IZVOR

Aleargă timpul…
Se trec năluci
și spaimă,
și vis,
și iubiri…
Uneori.

Aleargă timpul…
Fluturii mor,
și nor,
și soare,
și ploi…
Uneori.

Aleargă timpul…
Necum în zadar
și zâmbet,
și sărut,
și cuvânt…
Uneori.

Aleargă timpul…
Obosit, în decor,
și cad,
și respir,
și mai mor…
Uneori.

    Copilăria. 
    
    Într-un final neaşteptat,
    Păşind pios pe drumul vieţii,
    Pas după pas, în mod treptat,
    Încrezător în steaua dimineţii...
    
    Adolescenţă. 
    
    Cu ochii plini de întrebări,
    Timid şi cu sfială-n glas,
    În colbul fin al prea-măritei zări,
    Străluminat-am urma unui pas...
    
    Inocenţa. 
    
    Sărutul pătimaş a înflorit,
    În lacrima secată de-aseară,
    Ştiind că ceea ce-am dorit,
    S-a împlinit a mia oară...
    
    Maturitatea. 
    
    Cu fruntea-n zborul norilor grăbiţi,
    Din umbre, am zidit lumină,
    Şi-am aşezat-o-n calea celor rătăciţi,
    Liman de calm şi linişte deplină...
    
    Viitorul. 
    
    Mărgăritarul scump al lumii,
    În geană de amurg, îmi stă peşin,
    Un ciob de stea, în pumnul strâns al mâinii,
    Un colţ fertil, schiţat în zâmbetul senin...
    
    Ce-am câştigat… ce s-a pierdut… 
    Să-mi spună, nici timpul nu mai ştie,
    De veghe stau, cu trupul plămădit din lut,
    Din valuri nemişcat în veşnicie...

    Tigrul de lavă încet pârjoleşte, 
    Noroiul de aur, ce-n beznă luceşte, 
    Farul ce-adună de pe val înspumat, 
    O altă corabie cu-n catarg sfărâmat... 
    
    Sirena de ceaţă pierdută în noapte, 
    Scânceşte încet peste stâncile coapte, 
    O veche năpastă, acum, stă să rupă, 
    Vela săgeţii, sfâşiată la pupă... 
    
    Acolo te ştiu, cuibărită în mine, 
    Cu ochii mijiţi şi buzele pline, 
    Închisă-ndărătul coastelor mele, 
    Amăgitoare, ca vântul ce suflă în vele...
    
    Luminată maree, ce-mi curge prin vene, 
    Neştiutele aripi, se scutur de pene, 
    Curăţită prin izmă de foc şi de gheaţă,
    Din sufletul meu, tu, spre cer te înalță...

    Ultimul pas făcut înspre moartea,
    Strivită-n oasele mele...
    Umbra ultimului pas,
    A apus... şi s-a dus...
    O nouă lumină pentru mine,
    Nu va mai fi,
    Doar umbra unui sărut... ultimul,
    Sărut pe drumul sinuos, fără sfârşit,
    Al trupului tău...

    Mi-e plin sertarul de fotografii,
    Frânturi din viaţa mea, ce-s încă vii -
    Momente-ncremenite pentru totdeauna -
    Păstrate-n colb, fără-a uita vreuna...
    
    Aceste umbre sunt în mine: le resimt acut,
    Privind nostalgic, peste umăr, la trecut,
    Şi-mi amintesc în clar de-acele clipe,
    Uitate în vreun colţ de minte...
    
    Aceste poze mi se-arată dinainte,
    Evenimente vesele, sau triste,
    Zâmbesc fără să vreau, sau plâng,
    La piept îmi vine să le strâng...
    
    Sunt amintiri ce se-nvechesc cu timpul,
    Chiar dacă îmi încărunţeşte chipul,
    Crâmpeie de lumină, suspendă pe vecie,
    Nemuritorul timp, pe-un petec de hârtie...

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

În parcul meu mă-ntorc mereu,

Să vizitez fantasme vechi.

Crescând, îmi este tot mai greu

Să văd un sens.

În jocul meu mă rătăcesc

Prin umbre reci și seri târzii.

Un gând încerc să-l limpezesc,

Dar cade-n vid.

Și timpul cel nepăsător,

Ascunde tot ce-am vrut să țin.

Din leagăne mai vine-n zbor

Un strigăt de copil.

În parcul meu revin mereu,

Să caut drumuri ce-au apus.

Dar fiecare colț discret

E prea îngust.

Și totuși vin, căci doar aici

Mai simt ce-a fost cândva demult:

Un vis fragil, crescut din mici...

Copilării.

gulag virtual

eliminați din viață reală

închise

porțile existenței

Bocet

...

Când prin mine curge seva

Norilor purtați de vânt,

Duc cu mine oare febra

Vremelnicului legământ

De-a renaște pentru-a fi,

Umbră-ntinsă pe câmpii,

Sub ploi ce cad pe îndelete

Să adape-ncet pământul,

Pământul crăpat de sete,

Peste care-a trecut vântul?

...

Au nu sunt parte din natură,

Natura asta care-ndură

Toat-această greutate,

A unei lumi ce-i stă în spate

Și-o seacă și o golește

Și parcă nu se mai oprește,

Parcă tot mai nesătulă?

...

Cine-ar mai putea opri

Al naturii noastre chin,

Pricinuit fără măsură

De lumea tot mai nesătulă,

Ce nu e parte din natură

Și e parcă tot mai plină

De otravă și venin

Și mai lipsită de lumină?

...

Și eu ce-aș putea să fac

Când prin mine curge seva

Norilor purtați de vânt?

Să duc cu mine oare febra

vremelnicului legământ

De-a mă naște pentru-a fi

Într-o pădure, copac

Ucis de om, nu de stihii

Tot mai ucis, veac după veac?

Albastrul cer

În care te descopăr

Ziua spre înserat

Din albastrul cer

Îmi alină focuri

Și nopțile lungi și pustii

Nu mai scad.

Din albastrul cer

Mai păstrez o poză cu tine

Îngenunchez,mă rog

Iar îngenunchez și plang

Acopăr pămantul

Cu lacrimi ce dor de suspine

Știind că nu o să te mai pot,

păstra în gand,

Și o să mor în uitare

Neștind în lume de mine

Că am fost o muză a poeziei

în inimă și minte

Iar eu îmi voi aminti de tine

Muză aleasă,

Corifeu de cuvinte.

Când îmi este dor de viața mea trecută,

Mă ajută gândul, purtându-mă departe,

Pe potecile înguste dintre livezi și vii,

Pe unde, anii copilăriei, m-au purtat întâi.

Amintiri legate de nucul de la vie ;

De voiam să mă pierd, pe lângă sat

Mă chema parcă falnicul pom 

Cu ce descântece, atrăgea un pui de om?

Pe crengele lui erau, cuiburi mititele

Urcam sprintem și mă uitam la ele,

Păsările cloceau, nu se mai temeau

Uitându-mă așa, mai și ațipeam.

Mă urcam spre vărf, și mă simțeam mare

Norii mă umbreau, mă apărau de soare,

Dragii mei părinți, știau unde sunt,

Crengile mă legănau ușor, din fluier să cânt.

Pe unde am umblat, l-am avut în minte,

Nucul meu, pom cu daruri sfinte,

Te-am regăsit în timp, tot mai însingurat 

Mi-a fost dor de tine, dar nu te-am uitat !

Din câte se pare, atât de expresive pot fi culorile unui apus de toamnă,

Un tablou numai bun de pus în ramă,

O pictură foarte îngrijit lucrată,

Fiecare nuanță atent este redată,

Interesant este că cerul împrumută nuanțele de arămiu, cărămiziu și auriu

Ale copacilor ai căror crengi sunt încărcate de frunze, când portocalii, când vișinii, când de un roșu-stacojiu,

Nu putui să nu observ covorul ce s-a așternut,

O selecție fină de frunze de toate culorile s-a cernut,

Nuanțele nu au fost trântite la întâmplare,

Dacă vedem că fiecare frunză propria ei culoare are,

Constatăm că toate s-au îmbrăcat cum le-a plăcut,

Pentru că așa au crezut.

Fiecare este frumoasă,

Într-o vestimentație de bunăvoie aleasă.

Vântul bate frenetic,

Frunzele le plimbă practic într-un mod cinetic.

Deja se lasă și mai mult seara,

Pentru că jocul nuanțelor se reflectă pe macara,

Parcă s-au stins,

După ce ne-au oferit un peisaj de vis.