IZVOR

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

    Cuvântul tău a rupt în mine,
    răni şerpuite, de bici,
    şi-a erupt, ca o lavă fierbinte,
    peste coşmarul meu cotidian,
    şi s-a întors împotrivă-mi,
    şi-mpotriva lumii întregi,
    şi către toți împăraţii şi regii,
    care au dreptul la ultimul cuvânt,
    cuvântul tău, împotriva ta,
    împotriva mea, împotriva vieţii,
    cuvântul tău, care nu mai poate fi uitat,
    cuvântul tău, care acum e şi-al meu...
    noi am spus «nu»,
    noi am spus «da»,
    am dat verdicte,
    şi-am stabilit adevăruri,
    cum că lumina, e de fapt întuneric,
    albastrul, e de fapt roşu aprins,
    soarele l-am înecat în mare,
    luna în cuvinte,
    aceste cuvinte, cuvintele noastre,
    care se reduc de fapt, la un singur cuvânt:

    cuvântul tău... şi al meu...

    Cu privirea pierdută stau la fereastră 
    Şi aştept, resemnat, ploaia albastră... 
    O, Toamnă dulce, tu iar ai sosit, 
    La tine, cu drag, eu m-am gândit... 
    
    Am aşteptat să-ţi spun o vară-ntreagă, 
    Că nu de tine mi-este teamă: 
    Eu ştiu că tu eşti mare doamnă; 
    Şi porţi în urma ta alai de... toamnă... 
    
    Dar vezi că frigul ăsta ce-mi răzbi în coaste, 
    Mă înturnă-nspre obiceiurile mele proaste: 
    Să mă adun pe lângă sobă, singur, zgribulit, 
    Pierdut pe veci în gânduri, osândit... 
    
    Fiindcă tu ştii ce ştiu şi eu, şi ştiu şi alţii, 
    Nemairȃvnind la tine, nu am alte aspiraţii, 
    Iubirea noastră a-ngheţat încă de-aseară, 
    În frigul ascuţit al iernii… ca o gheară...
    
    O, Toamnă, mai rămâi, mai stai un pic, 
    Atâta cât să fiarbă vinul din ibric, 
    Că uite-am pus şi-un pic de scorţişoară 
    Să uit, să uiţi şi tu, de frigul de afară..

Știi, acum după ce mi-ai răscolit această amintire, trebuie s-o aștern pe hârtie și în cuvinte, nu? Căci altminteri se pierde...

Cred că am privit de sute, poate de mii de ori, în adolescența mea, icoana sfintei Ana și a Fecioarei Maria, imagine pe care o citeam cu sufletul dintr-un triptic de plastic de culoare aurie, o reproducere ieftină, de tip turistic, primită în dar de la un unchi, care o cumpărase de prin peregrinările lui prin lume...

Mie îmi plăceau în mod deosebit culorile calde care rezonau din icoană, dar mai ales și faptul că puteam închide și deschide ușițele tripticului care erau realizate dintr-un grilaj cu arabescuri complicate ce adăposteau icoana, în spatele lor... Cu ușițele închise, tripticul căpăta un aer misterios, poate fiindcă ascundea privirii iconița, sugerându-i doar culorile prin arabescul grilajului... aproape că îți doreai să deschizi ușițele ca să-i descifrezi mai bine taina...

Pentru că rar îi închideam ușițele, mă puteam bucura oricând de culorile tripticului... Iar în serile târzii de iarnă când lumina era întreruptă și în casă se lăsa rece... lumina lămpii cu petrol sublinia culorile tripticului, într-o lumină caldă, blândă, specială... senină...

Îmi este greu să descriu în cuvinte acea lumină slabă care dădea viață tripticului, din care izvorau deopotrivă liniște, pace și căldură... Icoana o reprezenta pe Sfânta Ana care o privește cu seninătate și bunătate pe Fecioara Maria, prevestindu-i un destin măreț, chiar dacă încă de neînțeles, încă nedeslușit. Fecioara Maria, cu mâinile împreunate, primește vestea cu smerenie, pe chipul ei putându-se citi doar seninătatea în forma ei cea mai pură...

Fundalul albastru al cerului ușor umbrit de nori, este frumos completat și pus de către artistul renascentist - rămas necunoscut mie - în armonie cu auriul halourilor, veșmintele colorate în verde, albastru și roșu ale Sfintei Ana, precum și cu veșmântul roz, feciorelnic, al Mariei care își poartă părul bogat și despletit peste spate, ce îi subliniază vârsta adolescentină...

Cu tot frigul de-afară - în casă puteau să fie caloriferele călii, în odaie să se lase rece - mie nici că-mi păsa: fiindcă puteam să îndur mai bine, hrănindu-mă cu lumina și căldura tripticului din care citeam promisiunea unui viitor, nu prea îndepărtat, în care aveam să-mi fie bine... Acum când stau și mă gândesc - căci atunci n-am înțeles - întrevăd că acela era mecanismul meu mental prin care mă protejam, prin care îmi protejam visele...

Unele s-au împlinit. Altele s-au risipit în uitare, lăsând în urmă regrete și dulcele amar al neîmplinirii... Dar din lumina aceea m-am construit pe mine, din culorile și din liniștea aceea am turnat forma în care mă aflu astăzi... Și toate acestea, concentrate într-un triptic mic primit în dar de la un unchi, care cu siguranță nu s-a gândit nicio clipă că mi-a dăruit tocmai paiul de care am avut disperată nevoie să mă agăț ca să pot, cumva, să găsesc resurse de a merge mai departe...

Anii au trecut, iar acel triptic s-a risipit în vremelnicia lucrurilor... Dar, când mi-e greu, - și Doamne! în ultima vreme parcă tot mai greu mi-o fost - închid ochii și retrăiesc în minte acele seri geroase de iarnă, ce se topeau în căldura și culorile unei icoane care mi-a fost ancoră în vremuri de restriște, și iată, mă simt din nou scăldat într-o liniște care îmi grăiește că totul, cumva, va fi iarăși bine...

    Aceasta-i inima mea,
    Ca o piatră roasă de vânt,
    Uneori ca o petală,
    Strivită-n ploi de stele,
    Alteori ca un zar,
    Ce dansează-n lumină...
    
    Aici mă voi ascunde,
    În acest sanctuar,
    Şi-i voi plânge superior,
    Pe cei care nu ştiu ce-nseamnă dragostea, 
    şi n-au cunoscut durerea... şi moartea...

Zburam pe drumul drept ce duce către soare,
În trup eliberat de-a minții crâncenă strânsoare, 
Cine sunt eu să-ntreb a câta mia oară, 
Mai trebuie să-ndur a sufletului meu povară? 

În zori de zi, am plâns cu lacrimile-amare, 
Simțindu-mă prea plin de frumusețea lumii, 
Nu sunt decât un val pe țărmul zdrențuit de mare, 
Un nor ce s-a trecut ușor pe tâmpla sură-a lunii... 

Iar mai apoi, în pragul serilor de iarnă, la amurg, 
Mă prăbușesc în mine, tihnă și în pace, 
Să simt acut, final, cum ore-ntregi se scurg, 
În ticăit nebun de orologiu care nu mai tace... 

Așa că dragul meu prieten, acuma-ți scriu, 
Un ultim gând, o ultimă scrisoare, 
Cu mâna tremurândă pe tocul încă viu, 
Am să te-aștept, pe drumul lin spre soare... 

Oprea Alex -

Ce-și flutură corzile

Copacii mei din parc

Parcă ieri erau cu melci

Azi, stau drept

Ca un toiag.

Ce zâmbete fură

Când vântul își deschide ochii

Ca și marea la apus…

Ca și fluturii în poeme.

În pădurea liniștită, soarele străluce,

Frunzele de-argint, în vânt încetișor șopteau,

Păsările cântă dulce, visele seduce,

Florile parfumate, în raze se-mbrăcau.

Râul curge cristalin, pe pietrele străluce,

Murmurul său blând, sufletul mi-l alinau,

Sub bolta cea verde, visele seduce,

În naturii brațe, gândurile-mi zburau.

Nopțile cu stele, cerul înalt străluce,

Luna plină blând, norii îi îndepărtau,

Și-n tăcerea nopții, visele seduce,

Că natura-i viață, dorurile-mi alinau.

Ia-mă dragă mare
Du-mă cu valurile tale,
Du-mă în locuri de neuitat
Unde nimic nu merită ratat,
Unde soarele continuu răsare
Și frumosul nu dispare,
Unde primăvara e veșnică
Și iubirea e pașnică.
Te rog, du-mă departe
De speranțele deșarte,
De regretele adunate
Și durerile purtate.

Albastră ți-e înfățisarea
Și puternică îmi e chemarea
Să vin la tine neîncetat
Să uit de tot răul îmbrăcat.

Ia-mi tot ce mă apasă,
Tot ce înghit și nu mai pot trăi.
Mare iți e splendoarea
Și sufletul mi-l tot învii.

Ce mult te iubesc …
Îmi plac culorile tale toate
Și hainele franjurate
Din frunze de copaci luate.
Las  stropii ploii să mă ude
Nu fug de ploaie sub acoperiș
Când ceru-i  prea înnourat
Și aud plâns de crizantemă
Din petalele ce i s-au furat.
Te rog lasă-mă  să-ți gust
Gutuia dulce amăruie,
Să beau un pahar cu must
Și-apoi  nucile să-ți decojesc
Toamnă ce mult te iubesc !

Dansează doamnă, dansează
Cu vraja ta, iarna mai scurtează
Să nu arunce peste mine
Hlamida iernii albă și rece
Când timpul bate în poartă
Cu izbituri de lemn uscat
În vârtejul gri și învolburat.
E trist…Nu toți cocorii au plecat
Iar cei rămași aripa și-o visează
Că este-n vol și nu e frântă.
Mai plimbă-te toamna cu mine
Prin anotimpuri vivaldine
Din cer  tumult de nori mă privesc,
Nu uita toamna  că te iubesc.

 Când bate vântul,

Frunzele se scutură.

Peste vremuri,peste ploi,

Copacul rămâne gol.

Peste fulgi,peste troiene,

Vântul bate cu frunze grele.

Vântul milă n-are,

Nici de lună nici de soare.

Când bate vântul,

De e primăvară.

Pe când mugurii ies afară,

Se scutură jos pe țărână.

Sau cad pe palme în mână.

Când bate vântul,

Se scutură amintirile,

A doua oară vântul bate,

Ne aducem aminte.

Se scutură frunzele odată,

Atunci când vântul, 

tot mai bate.

Poezie despre natură

Autor:🖤Zamurca Alina 🖤🖤