

dormea lupul, dormea ​dus.

Căci mergând în jos, alergând în sus

s-a rătăcit și urme de oraș nu-s.

El care, până la-ntâmplarea

cea cu „ mutarea”,

gustul ce-l poftea se și împlinea.

De toate vâna

și mânca, se înțelege,

cât nouăsprezece

îi tot fredona în pântec

foamea ca un cântec.

El de două nopţi în gură,

nu luase o-mbucătură.

Zilele-i erau amare

ca un copac fără floare.

 

Tot atunci, dintr-un frunziș,

uite-așa ieși pieziș

un ogar cam bun de gură,

plecat de pe bătătură.

 

–– Frate dragă, bun găsit !

Încotro, așa grăbit ?...

Și de ce te uiți așa ?

Parcă îmi ascunzi ceva ...

 

–– Ăăă... bâlbâind ca struna veche

ogarul, zise mai pe îndelete:

„La Mecca, la Mecca! plecat-am eu.”

„La Mecca!”...zicea el mereu.

Dar deodată, cum să-ţi zic,

nu s-ar fi întâmplat nimic

dacă pe cărarea cu iarbă deasă,

vântul să nu îl miroasă,

zorile să nu îl vază,

vru norocu-n drum să-mi iasă :

Legată de o tilincă,

am găsit chiar o turbincă !

M-am uitat la miază-noapte și la zi-amiază,

și nimeni nu ședea de pază.

Mi-am pus dar laba pe ea,

și acum este a mea.

 

–– Ca în basme românești.

ogarule, să trăiești !

Ai pus torba-n tărăboanţă ?

să o cari singur acasă…

–– Vai de mine, vai de mine !

astfel de turbincă mare,

mare cât un drob de sare

nici nu mai văzusem încă :

nu puteam s-o duc în cârcă.

Şi turbinca, ia aminte,

îndesată-i cu plăcinte !

Alivenci apetisante,

făcute cu unt și lapte,

copănele moi, pufoase

și pârjoale delicioase.

Ba și brânză, niște caș

Mămăligă, colţunaș

cu aromă amețitoare,

de popcorn tăvălit în sare

Desert de găluşte coapte

și-o cofa plină cu lapte,

sarmale în foi de viță,

și fondante cu alviță

toate numai bunătăți

merișoare în bucăți.

Sunt ogar ce-și știe locul,

acum mă găsi norocul

 

Lupu-i gata să leşine,

apoi zise pentru sine :

Ogarul... este câine măricel.

Ce-i altfel ? Tot ce idiot este de fel

Ce-i al tău e și al meu.

Ce-i al meu, e tot al meu !

–– Dar turbinca nu-i cu tine,

Eu cred c-ai ascuns-o bine !

Vai de mine şi de mine !

să nu mă faci de ruşine…

 

–– Fii pe pace ! N– am lăsat-o prea departe,

Iaca, doar un drumeag ne desparte !

Pân-la ea pasu-i uşor

un’- doi- trei într-un picior.

Pe cărarea care duce

până la vechea răscruce

cu teiul uscat, subţire

cu crenguțe ca de fire.

 

–– Aş merge… și eu ! zise lupul…

–– Să mergem ! zise ogarul.

Haide, vino, măi fârtate

ș-o-mpărţim pe jumătate !

 

–– Cum să nu ! Lupul, zvârli la-ntâmplare

rufele întinse la soare,

și s-ar duce s-ar tot duce

turbinca doar s-o apuce.

Dar uite, nu-i ştie locul

iar ogarul, arză-l focul !

sta ca un marinar la pupă

privindu-l ca printr-o lupă.

 

Au tot mers și-au mers pe cale

Pân-ce noaptea se prăvale,

pân-ce-n vîrfuri de nuiele

veniră vreo șapte stele

Oh ! dar când îi fu dat să vadă

lupului râvnita pradă,

deveni mare pohoț

deprins la aşa negoț.

–– Stai ! o să le-mpart eu,

am și eu cuvântul meu

Ce rost are

să o cărăm în spinare ?

Hai mai bine, colea-n drum,

și să o împărţim acum !

Iar cât timp eu parte fac,

stai de pază sub copac !

Tu te uită... nu cumva

să se-arate careva,

să ne tulbure încât

c-o să ne lungim de gât !

 

Ogarul, un gură cască,

nu-i copil să nu-l cunoască,

Cum căsca ochii la el

şi îl auzi astfel,

zise : da! uite aici,

să facem aşa cum zici !

Că eu gândind, observând,

pe legea mea, nu mă vând !

Dar cuprins de somn în gene,

nici că nu clipea de lene.

Sub copacul uriaş,

doarmea ca un copilaş.

Slobod un purice pui,

ce umbla tehui, haihui

pe coada, pe coama lui

nu mai știu la care ceas,

îl pișcă direct de nas.

––Măi, dar mult am dormit,

ori pureci m-au ciupit ?...

Hei tu? n-ai sfârşit cu-mpărţeala

că burta mi-e alan-dala

şi după cum văd eu bine,

trecură trei ceasuri pline...

 

Lupul, modulându-și chiar în ton

vocea c-un diapason,

trecu iute la atac

cu laba ţinând de sac :

–– Haide, vino! Te aşteaptă,

uite acilea, partea-ţi dreaptă !

 

–– Hm, desaga e... ce scofală ?

că din plină iaca-i goală

Din mai ditamai copanul,

mai rămase doar ciolanul.

Sarmalele ?.. Și dumnealor

au pierit cu frunza lor.

Din colţunaşi, cum să spui ?

Nicio fărămiţă nu-i.

Urdă-a mai rămas să zic,

mai puţin decât nimic.

Pentru tot ce a furat,

ogarul l-a întrebat :

–– Ce eşti lupule? Geambaş ?

că din sac tot îmi furaşi !

 

Bătu-te-ar oarba, băiete !

mâncași totul pe-ndelete...

Tu cu plinul,

eu cu golul ?
Din tot soiul de bucate,

tu chiar le mâncași pe toate !

Asta e -mpărțeală bună ?

Sunt flămând, mă uit la Lună…

 

Însă lupul sus susține,

că-a-mpărțit foarte bine:

Cum erau aşezate ?

Unele erau stricate

Numeri drept, dar iese strâmb.

Pui fasole, culegi porumb.

Cine doarme, nu mănâncă ce gândeşte,

el mănâncă ce găseşte.

–– Să mă bată Dumnezeu

de-oi fi luat mai mult eu.

E vina unui arici,

care a venit aici.

Ariciul e vinovat,

eu așa am constatat

el pe mine m-a furat.

 

Vrând cu el chiar să mă pui

el mă-nțepă cu un cui

Iar când l-am încălecat

desaga mi-a apucat...

Dar nu trebui să mă cerți,

că mă înțepă în țepi !

Când mi-am revenit niţel

Ţac–pac, m-am dus după el.

 

Și fugi ! fugi ! coboară urci!

El a luat-o către turci….

 

–– Jură-mi că a fost arici !

Jură-te aici !

 

–– Dar nu am în faţa mea

nimic să mă pot jura !

 

- Destul!

Destul.

Găsesc eu, p-aici, ceva !

unde să te poţi jura.

Și fără zăbavă găsi în răsură

o fântână…Uite! Coboară și te jură!

–– Nu-i departe colea-n vale,

tocma-n potecile tale;

Ciutură cu turla subțire

curată ca o mănăstire.

 

Lupul, e acuma gândui şi norocul.

De părere bună nu-l încăpea locul:

Fii în pace !

Nimica nu îmi va face,

Multe în zilele mele

le-am trecut eu prin măsele!

 

Te-nşeli lupule, el zise,

Mie-mi pare că-mi spui vise,

dar vei vedea tu acuma

cum ţi se termină gluma,

 

Hoţ și încăpățânat,

prefăcându-se îngenuncheat,

lupul repede se duce

dar abia a dat s-apuce

laba pe cruce să pună

şi abia un ,, eu mă...” să spună

când s-a văzut îndată
prins în cursă şi deodată
se zbatu în sus şi-n jos,

dar nu-i mai e de folos.

Atunci gura îşi deschise

şi către ogar el zise :
–– Am păţit-o ! Iacă, mor !
Zbiera el tânguitor.

 

–– Hei, lupule, ce e asta ?!

Vezi cum te-a lovit năpasta ?!….

Ţi-a mers bine când ţi-a mers,

dar acum singur te-ai șters.

Gândeai că hoţul e sfânt,

ușor ca un pui de vânt

Trăieşte lupule la Paşti

De-acuş doar iarbă o să paşti.

 

––Stai frate, nu mă răpune,

la pedeapsă nu mă pune

că eu vinovat nu sunt,

Ascultă de-al meu cuvânt !

 

Auzind acestea îl luă de coadă,

și după picior frumos mi-o înnoadă,

Și precum un paznic strâns îl ţine,

pentru că norocul doar odată vine.

C-are el o vorbă sfântă

care foarte îl încântă :

Să te-ntorci acasă cu desaga golă

este mare și neiertată greșeală.

 

Morala;

 

Omul, răul ce şi-l face,

nimenea nu i-l desface.

More ...

Investim tot ceea ce avem in fatada si uitam ca temelia e cea mai imortanta la o constructie

 Suntem într-o permanentă mișcare. Mereu tindem spre perfecționism. Si, deși știm că  e imposibil, ne încăpățânăm  să credem că într-o bună și minunată zi vom fi absolut perfecți.
     Majoritatea persoanelor nu se simt atât de bine în pielea lor, și deseori își doresc o altă viață decât cea pe care o au. Nu sunt satisfăcuți de propria viață, de ocupațiile, de job, de hobby-urile pe care le au.
     Fiecare dimineață e aceeași. Are același început. Trezitul de dimineață, de fiecare dată îți privești  fața somnoroasă în oglindă. În grabă îți iai cafeaua, rareori un sandwich și mergi grăbit(ă) spre facultate sau job. Aceeași piesă  o asculți ore în șir în drum. Si așa zi de zi.
     Îți saluți politicos colegii, dar cu atâta plictiseală. Te așezi la masa ta îngândurat(ă). Si plictisit(ă) de tot, te vei apuca de însărcinările pe care le ai.
     În cercul de cunoscuți va fi o persoană, de același sex care, după părerea ta e mai frumoasă, mai deșteaptă și e mai competentă decât tine. Are alte hobby-uri decât ale tale, care sunt mai atractive.
     Vei ajunge acasă cu aceeași melodie difuzată în căști. Vei lua într-o fugă masa și te vei pune jos, pe covorul ce deseori îți alinta corpul cu atingerile sale moi. Te vei gândi la tine, te vei gândi la  lumea înconjurătoare. Te vei gândi la abilitățile tale și că trebuie să faci o schimbare în viața ta. Dar brusc îți va apărea în gând, persoana "perfectă"  după părerea ta. Te vei gândi  la ea și chiar și defectele ei le vei considera drept un avantaj. Si, vei obișnui  să o ridici în slăvi. Involuntar. Plin de furie și invidie, te vei ignora și vei ajunge să te și înjosești. Îți vei pune etichete. Iar cel mai groaznic lucru e că ai ajuns să îți urăști chipul... sufletul... chiar și personalitatea. Ai cedat atât de ușor, când încă ieri, erai în stare să lupți până la ultimul expir.
     Dorind să devii altcineva, vei uita de adevăratele valori. Si vei încerca să te schimbi. Vei imita persoanele ce le consideri un model pentru tine și astfel, personalitatea ta va avea de suferit. Va pieri la sfârșitul procesului de transformare. Vei merge la un coafor. Va fi o schimbare radicală a look-ului, îți vei impune anumite valori și principii, îți vei schimba vestimentația. Vei goli portmoneele și cardurile pe lucruri inutile, crezând că astfel vei deveni la fel de ideal(ă). Vei goli cardurile și portmoneele în speranța de a te autoperfecționa. Dar de fapt, te vei transforma într-o marionetă. Îți vei irosi forțele pe lucruri inutile devenind astfel o persoană falsă. Investești tot ce ai în fațadă uitând că temelia e cea mai importantă la o construcție.
More ...

Rutină

Dis-de-dimineață, de cum mă trezesc, cu gesturi precise, aproape mecanic, îmi sorb grăbit cafeaua și fără să stau prea mult pe gânduri, apuc spre birou. Pe drum, mă pierd ascultând muzică, rătăcind în lumi subțiri și transparente, care se suprapun realului, fără să mai bag de seamă că pașii mă conduc drept, neabătut, către o altă lume: cea a cifrelor.

Odată intrat în această lume îngustă, realitatea înconjurătoare pălește și se destramă în unghiurile ascuțite ale cifrelor, pe care le cercetez și le analizez, urmând curbele sinuoase ale graficelor, când sublim de sus, când periculos de jos, stabilind verdicte...

Urmează discuții în contradictoriu, argumente și lamentări purtate într-o lume artificială în care aerul respirat duhnește de putregaiul banilor, căci totul se învârte în jurul lor și a modalităților de a-i înmulți cât mai repede și cât mai mult, vânzând, investind și capitalizând... bani. Bani fără culoare, doar numere, doar miros...

Gândurile îmi sunt fărâmițate fără milă de acest imperiu rece și steril, fiind supus legilor nemiloase, ce nu admit abateri. Totul trebuie urmat cu precizie chirurgicală, alminteri, lumea aceasta se poate prăbuși într-o clipă, întocmai ca un castel fragil din cărți de joc...

Dar, odată sfârșit jocul zilei, evadez ca un prizonier. Alerg către lumină, către culoare, către spații largi... urmând ecoul cailor care aleargă sălbateci, cu coamele arzând în apusul de soare... uitând de lumea încâlcită și complicată a cifrelor, strigându-mi din toți rărunchii libertatea, fiind conștient că mă voi pierde din nou, ziua următoare...

Și între timp, se întâmplă viața...

More ...

CELE DOUĂ SURORI prima parte

          Zi  de  sâmbătă .Aristia  se  pregătea  sufletește  pentru plecarea  în  concediu.

La  insistențile  surorii  sale ,acceptase  invitația  ei .Ștefania ,pe  care  nu o văzuse 

față  în față  de  aproape cinci  ani ,îi  propusese  această  întânlire .De  obicei vorbeau  

mult  la  telefon,dar  în  ultimul  timp ,ceva  mai  rar.Avea  ceva  emoții  ,pentru  că  nu  știau   

multe  una  despre  cealaltă.La  telefon  discutau  doar  banalități .Aseară  au  stabilit  în  mod

serios  când  pleacă  autocarul  ,când  ajunge  la  Istambul  și  unde urma  să  o  aștepte Ștefania .

          Era  prima  ei  vizită  și  nu  s-ar  fi  descurcat  dacă  nu  era așteptată.Până  la  ora   07:30

dimineața  , zi  de  luni ,autocarul  era  staționat  în  piață  și  mulți dintre  călători  își  ocupaseră 

deja  locurile.Drumul  era  lung  și  obositor .Pe traseu  ,se mai  făceau staționări pentru  o  țigară 

sau  alte  nevoi .Mulți dintre  călători  ațipiseră .După  coborâre  ,Aristița  a văzut-o pe  Stefania

care îi  făcea  semne  cu  ambele  mâini .Curios  ,nu  s-au  îmbrățișat  ,parcă  nu  ar  fi  avut  timp .

          Ștefania  o  invită grăbită  pe  Aristița  în mașină .Au  și  plecat  la  drum .Ștefania  conducea

cu  asprime  și  ciudă, iar Aristița  se  înterba  ce  s-a  întâmplat .După  un  timp  Ștefania  îi  spune:

          -Stai  puțin  să  îmi  revin  .Am  avut  un incident  înainte  de  sosirea  ta și am  rămas  puțin

șocată., voiam  să  pun  puțină  distanță  între  el  și  mine ,părăsind  cât  mai  repede  orașul .

           Au  mers  mai  bine  de  o  oră ,ieșind   bine  din  oraș .Ștefania  a  tras  pe  dreapta  lângă  o

parcare ,unde  și-a  invitat  sora  la  o  cafea . Se

  priveau  cu  drag  una pe cealaltă  , se  studiau .

Aristița  spune îmbrățișind-o: Abia așteptam  să  te  văd .Ești  o  femeie  frumoasă .Cum de nu ai  găsit

nici  un  turc  bogat?

           -  Dar  nici  nu  am  căutat .Mi-am  schimbat  părerea  că  prin  căsătorie  te  realizezi .

              Ștefania  arăta  bine ,suplă , bronzată , cu ochii  migdalați și  părul  negru   ,bogat .Avea  tot ce își

dorește  o  femeie  la  anii  ei .În  plus , acum  avea și o  afacere  din  care poate trăi  echilibrat .Totuși  ,ceva

din  făptura  ei  degaja  tristețe  .

             -Ei  , cum  ți s-a părut  drumul ? Obositor?

              -Obositor , dar  mai ales  stresant .Traseul  prin  Bulgaria  ,pe șoseaua  aceia îngustă  printre  munții ,

despre am auzit  povești  nu tocmai plăcute ,a fost  dificil .Am trecut  pe acolo ziua  și traficul era intens.Auto-

carele  merg în coloană  ca să se ajute la nevoie .Am auzit  zvonuri  că în unele zone ,autocarele  sunt atacate

de  răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am  întânlit  cu un fost coleg  de liceu  și am depănat amintiri .

               -Vrei  să mai luăm ceva  pentru drum? Mai avem mult  de mers până ajungem  acasă....Dacă te simți

obosită , pați trece în spate  și să încerci  să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn  după așa  un drum  lung .

              -Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută  . Îmi ascunzi ceva?

               -Și da , și nu  Am ostare de neliniște , parcă mă  pândește ceva  și nu știu de unde .Poate senzația  asta

este determinată  de  faptul că  acum două săptămâni  am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit  dependentă  de

ea . Printre  altele , m-a avertizat  că mă așteaptă un pericol  ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi  alături  de

cineva foarte  drag mie , și că viața  mea va fi mâinile  acelei persoane .Sunt întâmplări  din viața mea  pe caare tu nu

le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am  temut  niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .

                                                                   va  continua

                         

More ...

Confutatis maledictis (Când blestemații vor fi izgoniți)

Uite, acum stau și privesc înapoi la cele ce s-au trecut. Nu cu regret, ci cu acea nostalgie care apare când timpul nu mai cere socoteală, ci doar trece. Iar în trecerea lui, n-a iertat pe nimeni. Nu m-a iertat nici pe mine...

Anul este pe sfârșite și este momentul să trag linie și să-i socotesc, plusurile și minusurile. Au fost multe de ambele părți, dar neîndurătoarea balanță parcă tot înspre minusuri atârnă...

A fost un an greu, care a lăsat riduri mai adânci decât alții, cu provocări ample atât în plan personal și emoțional, cât și în plan profesional, dar - slavă Domnului! - chiar mă bucur că va trece...

Acum, la final, cu migală, le-am pregătit pe toate. Creuzetul minții mele a fost la fel de flămând ca întotdeauna, gata să topească totul. Din forja aceasta s-au născut cuvinte - turnate apoi în formele gândurilor mele.

Un iureș, constant, întrerupt doar de somn, năvalnic, greu de stăpânit, un torent care șterge totul în cale, dar care îmi confirmă un singur lucru: trăiesc. 

Și da. Sunt împăcat cu mine însumi. Vocea mea m-a adus aici - în acest loc, la acest moment - înalt, fără frică, cu fruntea spre cer, respirând aerul curat al propriilor mele cuvinte.

Mi-am auzit și ascultat sufletul, care mi-a grăit într-o limbă pe care numai eu o pot înțelege. Am tradus în cuvinte înțelesuri pe care numai eu le-am simțit și trăit, ignorând vocile străine care, poate, și-au propus să mă descurajeze în parcursul meu…

Am realizat astfel că aripile mele au prins contur și că pot zbura, fiindcă blestemații, odată izgoniți, au lăsat în mine spațiul necesar visării.

Și am mai înțeles că penele aripilor mele sunt tocmai cuvintele mele. Cum am putut trăi până acum fără ele nu știu. Dar știu că, odată eliberate, voi continua să le scriu, să le pun în ordinea aripilor mele, căci voi a zbura acolo unde încă nu am ajuns…

Și dacă zborul meu, cuvintele mele, mă vor purta acolo, undeva pe țărmul sufletului tău, primește acest zbor ca pe un dar - născut din durere, din suferință, uneori din prea-plinul ființei mele. Fiindcă, în cuvinte, tocmai pe mine m-am pus, pe mine m-am turnat, literă cu literă, pas cu pas, ecou cu ecou…

Privind înapoi, le-am văzut pe toate prin câte am trecut: furtuni, zbateri, răni și ecouri. Dar am văzut și luminile care au rămas, strălucind în cuvintele mele, în aripile pe care le-am întins și în spațiul pe care l-am creat în mine pentru zbor și pentru visare. Știu că unele flăcări vor mai arde, căci unele cuvinte mai așteaptă să fie rostite… Dar nu mă tem. Pentru că acum pot zbura, iar zborul acesta, înalt către cer sau adânc în genuni, e al meu și nimeni nu mi-l poate interzice.

More ...

Viața și surprizele ei !

         Viața, e atât de acurtă, nici nu știi când trece, asta când omul moare 

de bătrânețe; Iar când destinul altfel hotărăște, moartea ne răprște ființe

dragi, scumpe sufletului, prin accidente, boli.Când pierzi pe cei dragi, se rupe 

ceva în sufletul nostru, rămân cicatrici ce dor.

        M-am înăscut într-o familie iubitoare, oameni care știau ce-i munca,

cu respect pentru cei din jur. Am fost doi copii la părinți.Fratele meu s-a 

înstrăinat prin Canada, iar eu m-am căsătorit din dragoste la douăzeci de 

ani cu un-coleg de facultate.Părinții mei au rămas singuri,n-au avut noroc 

să fie alături de nepoți.Noi am găsit posturi conform pregătirii în Italia.

Am avut două fete, și când a venit vremea măritișului, s-au dus și mai departe...

Am rămas și noi singuri, tot cu nepoțeii îndepărtați. Așa e soarta. 

        Cu toate acestea când vorbeam cu tata îmi spuea: veniși acasă, eu vă pregătesc

o locuință corespunzătoare.M-am hotărât să împart casa în două,cu intrării separate

cu băi și bcătării.Acum casa e prea mare și tristă pentru noi.Vă rog să vă mai gândiți;

voi singuri, noi singuri...Numai gândul că poate fi adevărat mă umple de bucurie...

        Apoi, voi știți că noi avem niște ani, o să avem nevoie de ajutor...Tata avea

dreptate.Nu știam ce să fac.Stând de vorbă cu soțul meu, m-a surprins replica lui.

Au mare dreptae, numai că noi mai avem pănă la pensie, vom găsi în România 

posturi în meseria noastră? Da chiar asta e o problemă ! Cum o vom rezolva?

 

                              Va continua

 

 

 

 

 

 

 

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍